Pustiul noptii cuprinde cu amandoua bratele umbrele timide ale zeilor alungati din domeniul lor ceresc.Lacrimile lor ingheata inainte de a atinge Pamantul.Se aude un murmur incet iar vesmintele zeilor,odinioara stralucitoare si albe,sunt acum de un negru sinistru.De s-ar aprinde doar o mica luminita s-ar putea hrani cu puritatea stralucirii.Dar toti au decazut in asa fel incat nici macar o mica sansa nu li se mai ofera.Lumea moarta se misca timid si deprimant.
Intr-un colt indepartat al orasului se vede conturul unei umbre feminine si plapande stand pe jos si sprijinindu-si capul cu mainile si suspinand incet.Umbra se simte vinovata pentru ca a zdruncinat linistea Zeului Haos.Vrea sa noara dar isi da seama ca ea este deja moarta.Nu isi mai doreste domeniul ei ceresc.Insusi Supremul Zeus este doar o umbra in devenire.E ranit,tradat...sufletul lui incet,incet se stinge.Totusi,lui i-a ramas dorinta de a alunga haosul din lume.Cu ultime puteri,tarandu-se ca un sarpe in agonie o haseste pe iubita lui sotie,Hera care,spre surprinderea lui este chiar umbra feminina care a creat haosul existent.Inainte sa o atinga,el ii ofera iertarea,ii pecetluieste buzele si o face dependenta e el pentru eternitatea ce ii asteapta.O atinge,o saruta,o imbratiseaza iar cei doi devin un singur trup.Cand are loc transformarea,o lumina orbitoare izbucneste si se instaleaza peste tot,peste Pamant si domeniul ceresc.Tutul revine la normal iar lumea este din nou fericita.Totusi,Zeus priveste abatut spre geamul din dormitorul lui,in singuratatea lui efemera.Ii lipseste ceva.Hera,iubita lui sotie.Nu-si mai doreste o alta.Ea l-a tradat fara cale de intoarcere si isi merita soarta,iar el si-a sacrificat sufletul in favoarea lumii...si a luminii...
"Da,asa este!Greselile raman in suflet cu rani adanci,
chiar daca nu a fost greseala mea...",si cata dreptate avea...