„Doamne, totul este nou,
mi-e silă de atâta nou, mi-e silă
de atâta început fără sfârșit, de atâta
moarte fără moarte”
(Angela Marinescu, Fugi postmoderne VIII, Skanderberg)



îl aduseseră de la spital într-o stare jalnică, dar cu moralul destul de solid. Slăbise mult, însă era tot impozant și cu barba tot albă. La puțin timp sosi și primul lui fiu, Bădan, cel care după divorț se refugiase în Ardeal. Se sărutară și, după câteva impresii schimbate, se auzi un ciocănit în ușa de la intrare. Pătrunse un om mătăhălos, care se cam codi la vederea musafirului: „ăăă, părinte, și fașim cuuu...știi matali...”
„ai venit, băi Ghiță!? păi bagă-l în camera din mijloc, pe masă”.

pe ușă se strecură un sicriu negru, lucios, care se deplasă repede spre camera din mijloc. Bădan albi instantaneu, dar taică-său, de pe patul de suferință, îi dădu ghes să mai povestească. În zadar însă...
tocmai atunci dădu buzna Sorel, fiul lui Bădan.Venise în vacanță în fostul lui oraș moldovean, unde își lăsase droaia de prieteni. Se înțeleseră să-l ridice pe Bunic din pat. Făcuse răni pe spate și pe picioare de cât zăcuse în spital. Bătrânul deșirat fu luat ușurel de subțiori și așezat în fund. Nu-i mai funcționau rinichii cum trebuie, uremia era foarte ridicată. Dar preotul nu renunțase încă. Își propuseră să-i schimbe pijamaua transpirată și, după ce-l lăsară fără bluză și pantaloni, numai în chiloți, îl săltară în picioare. Sângele țâșni prin toate rănile, șiroaie curgeau de-a lungul corpului. Un Hristos răstignit pe fiul și nepotul său. Bunica izbucni în plâns.

abătut, am pornit către casa bunicului din partea maică-mii. Locuia într-un apartament de trei camere împreună cu soră-mea mai mare, Bădana. Odată ajuns pe aleea din fața blocului, din casa scărilor explodă o muzică îndrăcită. Un amestec de Alice Cooper, Queen și Man-of-War. Derută. Știam că aveam în față un bloc de pensionari respectabili, aproape foști comuniști. În plus, bunică-meu era și el bolnav, la pat. Am urcat până la etajul 1. Pe ușa de un alb-respectabil a familiei Taubergher apăruseră cercul yin-yang și două palme răsucite într-un mod sugestiv. Dinăuntru hărmălaia dădea pumni puternici în ușă. Mi se păru că cineva înjura cu sârg. Am sunat de două ori și am așteptat politicos. Nimic, decât baterie, chitară electrică, orgă și mormăieli. Am ciocănit de cinci ori. Nimic, decât baterie, chitară electrică, orgă și mormăieli. Am izbit cu pumnii și cu picioarele în ușa fragilă. În sfârșit, ușa se crăpă puțin și apăru chipul roșcovan al soră-mii (n-o mai văzusem de cinci luni). Îmi strigă enervată: „intră repede, că scapă pisicile”. „Zum Teufel, la dracu’ cu mâțele tale”, urlă Taubergher.

am mers mai întâi în camera Bădanei, care se tolăni imediat sub portretul uriaș al lui Vlad Tepeș. Pereții, cândva albi și onorabili, erau acoperiți cu extrase rock și cu simboluri yoga. Bădana fuma în pat răsfoind un volum gros de Hegel. Deși miezul zilei, jaluzelele erau trase. Am putut totuși distinge ca la vreo cinșpe pisici care mișunau precum șobolanii, probabil în căutare de șobolani. Încercarăm un schimb de politețuri, dar vocile ne-au fost acoperite de protestul lui Freddy Mercury: ”I can’t live with you, but I can’t live without you”. Mai așteptarăm puțin și am mai făcut o încercare. Imediat se năpusti Alice Cooper: ”I can’t go to school,’cause I don’t have a gun./I don’t have a gun, ’cause I don’t have a job/I don’t have a job, ’cause I don’t have a house”. Am apelat atunci la alfabetul surdo-muților. O întrebai strâmbându-mi degetele: „ce face bătrânul?”. Ea lăsă țigara și schiță rapid câteva gesturi: „dracu’ știe! zace în camera aia și nu mai crapă odată”. „dar n-ați chemat un doctor?”. „ei na! da’ ce, scoate el vreun ban de la teșcherea?”

n-avea rost

într-un târziu am schițat un semn de la revedere și am plecat spre camera bătrânului. Tauberger avea un soi de paralizie a membrelor inferioare; din burta enormă mai rămăsese prea puțin. De la moartea lui nevastă-sa (Mama, cum îi spuneam toți), se purta în pijama soioasă – să-i vadă lumea toată țambalul coastelor, să-l compătimească.
„uite, uite, vezi cum mă lasă? a împânzit casa de mâțe, scheise! și pe mine nici nu mă bagă-n seamă. Dumnezeii măsii de nenorocită! și eu i-am trecut apartamentul pe numele ei...un dobitoc. Was ist zu tun? m-aș ridica de-aici să sparg totul cu toporul, toată munculița de-o viață, futu-i! dacă trăia Mama nu se ajungea aici. E ca la țâgani. Auzi-o cum dărâmă blocul cu muzica aia drăcească! da-i posibil așa ceva?! eu, om onorabil, fost responsabil de depozit farmaceutic! mă face de râs la toți vecinii dementa, la domnu’ Vulpe, la domnu’ Mustață...”

„de ce nu chemați un doctor să te vadă? e păcat de dumneata! ești în putere, n-ai decât 80 de ani...”
„de unde bani, de unde? bandiții ăștia de doctori te jumulesc pentru orice fleac de Arznei, ăăă, de doctorie”.
„da’ dacă tot ești așa de supărat, nu vrei să vină un preot? Eu știu, mai schimbi o vorbă, te mai împaci...”
„Was? ceee? un popăă? Warum? adică să-mi calce mie pragul un pungaș în fustă neagră! d’ăia care halesc și de pe morți și de pe vii! haida de, nepoate, drept cine mă iei? păi cine-s eu în fața mea? n-am eu lovele pentru superstiții d’astea cu raiul și cu iadul. Doar dacă nu vrei să chem un popă ca să jur că nu mai beau și că nu mă mai duc la muieri un an de zile, așa cum fac țâganii...”

toată familia știa că ține sub saltea carnetele de economii și punguța cu bijuterii. Trei chestii îl exasperau: cheltuielile, popii și țâganii. De aia luptase din răsputeri împotriva familiei pe care fiică-sa și-o făcuse cu un preot.

„ia zi-mi, ce mai face bunică-tău, țapul cel bătrân?”
„nu prea bine, dar cel puțin e împăcat. Chiar glumește”.
„ha! el se duce, eu mai stau. ha! Ich bleibe noch! nu-i dau eu satisfacție să mă vadă crăpând! ar vrea el”.
n-o scoteam la capăt nici cu bătrânul. M-am ridicat și am plecat de unul singur. În casă încă mai stăruia mirosul de la fabuloasele plăcinte ale lui Mama, acum amestecat cu duhoarea urinii de pisică. Am ieșit pe holul blocului și, de la parter, am auzit, printre urletele lui Mick Jagger, glasul hârâit al austriacului cu cap mare, în cinci colțuri: „grijania și parastasu’!”. Pe alee mi-am făcut cu greu loc: cinci fetițe țopăiau cântând: „doi elefanți/se legănau/pe o pânză de păiaaanjen”

Gicu cădea tot mai des într-un soi de leșin, deși preoteasa își făcea de lucru pe lângă el și-l altoia cu pliciul, sub pretextul unei muște obraznice. Într-o zi mai senină, când soarele bătea prin jaluzelele vechi, iar copiii țipau și se băteau cu zăpadă sub geamul de la parter, l-am convins pe bolnav să dea o raită în jurul mesei din sufragerie. Omul din care nu mai rămăseseră decât barba albă și oasele se îmbărbătă. Se lăsă ridicat în capul oaselor. L-am luat de subțiori și, sprijiniți în cârja lăcuită, ne-am lansat în nebuneasca aventură. Mai întâi am dat ocol mesei din sufragerie apoi, cuprinși de entuziasm, traversarăm camera și ieșirăm pe hol. Bătrânul gâfâia, dar șchiopăta cu nădejde înainte. Ochii îi străluceau albaștri, veseli. Bunica apăruse în cadrul ușii de la bucătărie și îl încuraja: „așa Gicu! nu te lăsa Gicule! vezi că poți? ți-am spus eu că poți!” ne-am năpustit de-a lungul coridorului și, șontâc, șontâc, ajunserăm în zona frigiderului. Aici am organizat un mini-picnic: castraveciori verzi muiați în miere de albine și apă minerală. După ce am mai prins la inimă, am ridicat tabăra și am străbătut în sens invers coridorul. Expediția se încheie cu încă un tur al mesei din sufragerie. Bolnavul șuieră extaziat: „brava nepoate! să trăiești și să-ți dea Dumnezeu succes!”

când familia află despre aventură, se adunară cu mic cu mare pentru un consiliu-ciolhan ad hoc. Multe sticle de cabernet fură scurtate de gât la conclavul cu pricina. La început participă și Bunicul la bucuria generală, însă puțin după aceea căzu într-un soi de apatie și de aici într-un somn profund, cu gura deschisă. Până se sfârși sinodul, horcăia din greu și nu mai răspundea la nici o chemare.

am renunțat la fotbal ca să dau o fugă până la Ulrich. Înconjurat de mâțe, muribundul urla: „răzbunați-vă pe părinții voștri! pe curva de măta și pe escrocu’ de taică-tău!”, ori: „dă-mi un topor să sparg mobila și s-o omor pe cretina asta care nu mi-a schimbat așternutul de cinci săptămâni. Băga-i-aș mațele pe gât! Himmel und Tode!Ich bin so krank!” Bădana, chioară de somn, începu și ea, pe de altă parte: „mai taci dracului, franțu’ naibii! ajunge! ai fost mare și tare toată viața, acu’ gata! ți-ai trăit traiu’, ți-ai mâncat mălaiu’! discotecă și bordel fac aici dacă vreau!”

Preuteasa nu concepea să nu doarmă lângă soțul ei, deși acesta trăgea să moară și se chinuia ca un martir. Îi citea rugăciuni jumătate din noapte și, chiar dacă el nu-i mai putea răspunde, din ochi îi șiroiau lacrimi grele. Calvarul mai dură vreo săptămână, apoi, într-o noapte pe la două, bunica strigă că Gicu se agită rău. Bădan sări imediat din pat și, ajungând la căpătâiul lui taică-său, pricepu că sufletul se zmucea să iasă din corp. „o lumânare, o lumânare!” și ceilalți o luară cu forța pe bătrâna care se dădea de ceasul morții să fie lăsată să-l mai vadă o dată, să nu-i dea voie să moară.

bătrânul preot aranjase dinainte să fie depus la capela cimitirului. Așa că, după ce-i spălară trupul schinguit de boală, îl duseră pe seară în orașul morților. A doua zi, dis-de-dimineață, întregul familion se îndrepta prin nămeți spre întâlnirea cu patriarhul care, pentru prima oară după ani, nu își petrecuse noaptea acasă. Presbitera, îndoliată și cu vălul cernit peste chipul plâns, deschidea drumul flancată de fiicele ei. Slăbită, distrusă, pășea cu demnitate. Toată viața Gicu îi spusese că ei doi vor muri deodată, ca doi stejari, iar acum o lăsase. Îi mai spunea că dacă el va pleca primul ei îi va fi tare greu. Nimeni n-o să aibă răbdare cu ea. Câtă dreptate avusese!
intrară pe poarta cu turn monumental a cimitirului Pielea și osu’. Se îndreptară spre capela ale cărei ziduri îl protejau, dar îl și înghițeau pe bietul Gicu. Din mers, aruncară o privire terifiată către ușile deschise ale cavoului. Se făceau ultimele pregătiri pentru primirea noului locatar: mătușa Mizi fusese mutată la un loc soțul ei, doctorul Popescu.

chiar în centrul capelei, pe catafalc, îi aștepta Gicu. Dormise bine, iar acum era galben ca ceara de nerăbdare. În sfârșit, sosiră aproape toți membrii clanului, mai puțin Bădana, care-i purta ranchiună pentru îi spusese cândva să nu mai bată aiurea coclaurile celea. La început, vizitatorii se arătară cam sfioși; mai mult se îngrijiră de cele ce țin de tipic: colacii, coliva, prosoapele, plata țârcovnicului. Cei mai mici erau uimiți că Bunicul nu scotea aburi pe nări – așa cum scoteau ei, din cauza frigului – și nu părea să-i fie deloc rece, așa cum stătea întins pe năsălie, relaxat și nepăsător față de locul în care se găsea. Tăcea chitic și părea că ține ochii închiși ca să le joace o farsă prichindeilor din jur. Chipul îi era îndreptat spre altar; aveai impresia că, dacă cineva ar plasa un televizor acolo, imediat ar deschide ochii. Bunica sparse gheața: veni lângă sicriu și, după ce-i mângâie mâinile dragului ei soț, începu să-i așeze hainele și giulgiul cu dantelă. Bătrânul purta veșminte preoțești galbene cu broderii albastre. Mergea împodobit la întâlnirea cu Dumnezeul pe care-l cinstise toată viața. Ceilalți prinseră și ei curaj. Bădan se apropie și-i aranjă potcapul, nu înainte de a i-l împinge nițel pe o ureche, așa, ca să-i dea un aer ștrengăresc. Nepoții se strânseră fascinați de culoarea de lumânare a Bunicului. Îl atinseră sfioși, apoi luându-și-o în cap, începură să se joace cu degetele groase și galbene, aplecați peste marginea sicriului. Parcă și mirosul emanat de mort era tot unul de lumânare, dar de lumânare adevărată, de ceară, iar nu de parafină.

în cele din urmă începu și slujba oficiată de bătrânii colegi ai Bunicului. Și, în timp ce cântau În veci pomenirea lui, fetele răposatului, preotese și ele, îi lipeau lumânărele de jur-împrejurul sicriului, chiar pe buza scândurii. Patriarhul, din interiorul dreptunghiului de lumină, zâmbea în somn.

a treia zi veniră cu toți: rude, prieteni, vecini să-l conducă pe ultimul drum. Doisprezece preoți în odăjdii intonau troparele de îngropăciune. Șase dintre ei duceau pe umeri sicriul greu. Frigul se mai înmuiase și pe la amiază îndrăzni soarele alungând ciorile din cimitir. La ieșirea din capelă, chipul Bunicului se întunecă. Părea că, pentru prima dată, ezită. Unde-l duceau? Să nu mai vadă el minunățiile firii pe care o iubise atât? Ce se va întâmpla cu preuteasa? Îl puseră jos, în fața cavoului. Fixară capacul sicriului. Potcapul îi venise pe ochi, buzele se despărțiseră dând la iveală scrâșnetul dinților. Sufletul bătrânului preot fâlfâi scurt, dădu ocol adunării, se năpusti în cavou, apoi ieși la lumină și se pierdu peste plopii cu ciori, în direcția soarelui cu colți. Fanfara cânta greoi, îngânată de plânsul înăbușit al femeilor.

la pomană fură invitați doar cei din familie, morocănoși, dar siguri că au rămas în viață. După ospățul în reculegere sufletească, Bunica sparse gheața amintindu-și de perioada în care Bunicul fusese luat la canal. „El nu era legionar. Participa la adunările lor ca să obțină ajutor pentru construcția bisericii și a școlii. Ba și poștă le-a făcut în satul ăla; că așa era dumnealui, n-a vrut să ia parohie la oraș nici măcar înspre bătrânețe. Zicea că nu poți fi preot la oraș. I-a plăcut să locuiască cu cimitirul la spatele casei. Se urca în șaretă și dus era cu treburile satului. Eu rămâneam cu copiii, cu curcanii să-i îndop cu mălai, cu mâncarea pentru oamenii de pe ogor. Aveam servitoare, dar ce? puteai să te lași în baza lor? tot tu trebuia să ai grija gospodăriei. Uite ce mâini roase de reumatism am! i-am zis să plecăm la oraș, dar n-a vrut. Iubea țăranii, iar ei l-au lăsat baltă. Când am ajuns la Chilia se tot codeau. Eram după un mesteacăn: mergeți, mă proștilor! cereți-l pe părintele. Spuneți-le jăndarilor să vi-l dea îndărăt, că-i nevinovat și-i om bun: va făcut școală și poștă. Ce mai stați! Da’ mocofanii nu-ș ce naiba făcură, că s-au întors cu coada-ntre picioare. Cică le-a fost rușine...”
„și cum de n-a murit Bunicul la canal?” se interesă un nepot.
„păi era șchiop, se mișca greu. Prin ’34, la un an după ce ne-am luat, l-a lovit poliomelita. L-am dus la spital la Vaslui. De acolo l-au mutat la București. I-au tăiat o bucată de os și i-au pus o tijă de argint. Vreo șapte luni l-au întors cu cearceaful. A venit tata după mine cu șareta de la Stănișăști: hai acasă, fată! n-are rost să te chinui așa! avem prăvălie mare și ți-om găsi un alt bărbat. O aveam deja pe Cocuța, era de-un an. Ia și copchila. O creștem noi, că fără bărbat îi greu. Da’ n-am vrut să-l las pe Gicu. L-am așteptat, l-am ajutat, chiar dacă m-a ținut la țară toată viața. Pentru el a fost mai ușor, da’ eu a trebuit să mă descurc singură, maică. Am pacati mari. Am făcut raclaje la Vaslui, fără să mai afle Gicu. Acuma stau și plâng, oare o să mă ierte Dumnezeu? Uite ce degete strâmbe am de la spălatul cu apă rece! vezi?”
„ei, lasă și mata, mamă”, interveni Bădan. „V-ați înțeles bine și ați trăit frumos timp de cincizeci de ani. Unde mai găsești așa ceva acuma? Era hazos tata, chiar dacă voia să pară aspru. Odată am făcut o boacănă, am încălecat pe Rex, câinele nostru lup luat de la poliție, vă mai aduceți aminte? am dat iama printre găini. Tata a venit strigând după mine. Eu țuști în casă. Mama stătea în pat și mi-a făcut semn să vin, să mă pitesc sub plapumă. M-am ghemuit la picioarele ei și ea m-a acoperit. Bineînțeles că tata a văzut umflătura de sub plapumă, dar s-a prefăcut că nu pricepe. Striga: „unde-i pârlitul ceala di golan care fugărește găinili șî deșălează cânili? Ian stai că pun eu mâna pi iel”. Și trosc! izbea cu cârja pe pat, exact lângă mine. Nu înțelegeam cum de lovește așa de aproape, din moment ce nu mă vedea...”

după ce lumea de la pomană se sătură de râs, Sorel povesti cum i se făcuse rău Bunicului nu mai departe de două săptămâni în urmă: „Gemea și scrâșnea din dinți. Cred că îl dureau rinichii, iar rănile de picioare începuseră să-i sângereze. Bunica m-a chemat alarmată. Eram numai noi trei în casă. Am venit într-o suflare și am încercat să-i masez mâinile și gâtul. Dar exact atunci o luară durerile și pe Bunica. Bunicul se ținea cu greu să nu țipe, iar Bunica scâncea: și pe mine mă doare! uite-aici mă înțeapă! aici la șale, unde-am avut zona zoster, freacă-mă și pe mine puțin pe mâini că așa mă ustură...uite, Sorel, aici, între coaste, o durere așaaa... nu stiu cum. Încercam să-i masez și să-i alin pe amândoi, dar nu aveam decât două mâini. Bunicul ținea ochii strânși, milostiv parcă față de gelozia ei ipohondrică”.

pomana era în toi. Claponii, rațele pe varză, plăcintele poale’n brâu și chiar borșul rece de fasole cu ceapă străjuiau fiecare capăt al mesei. Lumea se cam afumase și nu mai știa bine de ce venise. Nu erau de condamnat, totuși. Probabil că și Bunicul, dacă s-ar fi înființat la ospăț, precum Banquo la festinul terifiatului Macbeth, ar fi poruncit: „toarnă, băi Ghiță, niște jin d’ăl roșu, da’ repede, că vine postu’!”

de o bucată de vreme telefonul se dădea de ceasul morții. Sorel se hotărî să răspundă. Era Bădana care, surescitată și plictisită deopotrivă, îl anunță că Ulrich murise și el. Rezistase cât fusese de trebuință. Acum că adversarului său i se făcea comândul, își pierduse pentru o clipă concentrarea și asta îi fusese fatal. Fecioara cu coasa îl prinsese neîncordat.

