În camera de spital, Traian Olaru își aminti cum, a doua zi după discuția cu prietenul său, se frământase toată dimineața.
Îi devenise clar faptul că Gheorghe făcuse aluzie la Florentina – psihologul Unității, dar asta i se părea la fel de puțin credibil precum faptul ca o femeie să fie „topită” după el. Și totuși, fusese învățat că orice informație, oricât de fantezistă la prima vedere, se cerea verificată. Dacă exista și numai o fărâmă de adevăr în asta, nu se putea preface că nu-i nimic și nu putea lăsa lucrurile astfel. Se va duce la Florentina și nu va mai privi prin ea, cum bine zisese Gheorghe, poate va reuși să prindă vreun indiciu. Și dacă nu, o va-ntreba, pur și simplu. Apoi o va readuce la realitate. Era atât de tânără – să fi avut treizeci de ani – atât de frumoasă, fără obligații... Ce să-i fi oferit un hodorog ca el, însurat pe deasupra, ce altceva decât suferință și-un mare nimic înșelător? Știa ce urma să-i spună, își pregătise bine lecția. Îi va spune să caște bine ochii în jur la bărbații mai tineri și singuri, care au ceva de oferit, care o merită... Trebuia să-l asculte, iar, la nevoie, îi va ordona.
Ca și cum ai putea ordona sufletului! Dar în dimineața aceea, Traian încă mai credea asta, susținut în convingerea lui de nenumăratele ocazii în care ordonase propriului suflet – să uite, să nu doară, să nu dorească și chiar să nu iubească. Iar el, sufletul, îl ascultase – prețul nu mai conta.
Desigur, era pregătit și pentru situația în care ar fi aflat contrariul sau dacă ea ar fi negat. Și-ar fi cerut simplu scuze, ar fi bombănit puțin la adresa celor care au vedenii, ar fi râs poate de complezență, și-ar mai fi cerut scuze de două ori și, în mod sigur, ar fi răsuflat ușurat.
De-aceea, pe la vremea prânzului, încremenit cu mâna pe clanța ușii cabinetului, repetându-și discursul în gând, ca pe-un Ordin de luptă, și-ar fi dorit să i se-ntâmple orice catastrofă, orice, numai să nu afle că îl iubește Florentina.
În timp ce își făcea curaj să intre, tocmai trecea Gheorghe pe-acolo. Când îl văzu, se opri, mai grav ca niciodată. De obicei, îl saluta cu „Bonjour – au revoir! Ce mai faci, bătrâne?”. Iar Traian îi răspundea, de regulă, zvârlind în el cu câte-o sarcină. Ba că avionul cutare, ba că nu-știu-ce misiune ratată pe motiv de întârzierea verificărilor tehnice, mama lor de ingineri, cu cine i-a-nvățat să despice firul în patru! Ba vezi că aștept raportul ăla de-o săptămână.
Odată, îi răspunsese: „Mulțumesc lui Dumnezeu c-am apucat și ziua de azi!”, la care Gheorghe îl taxase ironic imediat:
- Cine-i tipu-ăsta? N-am auzit de el.
Apoi, mai în glumă, mai în serios:
- Vezi că, dacă te află bibanii că pronunți numele Atotputernicului, ai belit cariciu’. Lustragiu te văd, dincolo de poarta Unității. Nu se spune „Mulțumesc lui Dumnezeu”, ci „Mulțumesc din inimă Partidului”.
- Lasă, mă, că nu pronunț eu în fața oricui.
- Hopaaa! De unde știi că n-aș fi chiar eu turnătorul tău? Ce, scrie pe mine?
La care Traian îi răspunsese doar în gând: „Habar n-ai de câte ori te-am verificat!”.
Cum Gheorghe însă avea darul de a citi gânduri, îi răspunse firesc, ca o continuare a conversației:
- Și de unde știi că nu-s mai deștept decât tine și nu te-am păcălit?
Chiar așa, de unde știa?
Au râs amândoi. Sunt lucruri care nu se știu, se simt.
Din ziua aceea, mai mult pentru amuzament decât ca o măsură de precauție în prezența altora, între ei cuvântul „Dumnezeu” fusese înlocuit cu „Comandantul Suprem”. Astfel, puteai auzi la un pahar de bere cu băieții: „Hai noroc și să ne dea Comandantul Suprem sănătate!”. Sau când Traian pleca în vreo misiune mai riscantă, Gheorghe îi ura: „Ai grijă ce faci! Să rupi pisica-n două și să-ți ajute Comandantul Suprem să te-ntorci sănătos!”.
