“ Mai înainte de toate află despre mine că sunt sănătos și iată de ce îți scriu și ce vreau să-ți spun tată: vinde casa și pămîntul, vinde tot că tu ești bătrîn, acolo în sat sunteți o adunătură de moșnegi, nu vă mai trebuie nimic și hai și tu aici în Franța.
Am ajuns pînă la urmă – cum îți spun - în Franța da nu mă întreba unde anume că nu-mi dau seama, toate se scriu cu mai multe litere decît trebuie și se citește altfel decît se scrie, e în orice caz un oraș aici că ăștia nu mai au nici un sat… Ce mi-i clar e că toate prețurile sunt în euro și asta-i de înteles pentru oricine.
Dacă vinzi tot și-mi trimiți banii sau vii și tu aici, putem trăi omenește ceva vreme. E pe bani tot aici tată, e pe euro, nu bani așaaaa…O pîine-i pînă la doi euro- adică optzeci de mii, cam prețul unei găini bune de pe la noi - și o clătită, o amărîtă de scovarză, ajunge pîna la doi jumate-trei, adică cu banii de pe o scovarză ai cumpăra la noi șase-șapte kile de făină. O chiflă e optzeci de firfirei de ăștia de sub euro da dacă e mai mare sare de un euro. Un kil de mere face și un euro jumate și niște urechiușa babii – ciuperci de alea faine galbene, gălbiori – poți să iei cu cinzeci de euro kilu…Păi noi stăteam pe comoară…Cine să fii știut că un kil de gălbiori e două milioane de lei cînd strîngeam cu desagii și-i puneam la uscat că n-aveam ce face cu ei de mulți ce erau…?! E pe bani tot aici tată, e pe euro…
Pe năpăria din Valea Secerului – are vreo șaizeci de ari - ai putea lua vreo două sute de euro, pe fînațul din Părăul Latului ai mai putea lua vreo cinci sute și pe casă…pe casă vreo șase sute că-i veche de numai ea știe da-i bună întrucitva: tîrnațul e tare, dranița de pe acoperiș se mai ține deși numa cît nu plouă în pod, cornii nu-s de tot mîncați de carii…Ai putea lua și mai mult dacă găsești vreunul ca să ți-o cumpere la muzeu.
Vinde și vaca și porcul și găinile!Ai putea să vinzi și căruța că și așa o murit de bătrîn calu ăla choir…Ai mai face un cincizeci șaizeci de euro, poate pesteo sută chiar…
Vinde tot și adună banii că trimit eu pe unu care vine în România că are acte normale și să i-i dai lui să mi-i aducă. Dacă vinzi casa și nu vrei să vii aici te poți muta la unceșu Dumitru că amîndoi sînteți văduvi și bătrîni și vă ajunge casa lui.
Aici cu vreo două mii de euro poți să-ți iei o mașină cît de cît ca lumea, de alea cum ai văzut în filme, chiar dacă-i la mîna a doua. Arată foarte bine, sunt elegante pe dinăuntru, miros frumos a cetină, a mandarine, au casetofon, poți asculta muzică de-aia ca lumea…
E curat pe-aici, e o curățenie pe-aici…ceva de speriat tată.Curățenie de poți să mănînci de pe jos – că mulți de-ai noștri chiar fac asta fără probleme – și flori și asfalt peste tot, chiar și pe drumurile dintre ogoare, pe cîmp, printre lanuri, livezi,vii…nu ca la noi….Eu dac-aș fi milionar în dolari aș îmbrăca toată România în asfalt, c-apoi să vezi ce de turiști ar veni la noi. Că ei au mașini bune și le trebuie drumuri asfaltate ca lumea. Dacă ar veni turiștii la noi în sat poate ar cumpăra ei pămîntul de lînga Iezăr să-și facă acolo vile și cabane și ai vinde mai scump, direct în euro.
Mîncarea e bună, tare bună-i mîncarea pe aici dar e scumpă de doamne și ferește…Păi uite: un pui e zece cinșpe euro – cam cît ai lua la noi în sat amu vreo zece găini – și ouale sunt al dracului de scumpe….Fain e ca lumea te lasă în pace, nimeni nu poartă grija nimănui: poți umbla în trening și adidași peste tot, poți să mergi așa și la biserică. De fapt oamenii mai intră aici prin biserică numai ca să facă poze și sunt cam turiști, în general japonezi…Sînt mari bisericile pe aici, încap în ele și avioane, dar nu prea sunt oameni și nici să se ție slujba ca la noi n-am prea văzut…
Aestea-s altele…Eu am mai făcut ceva bani că am mai lucrat la unul și la altul – am lucrat din greu: I-am făcut la un gras o casă, la un ochelarist garaj și i-am aranjat grădina – da nu am făcut cine știe ce bani, așaaa…numa cît să trăiesc.Þi-am spus cum e : mîncarea e scumpă, stau în gazdă…E drept că nu au trecut decît două luni de cînd sînt aici și ceilalți mi-au spus că după doi-trei ani ajungi să ai mașina ta și casa ta dacă esti emigrant și mai ales dacă muncești la negru. Dacă ai vinde tu tot și casa și pămîntul, n-ar mai trebui să mai aștept atîta și aș trăi bine din prima, mai repede decît ceilalți.Cel puțin o vreme…
Cred că m-am făcut bine înțeles așa că închei și mă duc la poștă ca e o cutie chiar în centrul orașului ca să primesti scrisoarea. Eu zic că asa ar trebui să faci: vinde-ți casa și pămînturile și apoi trimit eu pe cineva.
Vasile “

Dupa ce termină de scris, Vasile împături foaia, o puse într-un plic pe care scrise cu litere mari Pentru GEORGE GIBOACA, sat LIMPEZIȘ, com. MÃGURA, ROMÂNIA. Se duse în centru și vîrî plicul prin strunga strîmtă a cutiei verzi pe care scria ceva despre poștă.
Mulțumit de treaba făcută mai merse zace pași și se așeză la masa unei terase de unde-i arătă chelnerului că vrea două beri. La celelalte mese erau tot așa, oameni singuri, care aveau în față cîte-o bere, cîte-o cafea sau o băutură tare. Unul citea un ziar, altul se uita departe…nu aveau treabă unul cu altul deși se aflau pe aceeași terasă.
Dupa ce bău prima bere și-și potoli setea și gustă mai împăcat dintr-a doua, flămînd cum era, pe Vasile Giboacă îl apucă dinăuntru un fel de murmur, un fel de tremur și numai ce văzu că prinde a îngîna ca pentru el, printre dinți, un cîntec. Era o cîntare cu care-și trecea urîtul cînd era copil și se ducea cu mieii pe rît. Mai cioplea o botă, mai culegea rîșcovi, pomnițe sau mure și cînd îl apuca urîtul cînta cu voce tare cîntarea aceea pe care o auzise seară de seară de la bunicu-so cînd se opreau din făcutul fînului în Părăul Latului și o învățase pe de rost fără să vrea.
