agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-20 | [This text should be read in romana] |
Astăzi, am fost din nou la Castel. Îmi e greu să spun ce mă atrage acolo. Copil fiind, când citeam literatură SF, mă identificam aproape cu toate situațiile. Mai târziu, scenele se compuneau pe ecranul minții, clare, ca și cum aș fi participat --- observator invizibil --- la tot ceea ce se petrece. Până să descopăr Castelul, mă consideram pregătit pentru orice eveniment, oricât de straniu, oricât de incredibil ar fi fost. Eram ferm convins că pot primi orice, cu seninătate. Apoi... A venit Castelul. Dar, mai mult ca orice, întâlnirea cu acel ciudat personaj cu care m-am înfruntat pe culoarele Castelului, cel care m-a întrebat în zeflemea ce știu eu despre femei a răsturnat multe, undeva, înăuntru. Ce s-a petrecut? Greu de spus. De fapt, îmi dau seama că imi lipsește curiozitatea de a găsi o explicație. Pur și simplu, mă simt atras. Adrenalina? Poate... Dacă mă gândesc la cât de mult îmi plac Montagne-Russe și "Roata morții", posibil. La "Roata morții" cel puțin, în urmă cu doi ani, am urcat cu camera de luat vederi și am filmat totul, cu o luciditate pe care abia de atunci încolo mi-am descoperit-o. Singurul lucru care m-a incomodat, a fost atunci când, cu capul în jos fiind și roata oprită, au început să îmi curgă mărunțișurile din buzunare și singura mea grijă, era să nu scap camera de luat vederi din mână... Spațiul era foarte strâmt pentru mine, stăteam contorsionat, pentru a avea câmp deschis la obiectivul camerei și eram nevoit să sprijin camera cu ambele mâini...
Castelul însă... Astăzi, o stare de confuzie interioară, ceva tulbure, greu de definit, cam ca în Greața lui Sartre, mă făcea să îmi fiu nesuferit. Așa mi-am amintit de Castel. Mi-am spus că acolo, trebuie să se petreacă ceva. Ceva să mă scoată din starea asta cleioasă. Îmi place cuvântul englezesc pentru amânare: "procrastination". Îmi evocă tot așa o stare tulbure, de care știu cu certitudine că trebuie să scap cât mai repede. Castelul, mi se pare un remediu bun. Intru, cu gândul de a ajunge pe același culoar pe care m-am întâlnit cu ciudatul personaj. Cine știe, poate ne revedem? Astăzi însă, Castelul este altfel. Îmi lipsesc acum cuvintele pentru a spune ce înseamnă "altfel". Altfel... De exemplu, lumina strecurată prin ferestrele uriașe, parcă e tulbure și difuză. Sau, parcă ar veni de undeva, de nicăieri și de pretutindeni. Asta, îmi dă o oarecare stare de disconfort, pentru că e ceva neobișnuit. Dar, să nu uit: Sunt în Castel! Parcurg repede o serie de culoare, refăcând pe ecranul mental harta traseului din ziua întâlnirii. Ceva însă se petrece. Ceva straniu. Contururile încep să devină fluide, pereții par să curgă, iar eu am senzația intensă, acută, strivitoare chiar, că mă dematerializez. Îmi displace, dar trebuie să recunosc, e un început de panică. Culoarele sunt de nerecunoscut. Totul pare o masă topită, în curgere. Pășesc și parcă aș aluneca. Prind între dinți pielița dintre police și index și mușc. Nimic. În afara durerii ascuțite, nimic. Ce dumnezeului se întâmplă? Strâng mai tare, durerea se accentuează și asta e singura schimbare. Mintea mea, refuză să accepte ceea ce văd ochii. Poate mă înșel? Mintea mea, vrea cu disperare să mă înșel... De ce fugim după clișee, după lucruri cunoscute, confortabile? Dar asta e doar o străfulgerare... Intensă, penetrantă, totuși, o străfulgerare... Chiar așa: De ce ne cantonăm în șabloane, în chestii cunoscute, călduțe, confortabile? Metamorfoza continuă, implacabil. Încă e neclar ce va ieși din această "pastă" ciudată de spațio-timp. Întrebarea ucigătoare însă, e alta: De ce eu sunt la fel ca înainte? Ce am eu, sau ce-mi lipsește? Prea complicat. Simt undeva, la nivel mental, o presiune ciudată. Parcă cineva mă privește insistent, dintr-un unghi care îl face invizibil mie. Doar îl simt, fără să-l pot vedea. Ca și cum ar fi mereu undeva în spatele meu, orice aș face. Îmi scutur capul, dar această percepție parcă s-a lipit undeva înăuntrul meu. Mă strădui să identific sursa, dar frecvența vibrației îmi este nefamiliară. "Tutunul și cafeaua" îmi spun. Ar fi trebuit să le las mai demult... În fața ochilor, pentru o clipă, zăresc o siluetă feminină. Parcă s-ar apropia de mine, deși privirea ei pare să treacă pe lângă mine, dincolo de mine. O privesc uluit. De unde a apărut? Pare să plutească pe (prin?) materia fluidă din jurul ei --- pardon! --- din jurul nostru... Și iar se petrece ceva inexplicabil. Privirile ni se încrucișează. Scurt. Infinitezimal. Ochii ei mari și albaștri, mă privesc pentru câteva frânturi de clipă, care mi se par totuși interminabile. Rațiunea, îmi spune că ar trebui să intru în panică, dar senzațiile interioare, sunt cu totul altele. Înțelegerea mea e complet spulberată. Sunt pierdut undeva, în nicăieri și în pretutindeni. Silueta dispare la fel de brusc pe cât a apărut. Rămân însă pe ecranul minții, ochii ei, care par să acopere întreg orizontul. Să mă absoarbă într-o lume necunoscută. Unde e frica aceea sănătoasă cu care ne-am obișnuit de atâta timp? Instinctul meu de conservare, ar trebui să urle ca o sirenă antiaeriană și uite-l, doarme! Ce se petrece cu mine? Am murit? Și dacă încă mai trăiesc, ce e toată porcăria... Porcăria?... De ce? Unde mi-e mintea!? Creierul meu a încetat să mai funcționeze? Unde sunt? Mai exist? Simt pe față ceva umed. Lumina din jur, pare să dispară, lăsând loc unui întuneric straniu. La picioarele mele, pare să apară un caldarâm, lucind vag, reflexii ale unei lumini care pare să fie și parcă totuși... Încep să deslușesc vag o străduță îngustă. Îmi dau seama că umezeala asta e ceva cunoscut. Vine de undeva de sus... Cum se cheamă? Dumnezeule! Vreau să plâng, să mă ușurez și starea asta de decompresie refuză să mă cuprindă. Mă simt ca un naufragiat, în mijlocul unui ocean. Și totuși, îmi amintesc: Plouă. Asta e! Ploaie! Vreau să râd de bucurie că mi-am amintit ce e apa asta. Apoi realizez că mă aflu într-un loc necunoscut, că am ajuns aici... Cum? Ce s-a petrecut cu lumea mea? Mai există? Asta o fi moartea? Dacă da, atunci parcă nu e chiar rău. Deocamdată, cel puțin... Picăturile cad și simt cum trec prin haine. Sunt dezorientat. Pe marginea străzii, deslușesc vag niște case cu aspect vag medieval, în genul celor de la munte. Sunt undeva la munte? Caut un punct de sprijin. Da! Cerul, stelele, silueta munților! Dar nimic din toate astea. Cerul parcă se diluează într-o culoare de bază total opacă și foarte închisă. Negru? Posibil... Pășesc prin ploaie. În jurul meu, nimeni. Încep să zăresc luminițe tulburi, vagi, cam ca ale felinarelor de pe vremuri. Sursa însă, e invizibilă. Lumina, vine... De unde? Îmi dau seama că ceea ce văzusem la început ca "reflexii" trebuie să fi fost felinarele care se oglindeau în pelicula de apă. În fine, ceva cât de cât cunoscut. Parcă încep să apară și siluete, dar