agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-30 | [This text should be read in romana] |
Am să-ți vorbesc despre oamenii pe care ai ales să nu îi mai vezi. Chiar dacă poți. Chiar dacă nu îți interzice nimeni și știi exact unde să îi cauți, și mai știi că s-ar bucura să te vadă.
Familia Dumitrescu. Vecinii care te adoptaseră. Care îți citeau fiecare vedere primită de la fiul plecat în State spre a nu se întoarce niciodată. Never in this lifetime. O femeie scundă, plinuță, îmbrăcată în povestea supraviețuirii dintr-un accident de mașină ca într-o aură de sfântă. Un domn cu alură de umeraș, mare amator de vin roșu. Cafeluța la ibric espresso, în fiecare duminică dimineața. Mirosul de igrasie din bucătăria cu sobă de teracotă și plită multicoloră ca cimentul în ploaie, după o scurgere de benzină. Doamna Dumitrescu în fața ta. Domnul Dumitrescu în stânga, luându-și micul dejun alcătuit din salam de vară, ardei gras și pâine integrală, direct de pe dogul de lemn brăzdat de numeroase urme de cuțit. Și vorbind amândoi deodată. Ea despre accident el despre via lui de la țară, despre câinele păzitor la struguri și despre sperietoarea de grauri îmbrăcată în costum de milițian. Erau calzi si buni, poate puțin patetici, mai ales când vorbeau despre Doru. Schior și alpinist amator, aflat pe vârful unuia din turnurile gemene înainte cu o zi de 911, împreună cu iubita lui ca un măr de vară, în rochiță de vară, cu umeri dezgoliți și genunchi bombați. Cafeluța aburea. Afară, printre gratiile verandei, se vedeau florile uriașe de nalbă. Ca la Doftana, după un furt. Plănuiau să te ducă în vacanță cu ei. La țară, la munte, la mare. Și îți ziceau fetița noastră. Când ai plecat la București ai promis să îi cauți la întoarcere. Sunt câțiva ani de când te-ai întors și niciun semn. Și ei se gândesc la tine cu același oftat cu care vorbeau despre Doru. Știi cât de mult s-ar bucura să revii. Dar știi și că nu vei face asta niciodată. La fel cum te așteaptă tanti Zica, tanti Dora și tanti Coca, pe care memoria ta nu le mai deosebește. Într-o zi ai văzut-o pe una din autobus. Trecea încet o zebră, cu câte o sacoșă în fiecare mână, una albastră, cealaltă verde cu buline galbene. Purta o pălărie din secolul trecut și rochie cafenie de lânică, și era fardată, rujul i se întinsese prin crețurile buzelor ca la clovni. Oare care era? Și oare care din ele a murit deja? Toate se fardau și toate erau celebre în Clujul monden interbelic. Toate ajunseseră văduve de război. Una din ele era evreică. Ea te iubea cel mai mult. În casele lor umbrele erau lungi și prăfuite, mesele rotunde gemeau de broderii și bibelouri, pereții de poze de familie și pragurile de pisici vagaboande. În casele lor pianinele tăceau. O vreme, câte un detaliu încadra fiecare chip în parte, în memorie. Apoi detaliile s-au șters și fețele lor s-au suprapus. Ar trebui să te hipnotizeze cineva ca să le separi la loc. Dar nu are sens, oricum ai hotărât să nu le mai vezi. Chiar dacă știi că azi, mâine, ori poate ieri, moartea le amestecă de tot. Și una din ele va muri privindu-ți poza de copilă slabă și ponosită, cum erai când ai picat din cerul cu stârci direct pe pragul ei cu mâțe, într-o după-amiază la ora ceaiului. Prietenii Călugărului. Uneori îi vezi pe la spectacole și întorci capul. Nu ai vrea să te recunoască. Doar în trenul de întoarcere te simți în siguranță. Și Cara. Delicată și palidă, cu maxilarul pronunțat, ultima oară când ai găsit-o acasă în mijlocul unor prieteni pestriți, cu ochii injectați și mâneci lungi până în vârful unghiilor, în garsoniera de pe Viilor. Camera aceea tapetată cu postere de artă, cu dulapurile pline de cărți și vase cu fructe, care duhnea până la parter a vanilie de cozonaci de la bețișoarele aromate, cu o singură saltea uriașă așezată direct pe podea cu vedere spre cer printr-o lucarnă deschisă chiar sub streașina blocului – încuiată de luni întregi. La început băteai insistent în ușa cu pojghiță smulsă, apăsai butonul, trăgeai clopotul, scandalizând vecinii mereu alții. Holul mirosea în continuare a vanilie dar nu ieșea nimeni în prag. Îți aminteai mereu maxilarul acela pronunțat, dantura atât de frumoasă a Carei aducând dintr-o dată cu un rânjet de mânz bolnav, ultima dată în seara aceea cu mâneci lungi. Ai renunțat, de o vreme. Și știi că nu vei mai trage clopotul soneriei. Și nu mai intri în magazinele cu arome. Iar vederea cailor îți face rău. La fel toate bluzele negre. Și eu. Încă mă porți în spinare ca pe un blestem. Dar știu că de îndată ce povestea aceasta va ajunge la sfârșit, o vei renega ca pe un copil păstrat în formol. Căci viața nu mai este aici. ____ N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy