agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-25 | [This text should be read in romana] | Submited by Nicoleta Iuhoș
Dacă n-aș râde tot timpul, mi-ar veni să plâng foarte des, așa încât recurg la singura soluție binefăcătoare pentru mine – să scot în afară, adică să exorcizez, fantezii ciudate, născute din toate opreliștile la care am fost supus de mic copil, trimis regulat la spovedanie și la împărtășit…
De ce m-au numit Adam, nu știu. Probabil din dorința lor ascună de a o lua de la cap cu ceva- cu norocul care le-a lipsit în totalitate alor mei, din generație în generație, sau chiar cu viața. Am deschis ochii, mari de tot și cu niște gene lungi care-mi creau probleme veșnice, într-un locușor de lângă un râu mare, cel mai mare, lângă care se afla un munte la fel de mare. De aici poate apetitul meu pentru abisuri, poate de aici neliniștea permanentă, firea schimbătoare de cameleon și dorința de a pleca cât mai departe de firul apei. Știu că… de când mă știu am fost îndrăgostit. La început, am fost îndrăgostit de mama mea, pe care abia am cunoscut-o, care m-a uitat repede în grădina bunicilor de sub munte, probabil fiindcă nici ei nu erau rude cu ea, ci niște pământeni cumsecade, care o crescuseră de mică, din datorie creștinească. Eva, căci așa se numea mama, a fost luată de un val al uitării, în timp ce dansa la o nuntă pe malul râului nostru și a fugit definitiv cu profesorul de desen, cel căruia îi datorez singura imagine, puțin deformată, a ei. Semăna cu un înger din cărțile de religie, n-avea aripi, dar avea un păr pe care nu pot să-l uit nici acum și care mi-a învolburat primii mei ani de copil visător. Mi-o imaginam venind înapoi noaptea, totdeauna noaptea, în iernile degeroase, ca să se încălzească în pătuțul meu căptușit cu polog de fân, luat din fânar. Venea, stătea puțin cu mine și apoi mă ridica pe brațele ei albe și catifelate, mă apuca de după ceafă așa cum numai cățeii se apucă și ne pierdeam în văzduh, de unde puteam vedea toată așezarea, ca ziua, toate potecile și trecătorile, fără să ne poată opri nimic. Coboram apoi invariabil în vechiul nostru fânar, în podul plin cu otavă, unde ne așezam și ne iubeam mult, cu mare tandrețe. Stăteam întinși, ea mă ținea cu mâna de ceafă și eu mă uitam în ochii ei mari și negri, respiram același aer și-mi ziceam în gând că asta e mama mea Eva, îngerița Eva, că eu sunt Adam al Evei… Toate visele mele reveneau la ea, în toate zilele mele pregăteam întâlnirile de peste noapte, singurele clipe când eram fericit. Nopțile mele cu îngerița… Asta, până într-o primăvară timpurie, când bunica a cumpărat-o pe Boureana noastră, o vacă apetisantă și respectabilă. Doamne, câte discuții, câte calcule și socoteli cu privire la achiziție. - Se zice că cică e foarte bună, că cică dă lapte cât două și face vițel în fiecare an. E de rasă și o s-o pască copilul ăsta, că e pe aici iarbă, slavă domnului! Zice că cică nu e pretențioasă, mănâncă orice și grajd avem. Hai s-o luăm, Vasile! Bunicul Vasile, ca un adevărat Basileu, se tot codea, se mai scărpina în cap și se uita în chimir pe ascuns, să vadă dacă-și poate permite prețul… - Dacă nu e bună, o ținem un an, doi și o vindem și noi, poate cu un preț mai bun, insista bunica… Se făcuse ziuă de mult când am aflat că, de azi-noapte, vaca este în staul, că nu vrea să mănânce nimic, că rumegă doar ce-a mâncat la ea acasă și că se uită supărată pe pereți. M-am strecurat din pat ca un viezure și m-am aruncat pe portița grajdului, ca s-o văd. Era mare, maro, fără pete, cu ochi mari și buze umede. Pufăia nervoasă și se uita în tavan, cu funia de gât. Dădea din copite și-și arăta cu indecență ugerul revărsat, care aproape atingea pământul. Nu era frig, dar din nările ei, lărgite a supărare, ieșea un abur vizibil și cald, lăptos. Nimeni nu avea curajul să se apropie de ea, atât de aprig dădea din copite, dar eu m-am dus glonț și fără pregătire, direct la coarnele ei și am scărpinat-o între ele. Când m-am simțit lins pe față și umplut de bale cu miros de lapte, m-am îndrăgostit… Toată vara aceea a fost un vis. Nici ploile, nici treburile celelalte din gospodărie, nici măcar lovitura de copită, pe care am luat-o în piept de la ea, încât era să-mi dau sufletul, n-au reușit să mă dezlipească de coada ei șfichiuitoare. Bucolizam ca Vergilius, fără să-l fi citit încă, și sufeream odată cu ea ca Esenin, la fel de necunoscut mie atunci, cu ochii la vaca maro care, în fiecare seară, își târa hâlbâcâind de lapte cald, muls de bunică-mea și băut pe jumătate de mine, în drumul ei dintre grajd și bucătărie. Mă lăsam târât de ea cu o plăcere nedefinită, în primele săptămâni după cumpărare, când o apuca strechea și voia să se ducă la stăpânii dinainte și nu dădeam drumul cu nici un chip la funia cu care era legată, strigând din toți bojocii „săriți băăă, că fuge vaca mea!”. Săreau bieții oameni și mă ajutau, o potoleau cu nuiele până o făceau să se întoarcă iar la păscut… O îndopam cu cele mai bune produse ale pământului. Eram capabil s-o las ore întregi să se înfrupte din porumbul vecinilor, deși eram certat rău pentru asta. Ce mai, nimeni nu poate înțelege ce înseamnă să iubești pe cineva? Măcar înțelegeți că din cauza ei am uitat-o pe mama… Nu aveam bucurie mai mare decât s-o salvez de la înecul cu mere pitricești, fiindcă merele îi plăceau grozav, dar pentru că le înghițea nemestecate, îi rămânea câte unul în gât și nu mai putea nici să-l scoată, nici să-l înghită. Începea atunci poate cea mai puternică fuziune între noi doi, când eu îi băgam mâna pe beregată cât se poate de adânc, până la umăr și-i simțeam în vârful unghiilor mărul nenorocit, pe care nu puteam să-l apuc de alunecos ce era, ca să-l scot. Chinurile iadului ne așteptau, pe mine și pe cel care trebuia să-i țină limba scoasă, ca să stea cu gura deschisă. Vaca horcăia de mama focului, burta i se umfla și eu simțeam că voi muri odată cu ea, acolo pe poiana plină de flori. Când, în cele din urmă, reușeam, cu ultimele puteri, să scot mărul aproape macerat din gâtul iubitei mele, el devenea echivalent cu cel mai mare trofeu câștigat vreodată de vreun sportiv. „Mărul e la Adam” strigau cu bucurie copiii de la izlaz, hai să ne scăldăm. Știam că o zi sau două Boureana mea nu se mai apropie de mere și mă duceam, hotărât, cu ei la râu, așa cum se duce bărbatul la cârciumă, după ce i-a născut nevasta. Făceam la repezeală zidul gâldăului, din pietre și frunze de arin, lăsam apa să se adune în el și… câte-o țâră, câte-o țâră, câte-o țâră… intram în apa rece ca scuțul, singura care putea să mă liniștească. O, dragoste, dragoste adevărată și neîntinată de vreo socoteală meschină, sau de vreun alt interes decât laptele ei și buzele alea care miroseau a fân! Cine știe ce drum ar fi apucat și cât ar fi durat idila mea tandră și bucolică de copil deja școlar, legat cu tărie de genele lungi și ochii apoși ai Bourenei, de ugerul ei sățios, dacă, într-o seară cu struguri copți, cu cerul mai senin ca sticla și cu un catralion de stele pe el, nu s-ar fi întâmplat să mă întâlnesc cu mingea de foc… Era, cum am spus, seară. Ieșisem afară, sub bolta de viță dată în pârg, ca să mă mai mișc și eu… Cerul era atât de senin și avea atâtea stele pe el cum, numai în pozele cu vară, se mai pot vedea. N-am apucat să deschid bine portița de la prispă, când, deodată am auzit un fâșâit tare și am simțit miros de ceva ars. În fața mea, chiar în fața mea, cam la trei metri, a căzut din bolta de viță, o minge de jar, cât o minge de fotbal, din care au ieșit scântei. A sărit de vreo două ori pe pământ, apoi cu o iuțeală de explozie s-a repezit în zidul casei popii, care se afla în curtea cealaltă, dar foarte aproape. S-a lovit binișor, încât ar fi trebuit să lase urme, a mai aruncat scântei în jur așa cum ar arunca un carbune izbit de perete și s-a dus ață spre un loc pe care noi îl numeam Suliță. Adică spre un deal ascuțit, de sub munte… Și asta a fost tot. Degeaba am spus alor mei ce am văzut eu, degeaba I-am chemat să le arăt, fiindcă nu mai aveam ce arăta. Se terminase totul, înainte să înceapă, fără să lase urme și să mai pot eu demonstra ceva. Ãsta a văzut zmeul!, zicea bunica luându-mă de cap, protector… Începusem să citesc, dinainte de a merge la școală, din Halima, adică din O mie și una de nopți, dar o asemenea vedenie nu se afla nici în cărți… Am făcut pipi, ca de obicei și m-am culcat nemâncat. Pologul de fân din saltea mă aromea ca un calmant, iar gândul la Boureana m-a liniștit de tot… Noaptea, l-am visat pe Joi-Mărița, că vrea să mă prindă de coadă, că vrea să mă omoare, iar eu fugeam ca pe gheață și nu puteam înainta nici un pic. Era nebărbierit și avea mâini mari, nespălate, iar eu nu putea ieși din viroaga unde intrasem. M-am trezit asudat și nenorocit, până l-am văzut pe bunicu’ citind rugăciuni, cocârjat pe măsuța care fusese cândva lavoar de ținut ligheanul și m-am liniștit. M-am sculat tăcut, am mâncat felia de pâine muiată în ulei de dovleac, pe care bunica mi-o punea în față ca să mă scape de viermi și am plecat cu Boureana la păscut. Dar n-a mai fost ca altădată. Ploua rău în ziua aia și mie mi s-a năzărit că nu sunt de aici… Nici Boureana nu m-a fermecat, cu genele ei întoarse, deși mă lingea cu buze umede. Mă lingea în răspăr pe cap, ca de obicei, dar eu mă uitam parcă în gol și mă gândeam că “nu sunt de aici”… Sigur că nu eram de nicăieri, darmite de aici. Copil de Evă, copil care nu-și cunoștea tatăl, îndrăgostit de mama care acum se topise ca fumul și în vorbă cu vaca pe care o păștea, lovit în cap, seara trecută, de o minge de foc care scosese scântei, fără să lase urme… Adio copilărie, adio iubire, mă tot gândeam, când deodată, privirea mea se îndreptă spre altă bazaconie: Boureana mea se contura în aer, pe trunchiul nucului din livadă, care crescuse orizontal. Livada era oarecum în pantă și nucul nostru crescuse așa cum putuse și el, adică se tot prăbușise până devenise ca o minune a naturii, adică creștea firesc față de pământul care îl hrănea, numai că nu mai avea nici o legătură cu cerul. Creștea deci orizontal, iar Boureana avea poftă de frunză de nuc, probabil c-o durea burta, sau poate din răzbunare pentru indiferența mea de azi… pășise tacticos pe tulpina groasă a nucului, până ajunsese la primele frunze, cu care s-a înfruptat. Atâta că, deodată realizase unde se află, și a început să borăngăie speriată de imposibilitatea de a se mai da înapoi. Ea mugea, eu am început să urlu – săriți băăă, vaca mea în nuc! Cum în nuc? Uite-așa, în nuc, și dacă nu crezi, vino aici să vezi ce n-ai mai văzut! Au venit bieții oameni de la câmpuri, au adus funii, au adus proptele, s-au chinuit teribil… și mi-au dat-o jos de pe pălimar, fără să se întâmple nenorocirea să cadă și să mi se spargă. Au salvat-o dar, nu știu de ce, de atunci n-am mai iubit-o. Mi-a devenit indiferentă, doar laptele ei mi-a plăcut tot așa de mult ca la început, îmi place și acum, dar la păscut n-am mai vrut să mă duc… Adică, mă duceam la păscut, dar cu cei doi miei primăvăratici, pe care-i cumpărase bunica, să-mi dea de lucru. Îmi luam invariabil cartea cea mai nepotrivită, de regulă cu scrieri încâlcite de filozofie idealistă, scrisă de unul Schmidt cu comentarii alambicate, treceam deja în clasa a treia, și mă pierdeam prin tufișuri, cu miei cu tot. Mă văd și acum în pantaloni scurți, adică scurtați cu foarfeca, cu o singură bretea trecută peste o cămășuță cu doi nasturi și desculț, veșnic desculț, că face bine la plămânii de care suferisem când eram mic, când era să mor de aprindere… O văd și acum prin gardul viu pe Pușa, Pușa-păpușa, fată tomnatică de vreo șaptesprezece ani a unor vecini care o creșteau de la început, adică de când și mă-sa dispăruse deodată la munte, cu ciobanii cu care o făcuse pe ea. Avea ochii albaștri, căprești și spălăciți, părul galben, lung și încâlcit într-o coadă pe spate și o rochiță de stambă peste trupul care i se împlinise pe neobservate. Avea țâțe formate și buze roșii, ochi umezi și o voce caldă și gâlgâitoare, ca laptele turnat din ceaun. Vedea și ea de doi iezi-cucuiezi, care jupuiau pomii și tot ce întâlneau în cale. - Ce faci fă, fire-ai a dracului, îmi belești tot gardul, te spun lu’ bunicu’ și te bate! Ea râdea și-mi întorcea spatele ciugulind prune verzi din pomi. Mâncam și eu de prin pomi, dar mai ales gurlupi, prune sau zarzăre din alea cu defect, care nici nu sunt prea acre și nici nu ajung la maturitate, sunt bune așa cum le găsești… Mieii mei, cu iezii ei stăteau bot în bot prin gard și nici nu se certau pe frunze, că așa deodată m-am simțit atras de fata de dincolo de gard și am făcut un pârleaz între noi… Primăvară, apoi iute vară, alături de fata împlinită, pornită spre optsprezece, care se uita la mine ca la o gânganie păroasă. - Adame, ce-ai tu acolo? - Unde, fă? - Acolo în pantaloni. - N-am nimic, ce să am. Prune. - Arată, mă, că dacă-mi arăți, îți arăt și eu. Mă ciupea, a dracului, de-mi dădea sângele pe picioare și eu îi dădeam câte un ghiont de mă ținea minte. Dar nu renunța: - Arată, mă, sau vrei să-ți arăt eu întâi! - Îhî! am răspuns monosilabic, într-o zi caldă, de la umbra gardului. S-a pus jos, lângă mine și mi-a zis să mă uit, că-mi arată. Ridica încetișor poalele rochiței și a fost pentru prima dată în viața mea când am văzut cum sunt îngerițele pe dedesubt. Plinuțe, rotunjoare, au zgârâieturi pe la glezne, dar mai sus de tot au un pufușor cârlionțat, frumos rău și au chiar un loc pe unde fac pipi… - Vrei să pui, mă, mâna? - Nu, fă, că mi-e rușine… - Pune, mă, mâna că nu mă uit. Am pus. Era catifelată, dar mai ales fierbinte, că era cald afară, cred că de aia era așa fierbinte. - Gata, ți-ajunge, mi-a strigat deodată, pleacă de acolo. Acum arată-mi și tu! Ce vroia să-i arăt, că eu n-aveam ce, m-am gândit și am pus capul în pământ. - Lasă-mă, fă, în pace! - Ia vino, mă! Și m-a lipit cu mâna de șoldul ei tare, iar cu cealaltă a început să mă cotrobăie pe sub pantaloni. Știam că dac-o las mai mult pe acolo, o să-mi afle secretul pe care nu-l știa nimeni și o să simtă cum puța se mărește caraghios, de mă feream întruna și de bunica, atunci când mă spăla în lighean. Așa s-a și întâmplat, mi-a simțit tot secretul dintr-o dată. Eu mă făceam că mă uit la miei și am lăsat-o să mă cotrobăie îndelung până când am simțit că nu mai pot, m-am ridicat în picioare și i-am strigat: - Ia mai du-te, fă, dracului că te spun lu’ bunica și te bate. Am lăsat mieii acolo și am fugit pe poiană în jos, în timp ce ea râdea cristalin. Încă din zori, am ajuns la gard cu mieii la păscut, în ziua următoare, unde păpușa mea cea zglobie mă aștepta: - M-ai spus, mă? Hai să ne jucăm! Și ne-am tot jucat… Nu știu dacă este cazul să intru mai în amănunte cu descrierea verii aceleia. Poate n-o să mă credeți că, înainte de a intra în clasa a treia, am învățat să trec pârleazul către Pușa, am învățat să mă port cu îngerițele și am aflat ce le trebuie lor. Am învățat să iubesc și ceea ce am învățat atunci nu am uitat până în ziua de azi. Am primit, poate, singura învățătură care nu se uită, de la o îngeriță blondă și mozolită prin iarbă, dar care, într-un târziu, spre toamnă, m-a lăsat cu mâna la burtă, fără amantă, și a zburat cu un șofer, fâlfâind peste sat, peste râu și dispărând după coama muntelui, ca și când nici n-ar fi fost… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy