După plecarea celor trei domni din primăria comunei Ruși badea Niculae, primarul, se adresă notarului Siemerman:
- Ce zici de ăștia Horst?
- Ce pot să zic, bădiță Niculae. Cei doi mai tineri, parcă chiar prea tineri să fie trimiși de cei de la conducerea școlilor din Sibiu prin sate, par a fi oameni cumsecade dar, parcă, prea mândrii de misiunea lor. Cât despre Biriș îl cunoaștem amândoi. Se schimbă după cum bate vântul. La început ai văzut cum îți vorbea de sus, ca după ce și-a dat seama că ești primar nu știa cum să-ți mai intre în voie. De astfel de oameni, cu două fețe, este bine să te ferești și dacă se poate să te faci că nu-i vezi
Au mai povestit apoi o vreme despre treburile din primărie.
Bătrânul primar vorbea, când nu mai era și altcineva de față, cu notarul de parcă ar fi fost rude sau, ori cum, foarte apropiați.
Și cum să nu fie apropiați ? Badea Niculae îl știa pe Horst de când acesta s-a născut. Avea mai puțin de doisprezece ani când a devenit aproape un membru al familiei Siemerman. Părinții, oameni săraci, au cedat stăruințelor bogatului sas și l-au dat, slugă, pe copil. Slugă era un fel de a zice. Dormea în aceiași cameră cu ei, mânca la masa lor. Ani, stăpâna, soția lui Tomas, se străduia să-i fie ca o mamă. Tot instinctul ei matern, neîmpărtășit până acum, se revărsă asupra lui. A început să-l învețe săsește. Copilul prindea repede spre satisfacția celor doi soți. În serile lungi de iarnă îi croșeta ciorapi, îl dezmierda în fel și chip. După câteva luni, în urma unor convorbiri de taină, s-au hotărât să-l ceară părinților pentru înfiere. Ani se măritase la optsprezece ani și până la douăzeci și trei nu a rămas însărcinată. Când îl luaseră, pe Niculae, în casa lor soții Siemerman își pierduseră orice nădejde în privința asta.
Mama lui Niculae n-a vrut, în ruptul capului, să-și dea copilul de suflet. Și-a lămurit soțul și în prima duminică, după slujba de la biserică, s-au prezentat la Siemerman acasă.
- Jupâne am venit, împreună cu bărbatu-meu, să-ți spunem că nu ți-l dăm pe Niculae. Să stea la dumneata în gospodărie să te ajute, pe cât poate el, nu zicem ba așa cum ne-am înțeles. De suflet noi nu ți-l dăm.
- Lele Mărie, interveni frau Ani, noi ținem la Niculae al dumneavoastră ca la copilul nostru. Dumnezeu n-a vrut să ne binecuvânteze și pe noi cu un urmaș. Dacă îl lăsați să stea la noi tot ce avem va fi al lui, bineînțeles când noi nu vom mai fi. Gândiți-vă și dumneavoastră la binele lui și al surorii lui mai mari. Pământul pe care îl aveți îl puteți lăsa numai la fată. Aceasta se va putea mărita mai bine având pământ mai mult.
Interveni tatăl lui Niculae. Acesta, de obicei, nu vorbea mult. se mulțumea să vorbească doar când era întrebat. De aceia lelea Mărie se miră, în sinea ei, când îl auzi vorbind pe un ton hotărât
- Jupâne Tomas și frau Ani. Noi am venit să vă spunem că luăm copilul acasă. De aceia am venit. Are și la noi ce să lucreze. Și apoi, la etatea lui, copilașul nici nu trebuie să lucreze. El trebuie să învețe cum să lucreze. De aceia vi l-am și dat știindu-vă pe domniile voastre oameni gospodari. Ne-am dat însă seama că am greșit față de el. Am greșit pentru că, uite, au trecut patru luni de când a început școala și Niculaee n-a fost nici o zi. Mi-a fost mai mare rușinea când astăzi, după slujbă, popa nostru mi-a spus, față de multă lume, că l-am rupt pe copil de la învățătură și de sfânta biserică. Și așa este. Îl luăm acasă. Vă dăm înapoi hainele pe care i le-ați cumpărat pentru crăciun sau vi le plătim. Unde-i copilul?