în drum spre priveghiul mortului se întâlni cu cele cinci fetițe. Cântau: „un elefant/se legăna/pe o pânză de păianjen”. Bădana plecase să scoată certificatul de deces, după care urma să aranjeze la cimitir. Ulrich zăcea pe masa din sufragerie, în mijlocul iureșului de mobilă pe care-l îngroșase timp de o viață. Era îmbrăcat în costum negru, dar, la repezeală, Bădana nu-i schimbase cămașa lui veche, cadrilată. Arăta ca un prizonier evreu fugit în travesti din lagăr. Tot din grabă, nepoată-sa uitase să-i închidă ochii albaștri și gura știrbă. Mâna dreaptă îi rămăsese înțepenită de la cot în sus. În camera tăcută și întunecată strigătul său mut era înspăimântător. Scântei albastre îi țâșneau din ochii înghețați. Pumnul suspendat în aer izbea o țintă nevăzută. Omul revoltat încremenise în timpul unei explozii de viață; se găsea suspendat între victorie și înfrângere. O clipă, Sorel se gândi că ar trebui expus într-un parc, pe un soclu. Îngropat în cimitir ar fi putut reveni în chip de strigoi...

din gânduri mă smulseră mâțele care se hârjoneau sărind pe cadavrul-statuie. Încercai să le alung, să le liniștesc, dar ele, una mai tuciurie decât cealaltă, săreau pe mobile, se agățau de perdele, sfâșiau tapițeria paturilor. Paisprezece Furii negre miorlăiau amenințător sticlindu-și ochii în beznă. Am dat o fugă în bucătărie după o sticlă de plastic goală. Începui să le articulez la nimereală. Apartamentul răsuna de pocnete înfundate și de urletul rânjit al mâțelor. Bădana îmi spusese să nu care cumva să scap vreo lighioană în baie. Dar, fatalitate, o clipă de neatenție și mâța numărul 12 o zbughi printre picioarele mele și, odată pătrunsă în baie, se strecură pe lângă masca de sub chiuvetă. Urcă pe țevi până la etajul trei, unde se blocă îngrozită. Misiunea mea devenise imposibilă: pe de o parte trebuia să am grijă ca felinele să nu-i mănânce nasul lui Ulrich, iar pe de altă parte trebuia să scutur de țevile de la baie și să miorlăi ca să conving dihania să coboare. Alergam din baie în sufragerie, urmărit de ochii fioroși al lui Vlad Tepeș. Mă temeam să nu pice Bădana și să-și găsească odorul suspendat între etaje. Rezolvarea situației devenise o chestie de viață și de moarte. În cele din urmă, exact cu cinci minute înainte de întoarcerea soră-mii, mâța fu extrasă din regatul țevilor și trimisă cu două șuturi în cur în sufragerie, printre surate.

„a fost greu?” rânji Bădana.
„aaa, nicidecum” rânji înapoi Sorel

mâncară ochiuri cu cartofi prăjiți pe muțește, sub muzica bubuitoare a celor de la Smash&Pumpkins. Unul se culcă într-un dormitor, iar celălalt în altul. Sufrageria rămase zăvorâtă. Mâțele, în schimb, puteau defila prin dormitoare
odată cufundat în visuri, Sorel se găsi în mijlocul unei păduri de toamnă, noroioasă și rece. Încerca să coboare de pe munte; se făcuse întuneric și hotărî să-și dea drumul în josul unei râpe. De-abia începuse să alunece la vale, când pământul cedă rostogolindu-se în bulgări imenși, târând după el toată pădurea. Căzuse cu fața în noroi și se scurgea spre râul uriaș de la baza muntelui. Se izbea de cioate și pietroaie; încerca să se apere respingându-le cu pumnii, cu picioarele. Muntele se prăbușea huruind îngrozitor. Râul mugea împroșcând stâncile. Se trezi lac de sudoare. Întunericul apartamentului era invadat de țipetele gâtuite ale lui David Bowie. Își dădu seama că stătea cu gâtul strâmb și că patul parcă se scurtase. Își pipăi perna și o găsi ciudat de păroasă. Deodată perna îl zgârie și sări din pat. Imediat trupul îi fu zgâlțâit de o bufnitură în stomac. Trimise, instinctiv, o lovitură de genunchi înspre obiectul zburător, care fu proiectat într-un dulap din cameră. Un miorlăit colectiv cu parfum de urlet. Mâțele își luau avânt și săreau peste el, unde se nimerea. Ochii le sticleau în beznă și, o clipă, Sorel crezu că se află în infern, în cercul celor pedepsiți pentru că se născuseră blonzi și mici de statură. Apoi își reveni și se încinse războiul.