Era acolo, în Părăul Latului un izvor care făcea un părău, o vălicică și de multe ori, vara, tatăl lui facea un zid de pietre ca să se strîngă apa și să se poată scălda el și alți copii care erau la fîn, la polog. Eiiii, eiiiiii, ce răcoare și viață bună în scăldătoare…Acolo fînațul ar trebui curățat că se umpluse de tufe și jnepeni dar nu mai avea cine pentru că Giboacă, tatăl lui, era bătrîn…de-abia se mai învîrtea prin casă și prin curte, nu-i mai era lui de mers la cîmp…
În Valea Secerului lîngă năpăria lor erau stejari rămuroși sub care găseau în fiecare toamnă hribe, mari, mari….și păhărele…Și celelalte locuri erau faine, dar nu mai avea cine să le grijească, să le lucre…
Bău și a doua bere tot îngînînd cîntarea aceea apoi se ridică de la masă cu un fel de rușine.Îl tulburaseră toate amintirile și i se făcu rușine de scrisoarea trimisă. Da nu era o rușine simplă, ca un ceva primit și de cîntărit : rușinea creștea mereu, ca o senzație de rău de la stomac, ca o cocă în care s-a pus prea multă drojdie…creștea și creștea…Se gîndea cum o să afle tot satul de ce a scris el și apoi că taică-so, bătrînul avea să vîndă tot ca să-i trimită lui bani pentru berile băute printre străini nepăsători și pentru o mașină cu care să te lauzi cînd intri în sat – că aici are toata lumea și nu-i nici o brînza să ai…
Se duse la cutie și o cercetă cu atenție. Nu era nici un modru să bagi mîna-n ea și să scoți scrisoarea. Se uită dupa un băț, după ceva cu ce să se ajute, dar nu era nimic în jur: curățenie ca în palmă. Mai avea o singură posibilitate de a împiedica dezastrul: să urce repede în tren, să ia ceva ocazii…orice…că de avion nu avea bani și să ajungă acasă, în Limpezis, în curtea lu taică-so, înaintea scrisorii.
O luă în fugă către gară și după ce se interesă ce și cum, din tren în tren, din autostop în autostop, mergînd kilometri întregi chiar și pe jos de-a lungul autostrăzii, în două zile străbătu multe țări și fu la granița cu România și în încă două – că noi avem țară mare – reuși să ajungă cu autobuzul de patru și un sfert în Limpeziș, în fața Bisericii.
Era fericit să se știe iar printre oameni cunoscuți care-l băgau în seamă, prin locurile cunoscute….Cînd ajunse în fața casei părintești mai-mai că i-au dat lacrimile: George Giboacă, tatăl lui, stătea în mijlocul curții în pozitie de drepți, cu o oală rosie în brate ca să vadă cine a mai venit de la oraș cu autobuzul de patru și-un sfert.
Așa cum ținea oala roșie cu mălai galben pe puloverul albastru, ziceai că era îmbracat în tricolorul românesc pentru o primire solemnă, oficială. Cel puțin așa i se păru lui Vasile care descoperi numai după ce mai făcu niște pași și deschise portița de la drum că bătrînul dădea de mîncare găinilor pe care nu le văzu de după gard. Găinile se uitau cu jind la oală și la gospodarul care se oprise din a le da grăunțe.
A fost tare bucuros George Giboiacă să-l vadă pe fiu-so, pe Vasile că intră în curte și ar fi alergat să taie vițelul cel gras dacă l-ar fi avut. Numai pe Vasile îl mai avea, în el îi era toata nădejdea. N-au făcut nu-ș ce gesturi, nu era în firea lor de bărbați din Limpeziș să se îmbrățiseze și să sară în sus de bucurie, dar din felul în care au dat mîna și s-au privit au ghicit unul bucuria celuilalt.
- Du-te în casă că mai este pe sobă ceva papricaș de pui și pune de-o mămăligă că vin și eu numa să gat de dat la găini! zise tatăl în locul oricărui discurs de întîmpinare și Vasile zise un “Bine, bine…” și se topi în casa cu miros de lemn și pămînt.
De-a doua zi nu mai avu decit două griji: să urmărească factorul poștal, pe Fănuc a lui Somcherechi, ca să pună el primul mîna pe scrisoare, și a doua – să lucreze în gospodăria lui în fiecare zi măcar cît le-a lucrat la aceia în Franța.