Gheorghe arbora totdeauna un ton glumeț sau ironic, de-aceea nu părea niciodată c-ar lua lucrurile în serios. Dar în ziua în care îl văzuse pe Traian lângă ușa Florentinei, n-a articulat niciun sunet, doar l-a fixat cu privirea, mult prea preocupat pentru el, cel de toată ziua, ca și când ar fi presimțit vreun necaz. Apoi s-a-ndepărtat în liniște, cu o greutate a pașilor pe care Traian o simțea apăsându-i pe suflet și, până să intre, mai avu timp să-i audă un oftat.
Tocmai voia să-și facă intrarea cu o frază de genul : „Ce-o fi cu Gheorghe astăzi? Nu
l-am văzut niciodată așa.” Să lege apoi conversația astfel încât, pornind de la Gheorghe, din aproape în aproape, să ajungă unde-și propusese.
Dar când dădu cu ochii de Florentina, uită tot. Uitase discursul pregătit cu atâta minuțiozitate, el, care putea reține și un roman pe de rost; uitase numele prietenului său, al tuturor colegilor și-al tuturor sfinților; uitase chiar și de ce a venit.
Ea ridicase capul din hârtii, schițase un zâmbet și, într-o secundă, îl învăluise cu o căldură pe care Traian era sigur că n-o mai simțise niciodată, de care nici n-ar fi crezut că există. Se bâlbâise, se fâstâcise tot, se înroșise, apoi se jenase de toate la un loc, încercă să găsească ceva prin buzunarele hainei; făcuse chiar un pas înapoi, gata de fugă, apoi se rușinase iar. „Nici măcar n-ai salutat, dobitocule!”
Florentina, puțin uimită, poate pentru că nu-l mai văzuse niciodată astfel, se ridicase și salutase ea:
- Bună ziua, domnule comandant!
Nu-i spunea niciodată „tovarășe”, deși regulile așa cereau. Iar el nu-i făcuse niciodată observație, spre deosebire de alții care nu rataseră ocazia s-o pună la punct, dacă tot nu-i puteau face altceva.
- Florentina, eu venisem să vă rog...
Atât i-a ținut inspirația. Avea figura unui actor înțepenit în mijlocul scenei, îngrozit că și-a uitat replica și care tocmai constată că n-are sufleur. Iar Florentina nu avea să afle vreodată ce anume venise s-o roage. Așteptând câteva clipe ca el să continue, decise, în cele din urmă că, probabil, voia să vadă situația pe care i-o ceruse și-l rugă, dacă vrea, să-și arunce o privire, înainte ca ea să-i dea forma finală.
Se duse la birou după ea și încercă să-i citească peste umăr hârtiile pe care i le-arăta, dar al căror înțeles rămânea nedeslușit pentru Traian. Era prima dată când citea un document fără să aibă habar ce citește. Și pentru prima dată când nici nu-l prea interesa.
Fără să-și dea seama ce face, îi puse o mână pe spate, într-o atingere abia simțită și începu s-o mângâie ușor și tandru, eliberând prin acea mângâiere toate energiile ferecate o viață, abandonându-se acelei mari bucurii de a oferi cea mai de preț parte din tine cu sentimentul că ceea ce oferi e prețuit și întâmpinat ca o binecuvântare.
În timpul acesta, Florentina vorbea, vorbea întruna, fără să se facă auzită. În urechile lui Traian răsuna o muzică nouă, al cărei compozitor nu putea fi altul decât însuși Creatorul.
De teamă că l-ar putea întreba ceva sau că i-ar cere vreo sugestie la care, evident, n-ar fi știut ce să răspundă, invocă faptul că și-a încurcat ochelarii și nu i-a luat pe cei de citit, drept pentru care o rugă să-i aducă mai târziu situația s-o studieze.
Nici n-apucă bine să se scuze că și demară către biroul lui, în care se încuie și, pentru prima dată, vărsă lacrimi adevărate, cu care plânse fiecare secundă din viață în care nu simțise minunea de mai devreme.
Și mai ales plânse tragedia acelui „prea târziu”, care se-arată prea devreme, să ne otrăvească viața.