Cu degetele prin hainele lor, oamenii aveau aroma de vechi și eu am fost vechi, după care doar un puști cu mâinile în buzunare. Îmi aduc aminte cum se împleteau casele prin iederă și coșuri, iar coșarul era tot mai înalt, parcă și cerul se deschidea tot mai mult pentru el. Din balconul Duduiei puteam acoperi cu o palmă, întreaga suflare de acoperișuri. Aveau viața lor și un gust aparte. Când ploua, îmi puneam limba pe burlan. Nu știu dacă cerul era ruginit, dar și ploaia părea veche. Credeam că ploile vin de departe și când obosesc se odihnesc peste oameni și pământ. Le întâmpinam cu ligheane și copăi împrăștiate prin toate curtea, apoi coboram prăjinile. Se grăbeau toți să strânga rufele, iar eu alergam printre ele bombănind ceva de-o cărămidă nouă, după care chiar ploua. Uneori bulbucii creșteau ca ciupercile prin curte și creșteau unii în alții de mulți ce erau. Crăpam ușa să-i văd în stropi, iar Maria striga din fundul casei că vine sfârșitul lumii. De atunci a tot venitl. Iar eu l-am alergat de multe ori prin curte, ud până la piele.

Dacă nu ploua mă plictiseam și mă adunam repede în balcon, de unde privirea mea căuta norii. În drum, treceam pe lângă polonez. Furios, scuipa cuiele de lemn ca pe semințe și striga:
-Duduie! ăsta iar aduce ploaia. Tu-i anafura măsii de copil!
-Lasă-l și vezi-ți de treburi. Acuș vine Tia, și ai să-i dai doar flecurile!
Copil fiind nu-i pricepeam durerile de oase. Credeam că sunt doar umbrele coatelor care-l strâng de genunchi de atâta stat. Degeaba își ținea șorțul ăla din piele până jos că nu-i era de niciun folos.

Dacă nu puteam strânge nori nici măcar de-un lighean, puneam bărbia în palmele una peste alta și-mi suflam supărarea prin iederă. Întotdeauna se risipeau gândăcei dintr-o parte în alta și niciodată mai departe de două frunze. După câteva bâzăituri uitam de apă și-mi potriveam insectarul pe genunchi.
-Azi ce să mai prind?
Duduia își scotea glasul în susul scărilor și:
-Hai până la tușa să-ți dea un șerbet în apă! Că tare bun mai e!
Dadeam brânci bărzăunilor și mă caram cu tot cu poftă pe scări. Apa rece înmuia dulceața trandafirilor înainte să alunece cu tot cu ligurință printre buze. Ce grădini!
Când primeam de ciocolată, strada părea că dă într-o cutie de bomboane. Unde toți oamenii erau glazurați cu intenții dintre cele mai bune. Șerbetul duduiei avea căutare mare! Mai ales în zilele însorite. Polonezul spunea întotdeauna că are apa bună și d’aia.

Într-o după amiază ca aia, doar un amiral îmi mai putea domoli pofta!


cărămidă nouă ,
dă Doamne să plouă!
cărămidă lucitoare,
dă Doamne să iasă soare!