În socialismul nostru multilateral dezvoltat, ca toate celelalte rele, corupția era disimulată în altceva, în avantaje pentru privilegiații regimului(inclusiv salariale), în nepotism, în „relații și pile”,(azi le-ar zice trafic de influență), slugărnicie profitabilă, delațiune(turnătorie ordinară) etc Iar toate acestea, chiar dacă nu erau oficializate, aveau o răspândire și o notorietate a căror amploare le făceau aproape instituționale.
Săracul Ceaușescu ! Fiindcă, chiar dacă toate obiectele sanitare din băile sale ar fi fost cu adevărat din aur masiv, tot sărac se poate spune că ar fi fost față de îmbogățiții noștri de azi. Nu-i plâng de milă, așa-i trebuie dacă nu s-a priceput nici măcar la inginerii financiare, pentru a pune deoparte câteva miliarde de dolari, în faimoasele și fantomaticele conturi din străină-tate ! Cat despre celelalte competențe ale sale, ca să nu zic expertize, nici nu merită să vorbim.
Privilegiații „epocii de aur” au fost: politrucii, securiștii, procurorii, milițienii, directorii, alți șefi și șefuți. Și nu știu dacă azi nu sunt cam tot aceiași, la care li s-au mai adăugat câțiva din noul nomenclator de meserii, precum: recuperatori servicii bancare și nu numai, bodigarzi buni la toate cele bune și nu doar, manageri de tot felul, inclusiv de spitale, înscăunați de însuși „contabilul morții”. Și alții asemenea lor…
Mă voi opri doar la directorii de întreprinderi și instituții, categorie pe care o cunosc ceva mai bine, o perioadă făcând și eu parte din ea. Erau (eram) beneficiarii unor mici avantaje, dar deloc neglijabile…Tot era ceva, față de grosul populației. Au obținut unele beneficii care le puteau asigura lor și familiei un trai mai bun, procurându-și unele produse și bunuri care se gă-seau mai greu. Și câte din acestea nu erau pe acele vremuri! Au profitat, dacă cumva n-au făcut mici șmecherii, sau chiar unele furtișaguri. Era o vorbă în epocă: „fiecare trăiește de unde lucrează”, în traducere liberă, fură de la locul de muncă, adică își completează veniturile. Și aproape toți o făceam, începând cu țăranii ceapiști. Așa poate am devenit o țară de hoți cinstiți, adică fără să ne socotim culpabili și deci fără să avem vreo remușcare. Ii invidiam doar pe cei care puteau fura mai mult, care aveau „alte posibilități.” Scuza era că furam de la stat. Deși știam că statul nu eram noi, cum ni se spunea c-am fi, era bună ca și scuză. Toate fiind ale noastre, de fapt, dacă stăteam bine să ne gândim, nici nu furam, ci doar ne luam ce ni se cuvenea. E adevărat că nu tuturor ni se cuvenea la fel de mult. Dar asta e o altă discuție. Deosebi-rea față de cei de azi e că aceștia, chiar dacă fură tot de la stat, fură însăși întreprinderea sau o cumpără, pe bucăți ori angro,(cu sau fără licitație, prin faimoasa metodă MEBO sau altele asemenea); sau o vând, contra unor comisioane consistente și mai ales secrete. Ceea ce tot furt se numește. Dar un furt mai legal, ca să zic așa.
Libertate, pluripartidism, democrație, parlamentarism, pe toate le-am „naturalizat” pe calapodul mentalităților noastre revolute, le-am pus în slujba singurului ideal pe care l-am decelat din capitalism, acela de-a te îmbogăți, prin orice mijloace. Dar nu ne-am putut îmbogăți cu toții, ci doar prin „reprezentanții noștri”, cum se zicea și pe vremuri despre cei care o duceau bine…
În capitalismul nostru imoral și sălbatic - nu știu dacă o fi fiind și din cele morale și domestice - totul e de vânzare. Dar absolut totul. Iar corupția e la fel de generalizată. Doar terminologia diferă. „Micilor atenții” din trecut, li se spune astăzi șpagă și suferă de gigantism, putând ajunge până la milioane(în cea mai tare valută), iar salariile uriașe și celelalte privilegii și le negociază, fără rușine, însăși beneficiarii. De la guvernanți, directori și alți șefi, până la parlamentarii noștri iubiți, de la care, de alt fel, cred că ni se și trage. Adică pe ei i-am văzut primii și ne-au fost modele. E adevărat, negative.
Așa că avem ce merităm și vorba cuiva, nici nu mai știu exact a cui și nici nu cred că mai are vreo importanță: să trăiți bine! Dacă puteți. Adică, dacă vă dă mâna, fiindcă alții nu prea vă dau, făcând abstracție de Becali. Dar oare putem face ? Abstracție.