această "naștere" parcă durează infinit de mult și nimic clar nu se zărește. Totul este parcă o ceață informă și singurele imagini cât de cât clare, sunt cele din imediata mea apropiere. Poate doi pași mai mult. Totul seamănă foarte tare cu un proces de condensare. Ca și cum m-aș fi evaporat; cu tot cu lumea în care mă aflam, pentru a mă reface în cu totul altă lume. Am din nou o senzație stranie. Senzația că cineva mă privește. Sau că vrea neapărat să fac ceva anume. Refuz cu încăpățânare să cedez acestui gând. De ce să... Să ce? Măcar dacă aș pricepe ce vrea, cine e sau ce e? Strada din fața mea, parcă începe să devină mai clară. Mă tentează să spun "mai stabilă" dar după toate acestea... O siluetă începe să se contureze ceva mai clar. Îmi pare că vine spre mine și am iar un sentiment de neliniște. Iar începe circul? Silueta însă, se conturează din ce în ce mai clar. Cineva cu o umbrelă. Realizez că probabil arăt destul de exotic, așa fără umbrelă, în ploaie. Senzația de neliniște, se accentuează. Silueta, începe să-mi fie vag cunoscută. Unde?... Am o străfulgerare: Văd din nou ochii aceia uriași, care imi acoperă tot orizontul. Vreau să mă feresc instinctiv și îmi dau seama că reacțiile mele sunt altfel decât știam. Închid ochii, cu speranța că totul va dispare și mă voi trezi acasă. Sau în birou, în fața calculatorului. Eșec! Ochii parcă ar face parte din mine. Mă privesc fix, parcă mi-ar spune ceva. CE?!! Deschid ochii. Silueta este a unei femei. E atât de aproape de mine, încât pentru câteva clipe, îi zăresc ochii. Înțeleg. Viziunea dinainte de acest oraș straniu. Aceeași femeie, aceiași ochi. Ce vrea să-mi spună? De ce o face așa, nu ca toți oamenii? Doar e lângă mine! Femeia însă trece pe lângă mine, ca și cum aș fi inexistent. Instinctiv mă răsucesc să o privesc. Vreau să strig după ea, s-o întreb ce vrea de la mine. Sunetele însă, refuză să se articuleaze. Începe să mă cuprindă un fel de furie: sunt victima unui coșmar? Înainte să-mi dau seama ce fac, observ că distanța dintre mine și ea, este constantă. Apoi, îmi dau seama că de fapt, am început să o urmăresc. Vreau să renunț, dar presiunea aceea din creier, sau de unde o fi, mă împiedică. Merg de parcă aș fi legat de ea, cu fire invizibile. Asta, imi displace. Cine am devenit între timp? Furia care mă macină, mă face să-mi doresc să pătrund în interiorul ei, să o invadez, să o împiedic să mai... Ce? A trecut pe lângă mine fără să mă fi văzut. Sau cel puțin, după vechile reguli, e clar că asta s-a petrecut. În fine, se pare că am ajuns la o destinație. O clădire mare, în stil vechi, ceva între stilul caselor de la munte, masive, solide și cel Victorian. Ferestre mari, linii prelungi. Totul sugerează o desfășurare de spațiu și bun gust. Pătrunde în clădire, printr-o ușă care nu pare a fi închisă. O urmez. Urcă niște trepte destul de înguste, o scară elicoidală. Cândva, probabil treptele fuseseră acoperite cu un covor de catifea, pentru că inelele de fixare ale tijelor transversale, luceau stins la baza fiecărei trepte. Am continuat să urc, cu o spaimă crescândă. Când naiba am mai făcut eu așa ceva? Ajunge undeva la un palier. Mi-e greu să-mi dau seama dacă scara continuă. Palierul este destul de larg, dar lumina e crepusculară și mi-e greu să văd detaliile. O ușă mare se deschide, o lumină șovăielnică frânge semiântunericul pentru câteva clipe. În aer, simt un miros cunoscut. Mi-e imposibil să-mi aduc aminte, dar mi-e