Niculae era în tindă șezând pe lada de lemne, lângă sobă. Auzea ce se vorbea dincolo. Pe deoparte îi părea bine că părinții au venit după el. Dar dacă va pleca, cu tatăl și cu mama sa, se temea că va rămâne fără hainele pe care i le cumpărase de la târgul din Șeica jupânul Tomas Îi veneau ca turnate. Mai ales cizmele. De astea aveau numai copiii sașilor. Se gândea ce vor spune vecinii dar mai ales copiii, prietenii lui, care, cei mai mulți, se încalță, ca și el, cu opinci. Vor râde de el. Sau poate le va fi ciudă. Pierdu șirul discuțiilor de dincolo. A fost din nou atent când a auzit glasul mamei parcă mai ridicat
- Jupâne Tomas și frau Ani ne-am înțeles. Niculae al nostru va dormi la dumneavoastră și va merge la școala noastră în fiecare zi. Dumineca și sărbătorile când dumneavoastră mergeți la biserică va merge și el dar la biserica noastră. Două zile de Paștele noastre și două zile de Rusaliile noastre va sta numai acasă la noi. De câte ori va vrea, ca un copil ce este, să vină la noi acasă să-l lăsați să vină. Dacă din oarece pricini nu va mai vrea să stea aici să-l lăsați să vină acasă.
- Ne-am înțeles bade Niculae și lele Mărie. Nouă ne-ar fi plăcut ca Niculae să meargă la școala noastră. Dar asta nu s-ar fi putut numai dacă îl luam de suflet cu hârtii făcute la Sibiu. Nouă ne pare rău că nu s-a putut cum am vrut noi. Dar dacă nu se poate altcumva să fie cum spune-ți dumneavoastră. La noi vorba îi vorbă ca și la dumneavoastră.
Îi păru bine când a auzit înțelesul dintre părinții săi și stăpâni. Parcă i s-a luat o piatră de pe suflet. Va pute merge din nou la școală. Poate că domnul Vasile, dacă el va fi cuminte și va fi atent la citit, ca mai înainte, îi va spune părintelui Cornel să-l mai lase să spună din când în când, Crezul și Tatăl nostru la biserică. Se vor uita din nou cu admirație la el oamenii mari și copiii. La Paști el va avea cele mai multe ouă roșii. Pe lângă cele de acasă și cele primite de la neamuri va mai primii și de la popa Cornel din cele pe care oamenii le aduc și le lasă la biserică când primesc Paști. Anul trecut părintele i-a dat mai mult de zece ouă și l-a lăsat pe el să și le aleagă.
I-ar fi plăcut să nu mai trebuie să stea la jupânul și la frau. Să poată sta acasă în fiecare zi. Dar el a vrut „să se bage slugă” așa cum au făcut și alți prieteni de aceiași vârstă. Vroia să fie și el ca verii lui, Dumitru și Vasile, care se lăudau cum sașii la care s-au tocmit slugi au toată nădejdea în ei, că fără ei stăpânii nu s-ar descurca. Ei duc animalele la pășune, ei mulg seara și dimineața vacile, ei scot gunoiul din grajd, ei mână cei doi boi și calul când stăpânul ține coarnele plugului, ba atunci când stăpânul îi lasă pe ei să tragă brazde cu plugul o fac mai bine decât el
Mamă-sa nu l-ar fi dat pe copil la stăpâni. Îi era milă de el, se gândea la vârsta lui fragedă, la faptul că era mai mic de statură. Tatăl său era însă de altă părere. Băieții încă de mici trebuie să se învețe printre streini și cu greutățile vieții. Ce s-ar fi făcut el când l-a luat neamțul cătană dacă în copilărie n-ar fi fost slugă la un sas bogat unde a învățat multe cuvinte săsești. Cei ce în armată nu înțelegeau ordinile, și de aceia nu le îndeplineau ca lumea, erau puși să treacă, goi până la mijloc, printre două șiruri de cătane cu bețe în mână și care loveau fără milă pe spinarea celui pedepsit. Ba la Solferino pentru că o cătană, dintr-un sat de lângă Mediaș, a încurcat niște cuvinte nemțești, a înțeles la dreapta în loc la stânga, a fost pedepsită cu moartea. El, săracul, a crezut că la stânga trebuie să ducă ordinul de atac. Dar spre stânga nici urmă de soldați. Nici austrieci nici francezi. Superiorii lui au crezut că vrea să dezerteze. L-au judecat și l-au împușcat în fața companiei ca să fie pildă și altora. Apoi peste câțiva ani, la Sadova, a scăpat de prizonierat îmbrăcându-se în hainele unui localnic, pe care l-a găsit mort, nu departe de câmpul de bătaie de unde el fugise când ai săi fuseseră înconjurați și începuseră să fie încolonați pentru a fi duși cine știe unde, poate chiar să fie împușcați. Dacă n-ar fi știut nemțește poate pe acolo i-ar fi rămas oasele Ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi fost învățat cu supunerea. Dacă s-ar fi pus contra vreunui gradat sau ofițer, chiar dacă sfânta dreptate era de partea lui, s-ar fi ales cu multe nuiele pe spatele gol ori chiar, doamne ferește, ar fi ajuns să fie împușcat sau spânzurat cum au pățit-o alții care aveau, ca și el, copii. No, vezi, de aceia îi bine ca băieții de români să meargă de timpuriu în gospodării săsești, ca slugi, unde să învețe nu numai a muncii cum muncesc sașii dar să le învețe, cât decât, și limba lor care o să-i ajute mai târziu când vor fi cătane.
