Când s-a urcat a aruncat o privire plictisită care a măturat vagonul. N-a văzut mare lucru din cauza faptului că nu părea interesat de fețele obosite din trenul luminat de neoane.
S-a așezat la un scaun distanță de mine. Nu m-a remarcat. Are în jur de treizeci de ani. Barba nerasă de câteva zile bune i-a cucerit obrajii. Ochii sunt ascunși în spatele unor cearcăne adânci. Părul e tuns scurt și murdar. Are pantofi Otter, impermeabili, dar vechi și necurățați. Șoseta de pe piciorul drept s-a scurs spre gleznă.
Pare un profesor părăsit de iubită. Dă meditații de limba română pentru examenul de admitere și pregătește adolescente focoase să treacă cu bine de bacalaureat. E exact genul de bărbat care iubește cu ardoare o singură femeie, iar de curând au apărut probleme în paradis.
Scrie, probabil, un roman și visează la gloria literară. E descumpănit de vremurile pe care le trăiește și se descurcă greu.
În spatele ochilor căprui arde flacăra pasiunii. Nasul drept și ușor ridicat în vânt trădează bărbatul nehotărât. Are mâini fine și unghii rotunde. N-a muncit niciodată cu palmele. Pe fruntea tăiată drept au răsărit ridurile. Pare a fi fost un tânăr visător care și-a pierdut iluziile. În portofel nu are mai mult de două sute de lei și un abonament de autobuz. Nu-i e frică de moarte. S-a gândit la sinucidere în ultima perioadă. S-a apucat de curând să bea, dar nu prea are cu cine. Își mestecă cu împăcare singurătatea. Vagonul de metrou scrâșnește pe șine și aruncă scântei pe pereții umezi ai tunelului. E ora șapte seara, 21 decembrie 1989. Urmează stația Piața Universității, peronul pe partea dreaptă.