înmormântarea și toate sunetele clopotului erau programate pentru ora 1. Pentru că nu au putut să închidă capacul de la sicriu, Ulrich fu coborât prin mulțimea vecinilor curioși: pumnul ridicat, gura deschisă. Înșirați pe două straturi priveau cu frică ușurare și speranță dl. Vulpe, dl. Cățelu, dl. Chitic. La ieșirea Bădanei, toți începură să clatine din cap mârâind înfundat. Omul revoltat, cu alaiul său format din Sorel și soră-sa, o luă pe bulevardul principal, trecu de chioșcul de ziare unde venea să dezbată, trecu de alimentara Dârzenia, unde îl cunoșteau toate vânzătoarele și îi țineau pâine caldă sub tejghea de frică să nu le reclame, trecu de șirul lung de blocuri și pătrunse în zona caselor. Aici ședeau mai toți prietenii lui. Apoi, când să cotească pe strada care ducea la intrarea în cimitir, alaiul se intersectă cu uriașul convoi care-l conducea pe bulibașa Soliman Ciocănaru. Un car cu patru boi căra trupul bulibașei; lângă sicriu stăteau drepți șase țigani cu prosoape la umăr. Fanfara cartierului Socaram scotea din acordeoane-țambale-trompete-tromboane sunete când sfâșietoare, când repezite, nărăvașe. Cinci țigănci grase în fuste largi roșii-verzi-albastre și gri boceau trăgându-se de chica despletită. Soliman sfârșise de mâna unei petarde băgată într-o sticlă și privită îndeaproape. Bum! se zice că în cădere, protectorul curvelor, al copiilor schilodiți de pe Rue Montparnasse și al șmenarilor din Madrid și Ibiza, se lovise de toporul și de șișul ținute întâmplător în mână de doi veri de-ai lui.
convoiul se agita sălbatic – care dansa, care urla, care bea și mânca din mers. Ciorile se lățiseră în așa fel pe bulevard încât mașinile fură nevoite s-o ia pe șoseaua de centură. Înainte de a intra pe sub poarta monumentală de la Pielea și Osu’, unul din verii lui Soliman veni în mare viteză și înfipse marele Mercedes alb decapotabil al bulibașei în trupul unui stejar. Ãi din clanul Jugănaru îl traseră afară din mormanul de fiare, îi șterseră sângele de pe față, îi mulțumiră că avusese curajul să ucidă armăsarul Șefului, așa cum era obiceiul. Imediat dădură buzna chiuind puradeii și aprinseră armăsarul sângerând din toate țevile sparte. Limuzina era cunoscută în târg drept Bizonul Alb. Acum, mașina în flăcări incendie și stejarul. Șatra se luă de mâini și izbucni în dansuri circulare. Pe poarta voievodală a cimitirului pătrunseră jeluind pirandele ciufulite: „Solimanee, Solimanee, ’ca-ț-aș ochii tăi dă gagiu mișto! Ce’ț trebui țâe să belești ochiu la belita aia dă petardă!”. Își ridicaseră poalele și se dădeau cu curul prin țărână: „halelei Solimaneee! că ce baștan erai tu: gajâci bulănoase, mașâni bengoase, case dă case! Haoleu, șăf dă Hoccident ce erai tu!”