A trecut așa o zi, au trecut două, o săptămînă…și Vasile îl tot întreba pe poștaș, cînd îl vedea trecînd pe drum, deșălat de geanta burdușită, dacă nu au o scrisoare, ceva…și acesta din urma tot ridica din umeri presupunind că Vasile a lăsat vreo drăguță pe undeva, ori că a lăsat-o pe vreuna grea pe unde a umblat și aștepta așa nerăbdător vești de pe-acolo.
Liniștea veni tîrziu, abia după vreo doi ani cînd Vasile stătu de vorbă cu Delu Uilăcan zis Șobolanul sau Delu Ghiauru, unul foarte umblat prin lume care se-ntorsese pentru o săptamînă în Limpeziș ca să toace ceva bani și să se dea mare prin bufet cu poveștile lui pentru că trăia cu muncă și cu furăciuni pe undeva prin Franța.
Delu Ghiauru avea un beamveu tare de tot, negru, cu banchete de piele care lucea de curățenie. A povestit unuia care a vrut să se rezeme de ea și pe care l-a oprit să atingă tabla că îl spală în fiecare zi, inclusiv duminica pentru că în orașelul în care stă este o spălătorie automată și poți merge acolo cînd vrei, ori e zi, ori e noapte, ori e zi de lucru, ori sărbătoare. Bagi o monedă și ai patru butoane: apeși pe ăla portocaliu și-ți vine apă caldă de-nmuiat, apeși pe ăla verde și dai cu pompa cu șampon și cu perie la capăt, apeși pe ăla albastru și ai apa sub presiune pentru limpezit și după toate astea, apeși pe ăla roșu și dai cu aer cald și mașina e ca nouă….
Cînd au auzit acest adevărat basm toți cei din preajmă s-au minunat și s-au tras cu un pas înapoi de lîngă beamveu iar Vasile Giboacă a întrebat cu meșteșug:
-Da’ ,să zicem, dacă ar fi cazul, dacă ai vrea, să zicem, să trimiți o vedere, o scrisoare din Franța pînă aici în Limpeziș, să zicem…e și acolo o tehnică? E tot așa ca la mașină , să zicem, o tehnică de asta cu butoane…?
-Siiiiiigur, explodă Șobolanul, siiigur măi țărane, acolo totul e cu butoane, cu tehnică, nu ca aici…și cînd zise “aici” Sobolanul fu cuprins parcă de o mare greață care-l făcu să scuipe gros undeva în lateral.
Din explicațiile care urmară Vasile Giboacă află că în Franța sunt la oficiile de poștă niște cîntare. Pui plicul cu scrisoarea pe cîntar, îți afișează greutatea și sub cîntar de la niște butoane alegi și fixezi țara de destinație și apoi, funcție de greutate și de țară automatul îți scoate un timbru în contra unor monede pe care le bagi în el. Cu timbrul acela lipit pe ea scrisoarea ajunge în orice țară, în orice colț al Pămîntului, în trei-patru zile.
“Eu am ajuns în patru zile acasă fără nici un buton!” gîndi Vasile și îi fu pe limbă să mai intrebe dacă o scrisoare poate ajunge undeva și fără timbru dar se abținu pentru că nu vroia să se facă de rușine în fața miștocarului de Delu Ghiauru care rîdea de tot ce se cuvenea și de tot ce nu se cuvenea pentru că – vorba lui – îl durea în patină.
Lăsă lucrurile așa și se liniști de acolo încolo. Scăpă de prima grijă, cum ar veni…
A doua grija îi era și ea ca luată: casa arăta ca un pahar, locurile îi erau lucrate și bine gospodărite și avea tot ce-i trebuia.
Tot umblind dupa Fănuc a lui Șomcherechi, poștasul, intră în vorba cu Victoria, cea de-a doua lui fată, cu care se înțelegea de minune. A luat-o de nevastă și acum are un copil cu ea și al doilea e pe drum…
Cui să-i mai pese cum stă treaba cu butoanele, cu scrisorile și mașinile de prin Franța ori de aiurea…?! Lui nu!