Cu astfel de vorbe a fost lămurită mamă-sa să-l lase pe copil la stăpân. De altfel cei mai mulți copii ai vecinilor erau la câte un stăpân sas. Și cei mai mulți stăpâni erau nepăsători la suferințele de tot felul a micilor lor slugi.
Niculae al lor a avut noroc de stăpâni buni care ar fi vrut să-l transforme în copilul lor. Dar cu asta nu puteau fi de acord nici ea nici bărbatul său.
A stat Niculae la stăpânii lui mai bine de doisprezece ani. După un timp dorința lui Frau Ani s-a îndeplinit. A rămas gravidă și a născut un băiețel dolofan căruia i-au pus numele Horst. Niculae n-a mai fost luat la câmp vara. O ajuta pe Frau Ani la gospodărie, hrănea animalele din curte în locul ei, îl legăna pe micul Horst. De multe ori când copilul plângea noaptea, Niculae îl auzea primul, se duce la leagănul lui și îl liniștea. În câteva rânduri a fost găsit dimineața, dormind pe jos lângă, pătuțul lui Horst. Þinut de mână de Niculae Horst a făcut primii pași. Când a început a spune primele vorbe, învățate de la mamă-sa, acestea s-au amestecate cu vorbe românești învățate de la Niculae. Niculae era prietenul de nedespărțit al micului sas. Atât jupânul cât și consoarta dumisale aveau încredere deplină în el. Îl socoteau ca pe un copil mai mare al lor iar Niculae îl socotea pe Horst ca pe un frățior de care trebuie să aibă grijă. Horst era neliniștit și plângea des cât timp Niculae era la școală. De cum intra pe portița curții Horst se liniștea. Cu timpul a început a-i zice bădiță așa cum le spuneau fraților mai mari copiii românilor. Bădiță a rămas Niculae pentru Horst și când au crescut. În prima vacanță de vară pe care a avut-o Horst după ce a terminat clasa I la Liceul Săsesc din Sibiu a primit o veste care l-a întristat mult. Din toamnă Niculae nu va mai sta la ei. La toamnă va avea loc nuntă și se va muta în Gheurușa, împreună cu soția, în casa părinților lui. Sora lui, mai mică cu un an decât el, se măritase anul trecut cu Ion de la moară pe numele lui adevărat Șerb.
Gheurușa unde avea să se mute Niculae după ce se va însura era o parte a satului, cea mai depărtată de șosea. Casele erau așezate numai pe o parte a drumului lângă un pârâu cu albie adâncă și nisipoasă. Dincolo de drum începea să se ridice dealul. Din Gheurușa se ieșea, și se intra, numai printr-un singur loc, pe un podeț de lemn. În fundul Gheurușei începeau pădurea de nepătruns. Doar în marginea ei oamenii înaintau puțin după lemne. Să se afunde mai adânc nu se încumetau. De multe ori dimineața, după ce oamenii erau treziți în miez de noapte de lătrăturile câinilor, în fundul grădinii găseau râmături de mistreț. Toamna când începeau a se coace prunele de multe ori găseau pomii dezbinați iar dedesubtul lor balegi mari de urs. Apa pentru spălat o luau ziua direct din părău. Cu apa de băut era mai greu. Trebuia adusă de la peste un kilometru din Părăul Furcii. Se numea așa, acel părău, pentru că acum mai bine de douăzeci de ani aici au fost spânzurați, în furci ziceau localnicii, de către cătanele ungurești mai mulți oameni care zice-se ar fi luptat în armata lui Avram Iancu. Apa din fântânile pe care le-au săpat oamenii în Gheurușa nu era bună la gust dar animalele o beau.
