Când ies oamenii din mine, se duc departe și rămân singur. Mă sprijin de zid și mă întreb dacă ei știu de câte ori pleacă. Þin în mână cuiul, același ruginit tras printre două cărămizi golașe, dintr-un loc doar de mine știut. Nu știu să număr, dar vârful lui adună liniile din urmă. Nu îmi șoptește câte și mai trage una.
Când plouă, nimeni nu iese nimeni nu intră, iar cuiul rămâne potolit și nu mai doare. Stau la fereastră și mă uit la trecătorii cu sufletul întors pe dos cum se lovesc de picături. Când ești mic poți vedea astfel de lucruri și nimeni nu te crede. Poți înțelege de ce tatăl nu are timp, de ce mama înalță ziduri, de ce o bunica te iubește si bunicul nu, de ce pe Unchiul îl doare inima și ticăie zgomotos, de ce poveștile au întotdeauna un alt adevăr, de ce, câinele te alege întotdeauna pe tine.

-Pe tatăl meu îl cheamă Victor și are, cu mâinile deasupra capului puțin îndoite, aripile frânte.
-Pe tatăl meu îl mai cheamă și Ion. Resturi de ploaie lovesc geamul și alunecă în ochii mei. Maria mă întreabă de ce plâng și îi spun că doar ce mi-a intrat puțină apă în ochi.
-Copiii nu plâng! aș fi vrut să îi spun.
-Copiii înțeleg de ce oamenii sunt și mari, dar un înțeleg de ce nu au voie să se joace cu chibriturile.
La ce să mai dea foc?
Umerii ei înguști se apropriau unul de altul, dornici de o îmbrățișare. Mă strângea suficient cât să îi simt pe rând în obraji. Credeam că îi sunt de-o veșnicie și că odată au fost doi îngeri nedespărțiți. Erau simpli de femeie muncită si aplecați de timp fără aripi.
Afară plouă. Maria mă poartă prin casă. Eu înțeleg de ce au nevoie de copii.