Pe culmile Munților Sacri un Om își întinde brațele spre înălțimi cerșind iertare pentru Neam. Doar pacea infinită îl cuprinde, iar privirea lui se pierde în timp, în căutarea unui Dumnezeu mai bun.
Infinitatea devine clipă și Omul devine fericire. O fericire umană, la care toți avem dreptul. Și-a găsit Dumnezeul. Îngenunchea-ză, apoi cuprinde întreg pământul Þării în brațele de oțel. Cuprinde Basarabia, Banatul Sârbesc, Panonia... Unește Þara sfărmată. Devine pământ și Veșnicie.
Iar din suflet îi crește o floare. Albastra, mândra floare de stâncă a poporului nostru. Floare de apă, de foc și de vise, cu rădăcina în pământul Þării și în sufletul Omului...

"Dacia vă este casa,
Vouă, de un Neam cu mine,
Voi, ce înviați Speranță
Și curaj, și dăruire!"

Așa grăit-a Focul
Spre bravul Deceneu,
Așa ne-a fost norocul:
Să ne iubească-un Zeu.