Cu două săptămâni înainte de postul crăciunului În Gheurușa a avut loc nunta. Mireasa era o copiliță de abia trecută de cincisprezece ani. Se cunoscuse cu Niculae cu vre-o două veri înainte. Mama ei se recăsătorise, după ce-i murise primul bărbat din Șeica, cu Vasile Coșa și el văduv. Casa lui Vasile, unde-i venise proaspăta nevastă, împreună cu copila ei Maria, era la câțiva pași de casa părintească a lui Niculae. De câte ori Niculae, acum băiat mare de aproape douăzeci de ani, venea acasă de la stăpâni vedea peste gard fetița vecinilor care ba se juca singură cu păpușa ba își ajuta mama la plivit în grădinuța din spatele casei. Când se încingeau jocuri cu copiii din vecinătate vocea ei întotdeauna le acoperea pe a celorlalți. O vedea și o auzea pe fetiță dar nu-i da nici o importanță. Dar într-o zi de duminică a văzut-o, cu mirare, la joc. Era la fel cu celelalte fete și-i zâmbea. Zâmbetul nu era al unei fetițe care se joacă, singură, cu păpușa ori de-a Chitulușul cu alți copii. Era zâmbetul unei fete mari care venise pentru prima dată la joc însoțită de mama ei. Hainele de sărbătoare îi ascundeau trupul firav arătând-o mai matură decât era. La un moment dat privirile lor s-au întâlnit pentru câteva clipe. Dar Niculae trecu cu privirea, peste ea, undeva la grupul de feciori mai tinerei care nu demult au intrat, ca și el, în joc, băieți cu care exersa Învârtita, Hațegana ori Sârba sâmbăta spre seară când se întorceau acasă de la stăpâni ori își terminau treburile din gospodărie Cei care nu se descurcau, cât de cât, la aceste jocuri și îi încurca pe ceilalți nu aveau voie, după o lege nescrisă, să intre în joc. De aceia fiecare se străduia să fie la înălțime. Ochii Mariei s-au împăienjenit și buzele i s-au strâns a ciudă atunci când Niculae se întoarse cu spatele la ea și se amestecă printre ceilalți feciori. Mamă-sa, care era în spatele ei, ghici pe moment drama care începuse a se desfășura în sufletul fetei.
- Lasă draga mamei, îi șopti la ureche, așa-s ficiorii. Ai să vezi că te va lua cât de curând careva și pe tine la joc. Tu joci mai bine decât toate care au venit pentru prima dată aici.
Maria a vrut s-o zbughească de acolo, să se ducă ori unde, să lepede hainele cele bune, să se întoarcă la păpușa sa căreia îi putea spune, așa cum o făcea și până atunci, toate bucuriile dar mai ales necazurile sale. Mamă-sa îi ghici intenția și o prinse pe furiș, dar hotărât de braț. Așa că trebui să rămână pe loc. Diplașul începu o învârtită. Perechile au început să se formeze. Deodată simți că mamă-sa o împinge ușor înainte acolo unde stătea Niculae cu capul plecat. Nu avea încotro trebuia să se ducă spre el. Au jucat învârtita. Niculae n-a lăsat-o de mână după ce s-a terminat melodia. A trebuit să joace și o hațegană. Simțea privirile celor de pe margine ca niște ace ce i se înfigeau în spate. Tot odată se simțea bine, apărată parcă de toate relele lumii acesteia, în brațele flăcăului. Simțea și că s-a rupt de copilărie, că nu se va mai putea juca ca și până acum cu copiii din vecini, cu păpușa. Ce vor spune cele de pe margini, mamele celorlalte fete, chiar mama ei, că ea a jucat de două ori cu același fecior în prima zi când intrând în joc. A intrat de fapt în rândul fetelor mari.