atât de cunoscut! Mă îndrept spre ușă. Poate scrie ceva acolo? Poate găsesc ceva cunoscut? Numele proprietarului, al locatarului? Nimic. Simt un puternic impuls de a intra. Rațiunea mea însă, urlă cu disperare: Cine te-a învățat să dai buzna peste oameni? Cum îți permiți să...? Plec. Mă strecor cât pot de ușor, evit să fac orice zgomot și mă văd din nou afară. Mă plimb pe stradă, prin ploaie. Poate găsesc o soluție să mă întorc acasă. Din tot ceea ce văd, nimic cunoscut și totuși, parcă undeva, într-un colț de memorie, regăsesc orașul, strada... De unde Dumnezeule, când am mai fost eu aici? Îmi vine să o iau la fugă pe stradă, aș zbura chiar, dar pașii mi se succed ca la plimbare. Parcă aș fi teleghidat?! Și dacă femeia aceea m-a condus la ieșirea din acest labirint îngrozitor? Dacă ușa aceea, de fapt dă afară din Castel? Dacă dispar și ușa și femeia și rămân închis aici, neștiut de nimeni? De data asta, chiar intru în panică. Îmi vine să urlu, să mă ușurez. Dar asta chiar e altceva decât sunt eu. Strâng din dinți și fac cale întoarsă. Cu orice risc, trebuie să ies din acest labirint... Femeia! Ariadna? Firul Ariadnei? Am s-o strig. E o nebunie, dar de unde altă idee? Mă răsucesc brusc și pornesc spre casă. Poate o mai găsesc. Poate ușa nu s-a lichefiat, precum culoarul și toate celelalte... Grăbesc pașii din ce în ce mai mult. Urc treptele, ajung la palier, la ușă... ridic mâna spre clanță, apoi îndoiala mă macină... Dacă greșesc? Încerc clanța, cu blândețe. Cedează, puțin câte puțin. Mirosul acesta cunoscut! Ce naiba e!!? Mi-am amintit! Cândva, demult, fumam niște țigări foarte tari, chinezești. Se numeau Omei și erau îmbibate cu mosc. Aveau o aromă foarte aparte, persistentă și greu de uitat... Mosc... Omei? Deschid foarte încet ușa, ca un hoț. Ce idee stupidă! Dacă dincolo e ieșirea, de unde atâta grijă? Acolo e Libertatea mea, și eu mă tem să dau cu ușa de perete!?! În sfârșit, am un nou șoc. Dincolo de ușă, e altceva decât speram eu. O cameră. În fața mea, necunoscutul pe care speram să îl întâlnesc atunci când am intrat în Castel. Numai că era ultima mea dorință să îl întâlnesc în acest fel. Voiam ceva normal. În fine, cel puțin atât de normal, cât să pot recunoaște și eu normalitatea. Stă liniștit, relaxat, într-un fotoliu, cu ochii închiși. În cameră, o lumânare mare, luminează straniu. Lumânarea pare să împrăștie mirosul de mosc, din câte pot să-mi dau seama. Acasă, eu ard fie bețe aromate fie astfel de lumânări, așa încât, e singura idee care îmi vine. Măsuța joasă pe care se află lumânarea, dă senzația unei întâlniri programate. Într-un târziu, văd că în dreapta mea, mai este un fotoliu, în care pare să fie cineva. Mă uit mai curând dintr-un reflex de autoapărare, să văd dacă și cine este acolo. Sunt complet zguduit de ceea ce văd. Femeia "cu ochi albaștri", e acolo. Logica îmi spune că așa era normal. Eu însă, îmi pusesem atâtea speranțe în această ușă, în "Ariadna"... Privesc spre necunoscut. Panicat și dezamăgit. Furios și neputincios... Aud însă vocea lui, la fel ca prima oară: ---Ai întârziat un sfert de oră. Și n-o mai acuza pe Maria de nimic. Eu te-am adus aici. Doar ai vrut să ne întâlnim, așa-i? Maria a fost doar "releul" de retransmitere. Se pare că și ție îți este mai ușor să comunici cu ea. Prin ea. Prin ochii ei... În această clipă, confuzia și oboseala mă fac să urlu în mine un singur lucru: VREAU ACASÃ! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy