Motto: „Paharul cel plin îl umple pe cel gol”, Socrate


Mergea la spital să doneze sânge. Un om simplu. Uneori mucalit, dar glumele lui nu erau gustate de toată lumea. Tot timpul făcea câte ceva să-i impresioneze, să-i stârnească pe ceilalți. Ultima oară câștigase la 6 din 49 la tragerea specială de Crăciun. Vreo două milioane, valută peșin. De fapt nici nu jucase, pur și simplu găsise într-un ziar din gunoi un bilet de loterie. Chiar își spusese că nu acela va fi norocul lui. Și avusese dreptate. Câștigase, însă culmea e că bucuria cea mai mare a fost când a donat tot. Nu avusese niciodată bani, nu știa cum se folosesc, așa că mai bine îi făcuse cadou celor care aveau nevoie de ei, celor care și-i doreau. Singura lui grijă fusese o clauză, și anume să fie îngropat creștinește. Nu vrusese să spună nimănui cui dăduse atâta bănet, însă strălucirea din ochii lui era completă și copilărească.

La spital, întotdeauna s-a comportat ca un erou. Nu i s-a făcut rău când i-a fost înțepată vena cu acul, mai ales că infirmiera nu se simțea în apele ei și îl vam chinuia că nu-i nimerea fântâna vitală – tânăra fătucă mai strâmba din nas, cu toate că el se spălase special pentru asta și își pusese și haine curate. Nu s-a speriat nici când a văzut cele două borcane pline cu sângele lui roșu puternic, ca o cireașă dolofană și zemoasă. Uneori așa era el, rumen ca un porc în frigare. În spital căpătase o paloare de faianță albă, poate i se trăgea de la pereți. De fapt, i se trăgea de la curajul lui fără seamăn, fiindcă neîndemânatica de soră medicală, cea care îi extrăgea vitalitatea cu o seringă de cal, reușise din neatenție să lovească unul dintre cele două recipiente pline cu cele 240 de bătăi de inimă ale lui Relu Păhărelu care umpluseră cele două borcane cu o cantitate infinitezimală din bunăvoința și vioiciunea eroului nostru, care se hotărâse brusc, după ce infirmiera pocnise și al doilea borcan, să ducă la bun sfârșit scopul pentru care venise și să continue să doneze viață până va umple alte două vase.

A trebuit să stea o jumătate de oră întins ca să își revină, i-au dat și o perfuzie cu glucoză – venele lui ronțăiau pofticioase, însă avea glicemia încă scăzută și fața-i bătea spre vernil, se putea însă să fie de la halatul asistentei, o babetă de vreo 50 de ani, roșcată cu părul creț, cu țâte mari lăsate și cur bombat, o dulceață de femeie, parcă hotărâtă să-l diabetizeze instant pe Relu. Era foarte curioasă să știe nu de ce venise Relu să doneze sânge sau de ce donase de două ori, ci ce făcuse el cu atâta amar de bănet, cui dăduse el banii sau ce făcuse cu ei – era notoriu faptul că Relu Păhărelu câștigase premiul cel mare la Loto. Ce nu știa femeia e că omul nostru câștigase la Loto-ul Central cu mult înainte. Și nu câștigase bani.

Odată refăcut, Relu părăsește spitalul. Nu pentru mult timp știa că avea să se reîntoarcă, dar asta e altă poveste. Până una alta, cu bonurile de masă încasate pentru donație, o porni într-o cruciadă solitară într-un supermarket. Abia i-au ajuns bonurile să plătească cele 6 cutii de fasole cu cărnați, ciocolata, vreo 10 mere palide, o bucată de slănină (ceapă avea). Pentru vin a trebuit să pună bani separat, dar de data asta avea la el, fiindcă urma să petreacă.

La gară, în parc, fața lui Relu Păhărelu s-a luminat aproape de tot. Toată lumea îl privea cu respect. Erau acolo și Omidă și Petrache Ureche, Ariciu, Florea Carici, Săpun, ce mai... erau toți. A pus mâncarea pe bancă și le-a zis să mănânce, că el mâncase la spital. S-au îmbulzit ca niște porci la troc, niște termite, golind totul în câteva clipe. Păhărelu se simțea tot mai plin, dar nu știa de ce. Prin parc gloata sa se ținea de râgâieli și bășini, clar, lumea părea satisfăcută. Relu a împărțit vinul cu ei, dar și-a păstrat și lui un pahar. După ce l-a băut, se întinse pe o bancă, gândindu-se că peste câteva zile va putea merge să doneze spermă, apoi adormi. Obrajii lui străluceau ca doi papanași cu dulceață de cășuni.