tot timpul ăsta Ulrich ascultase încremenit, doar bâțâind din pumn din când în când. Sorel și Bădana tremurau din toate balamalele să nu sară bătrînul din sicriu și să se ia cu țiganii, așa cum făcuse toată viața.
șatra, însă, satisfăcută de umilința îndurată de alaiul jerpelit, se milostivi să le facă loc de trecere: „ia lasă-i șî pă jegăriții ăștia să treacă, mânca-ț-aș! să fie dă sufletu’ lu’ Solimanu’, că altfel nu trecea ei nici până mâine!” Omul revoltat trecu vânturându-și pumnul uscățiv prin mijlocul țigănimii. Pe partea dreaptă se afla cavoul lui Gicu și Ulrich mai scutură o dată pumnul. Ajunși la capelă, popa îi făcu semn țârcovnicului să-i ia în primire. Vorbea la mobil.
„da’ ce-i cu ăsta, frate, s-a sinucis sau ce? de-l aduce numa’ doi oameni? ia uiti cum șadi cu alea-n sus șî cu gura crăcănată! băăăi, da’ di ci nu i-ați pus șî niști beculeți cu beteală, ca sî hii circu șî mai mari!?”
„ia mai ține-ți fleoanca, Culai” se băgă popa, care terminase conversația. „Mai bini adă patrahiru’ șeala ca sî terminăm răpidi cu aista, cî vini Soliman. Hai cî ajunji șî șăfu’ poliției, să-i depună o coroană”.
popa o luă înainte, pe o alee lăturalnică. Mergea repede și, ca să nu cânte, fredona ceva ce semăna cu hop! ș-odată stop! a lui Gică Petrescu. La prima răspântie frână brusc și-o întrebă pe Bădana pe unde s-o ia. Nu mai găsea drumul. La semnul țârcovnicului, doi cerșetori intrară în alai – să nu fie ceremonia prea sărăcăcioasă. La următoarea răspântie se opriră iarăși, complet pierduți în noianul de cruci. Bădana sugeră o cărare buruienoasă; preotul se lansă cu disperare în direcția indicată. Acum mormăia veșnica pomenire cu parfum de Ionel, Ionelule, nu mai bea băiatule. După vreo douăzeci de metri prin scheletele de brusture și ștevie care le ajungeau până la brâu se găsiră brusc pe buza gropii. Doi indivizi beți criță se izmeniră plângăcioși înspre sicriu: „haidi parinti, cî-l pierdim pi Soliman. Ni-l furî popa Cășiulî. Hai sî terminăm repejor cu saracanii iștia, cî nu fașim niși o scofalî”.
Sorel ar fi vrut să se supere pe gropari. Nu avea însă de ce: nu tu colivă, nu tu prieteni, nu tu ...Bădana își aprinse nervoasă un Kent 4, hotărâtă să nu le scape nici o para marțafoilor. Groparii aduseră capacul sicriului, îl îndesară deasupra omului revoltat. Pumnul se încăpățâna să amenințe cerul. Atunci țârcovnicul se azvârli cu toate burțile lui peste coșciug. Cutia se închise cu un pârâit ca de oase frânte. Două frânghii fură trecute pe sub conserva de lemn negeluit și Ulrich fu zdruncinat într-o groapă vecină cu mormântul lui Tinel Păpușoi, „gunoier șef și tată de familie model”. Cerșetorii se fandosiră pentru taxa de ceremonie. Bădana le împărți bomboane de mentă. Ãia doi începură să urle, dar văzând că popa, țârcovnicul și groparii aleargă la Soliman fără să mai aștepte vreo răsplată, spălară putina și ei. Știau o scurtătură.
Cerul se plumbuise de tot. Mai lumina doar stejarul în care își frânsese gâtul Bizonul Alb. Nu se auzea nimic, nu era o țipenie. Ciorile fâlfâiseră către îngropăciunea bulibașei. Rămăseseră doar castanii negri, despuiați. Bădana strivi țigara lângă mormânt. Spuse cu o voce hârâită: „Am de ridicat niște CD-uri cu Whitehorse. Vii și tu? Bem o cafea...ceva ca un fel de pomană”.
„bine, și-așa nu mai am nici o înmormântare în program”, bodogăni Sorel.

traversară Pielea și Osu’ de la nord la sud, spre ieșirea celor vii. La un moment dat răzbi până la ei tămbălăul de viori și casetofoane. Urlau manelele de la groapa lui Soliman. Un țigan cu mustață pe oală și cu pălărie cu boruri late alerga printre cruci. Își făcu mâinile căuș la gură: „halacateluu, ăla a lu’ Soliman, băăă! Unde-i halcatelu’ să i-l băgăm în buzunar, că poate să trezește Șefu’ în cavou șî ni chiamă sî-l scoatim!”
tăcere din nou. Se apropiau de poartă cu mâinile în buzunare. Era al naibii de frig. Curgea o lapoviță sau ceva. Ezitară puțin înainte de a ieși în lumina viilor. Deodată își luară inima-n dinți și se aruncară afară din moarte. Fiecare pe drumul lui: unul spre rock, altul spre jazz.