N-a stat mult în rândul fetelor mari. Nici un an. Mamă-sa a aranjat fără știrea ei nunta. Nici Niculae nu știa că mamă-sa vrea să-l însoare cu fata vecinilor. Când a aflat, întâmplător, de aceste planuri n-a zis nimic. Și-a dat seama că planul nu era rău pentru că oricum lui îi plăcea fata mai ales după ce jucase cu ea. În fiecare duminică, ori sărbătoare, jucau împreună. Lumea începuse să vorbească pe seama lor
A venit și toamna. A venit și ultima duminică în care se puteau face nunți înaintea postului. A fost o nuntă la care s-a strâns toată vecinătatea. Ba venit și jupânul Tomas împreună cu Frau Ani. N-a lipsit nici Horst care abia împlinise opt ani. După miezul nopții nănașul, Ionul Soani, a strigat darurile pe care mesenii le cinstesc tinerilor căsătoriți. Cei prezenți, mai ales femeile, erau ochi și urechi ca să poată ține minte cine și cât a cinstit. Făceau în minte comparații cu darurile primite de alți miri în anul acesta și în anii trecuți. Părinții și nașii au dat cam la fel. Socrii mari au cinstit un cal și doi boi, socrii mici o vacă cu lapte cu vițelul ei și o scroafă cu purcei. Asta pe lângă cearceafurile, ștergarele și pânza pentru saci țesute în câteva ierni la rând. Jupânul a dat cinci zeci de coroane, sumă foarte mare pentru o nuntă de români. De la ceilalți nuntași nu s-a strâns nici jumătate. Dădeau, mai ales femeile, care un cearceaf care o oală, două, cele mai multe dădeau prosoape, caiere de lână, sticle de lampă. Bani dădeau bărbații dar niciodată mai mult de două trei coroane. Feciorii neînsurați cinsteau douăzeci, treizeci de creițari. Mai mult nu. De aceia când jupânul Tomas a anunțat suma pe care o dă s-a lăsat dintr-odată o tăcere de parcă n-ar mai fi fost nimeni în cele două camere în care petreceau nuntașii. Și mai mare a fost mirarea celor prezenți, parcă nici nu le venea să creadă, când jupânul a anunțat că pe lângă bani mai cinstește tânăra familie cu un iugăr de pământ în Rusu. Toți știau că pământurile din Rusu sunt foarte bune. Cartofii și cucuruzul creșteau doar cu puțină ploaie. Oamenii treceau bucuros pe acolo mai ales după ce la marginea drumului, lângă pământul sasului, Niculae a săpat o fântâniță. Pământul din jur era întotdeauna verde chiar și în verile foarte secetoase, de aceia Niculae i-a propus stăpânului săparea fântânei. Fântâna însă s-a transformat în fântâniță deoarece nici la un metru și jumătate de săpătură a apărut apa. Apa din fântâniță, având un debit constant a dat afară din burlanul de pământ ars, ca de oală, pus de Niculae. Firișorul de apă a coborât mereu până când a ajuns într-o vale seacă care se vărsa cândva, când avea apă, în râul Visa ce trecea pe lângă satul Loamneș din apropiere. Cu toate că apa era puțină, în jurul ei verdeața era la ea acasă. În câțiva ani locul de unde izvora firicelul de apă era de nerecunoscut, ierburi suculente creșteau pe margine încât oamenii coseau fânul de două ori iar în anii mai ploioși coseau toamna și otava. Cei care umblau cu treburi prin apropiere făceau un ocol ca să treacă pe lângă fântâniță. Apa rece pe care o luau în ulcioare precum și cele câteva momente în care se odihneau lângă fântâniță răsplăteau din plin osteneala pe care o făceau pentru a ajunge aici.
Lui Niculae îi plăcea locul. Fântâniței pe care el o săpase începuse a-i spune „Fântânița din lunca aia frumoasă.” Și așa i-a rămas numele. Oamenii care știau că o să aibă drum cu căruța trasă de cai sau cu carul tras de boi prin partea locului luau cu ei câteva ulcioare de pământ ars ori câte un fedeleș de lemn mare pentru a-și aduce acasă apă de băut de aici. Apa chiar și după o zi două, ținută în pivniță, avea gustul apei proaspete. Într-o zi jupânul Tomas i-a spus să aducă un urcior mare de apă din lunca aia frumoasă.
- Să-l pun în pivniță lângă butoiul cu vin că de la o vreme parcă nu mai pot bea vinul gol. Îmi sună prin cap, așa ca o vâjâială după ce beau un pahar. Amestecat cu apă de la fântâna aia a ta, vinul parcă se subțiază și intră în sânge fără a mai trece prin cap să-l vâjâie
- Jupâne Tomas, eu de mult m-am tot gândit și am tot vrut să-ți spun. Oare n-ar fi bine ca pe pământul din Rusu în loc de floarea soarelui, ori cânepă cum tot punem de ani de zile să sădim o vie? Tot spuneai dumneata că ai prea puțin loc de vie și că pământ în Dealul Viilor, chiar dacă ai găsi la vre-un sas care vrea să vândă, este foarte scump. De ce să nu punem vie în Rusu?
- Măi Niculae ai mai văzut tu vii în Rusu ori în apropiere? Ști tu că la vie nu-i destul numai căldura de la soare dar mai trebuie și un pământ anume așa cum îi în Dealul Viilor spre Vesăud?
Jupâne în Rusu pământul îi la fel ca în Dealul Viilor, poate chiar mai bun
- N-ai de unde să ști tu lucrul acesta.
Peste vre-o două săptămâni Niculae l-a chemat pe stăpân în spatele șurii unde erau, una lângă alta, două grămezi destul de mari de pământ
- Uită-te jupâne la cele două grămezi. Una este din Dealul Viilor și alta din Rusu. Care de unde este? Poți dumneata s-mi spui ?
Jupânul se uită la una se iută la cealaltă, luă câte un pumn din fiecare parcă le-ar fi cântărit ba le și mirosi pe fiecare în parte.
- Să ști că sunt la fel. Până acum nu m-am gândit la ce mi-ai spus. O să mă gândesc de acum încolo
Nu s-a gândit prea mult jupânul. A angajat câțiva oameni cu atelaje să care gunoi pe pământul din Rusu, a plătit altora să are peste gunoiul împrăștiat și să dea cu grapa. A pus apoi câțiva țigani, sub supravegherea lui Niculae, să grebleze cu greble de fier. Pământul astfel lucrat a devenit „ca pe masă” Butucii de vie, aduși de la târgul din Frâua. Au fost sădiți, imediat după paști, cu grijă de către Niculae. S-au prins toți. Peste patru ani, unii chiar după trei, erau pe rod. Tot Niculae a fost acela care a tăiat parii din pădurea de lângă Gheurușa. Cei mai mulți din stejărei. Unii și din salcâm. Lucrările din primul an: săpatul, tăiatul de primăvară și vară, îngropatul de toamnă al viei, dezgropatul ei primăvara au fost făcute de familia lui Tumuș, un sas mai sărac, angajă de jupânul Tomas. Niculae a lucrat în rând cu ei învățând repede toate operațiunile.
La nunta lui Niculae via era pe rod de câțiva ani. Această vie era iugărul pe care jupânul Tomas îl dăruia tinerei perechi.
După ce Tomas a dat darurile, strigate de Ionul Zoanei, nănașul, împreună cu familia s-a retras. După plecarea stăpânului, de până mai ieri a lui Niculae și a familiei domniei sale, nănașul a mai făcut o strigare care i-a înveselit pe toți:
- Domnul Tomas, acum plecat la casele dumnisale, a lăsat din șiregla căruțului său un butoiaș cu vin, de un an, care să ne înveselească și mai tare pe noi toți care nuntim la nunta lui Niculae și a soaței lui de acum încolo, până mai ieri o copiliță, de astăzi încolo nevastă între neveste. Să trăiască mirii, să trăiască cei care au dat pentru ei, c-apoi vom trăi și noi cu toții. Petrecere bună până la ziuă!
Și întra-adevăr petrecerea a fost bună. Jumătate dintre bărbați, dar și câteva femei s-au îmbătat de a binelea. Cei care nu s-au îmbătat erau veseli. Chiar și părintele Cornel, care vroia să țină o cuvântare moralizatoare, și-a pierdut șirul vorbelor dacă n-a mai fost ascultat de nimeni. Repeta în continuu: ” v-am spus eu că o să vă mănânce flăcările iadului. A-ți ajuns la vorbele mele”
- Lasă părinte că nu-i chiar așa de rău în iad. Mai ales că și dumneata ești cu noi
- Ptiu… ce te învață a zice „Ucigă-l Toaca”. Dumnezeu să vă ierte păcătoșilor și mai ales pe tine Miroane. Apoi către socrul mare
- Mai este vin de ăla săsesc Niculae? Nu vezi că s-au golit cupele oamenilor? Dacă nu crezi uită-te la a mea.