agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-12 | [This text should be read in romana] |
Nimic nu mă pregătise s-o văd pe Monica dansând.....
I-am vă nonșalanța pașilor, atitudinea ușor provocatoare, modul în care lingea înghețata, precum și gestul de a se descotorosi de rest...... apoi privirea... căutând sprijin în ochii lui ... așa cum stă față în față,... un cuplu, - o imagine în oglindă. Brusc, prezența lor, precum un gaz nobil a umplut tot spațiul avut la dispoziție. S-au luat în brațe. Era o luptă sau era o sărbatoare? El conducea, ea îl urma, el decidea, ea îi conferea echilibru. Mișcarea le era lină, părea o plutire spre un tărâm nevăzut, doar pașii unor picioare desculțe erau martorii tăcuți ai unui progres lăuntric. Glazura concentrației din ochii ei acoperea lava clocotitoare a emoțiilor. Nimic nu mă pregătise pentru acest rendez-vous inedit în care eram un simplu spectator. Nimic nu-mi fusese dezvăluit în cuvinte iar acolo doar mișcările lor mă îndrumau spre propriile-mi simțiri. Mi se părea că mă uit prin gaura cheii la un cuplu de îndrăgostiți care iși destăinuiau o promisiune trupească a cărei intimitate era dincolo de sex. Dansul era tango. Îmbrățișarea perechii pe care o priveam era mai curând o vibrație sufletească, era o trecere prin curcubeul trăirilor, părea un amestec între dorință și respect, între atingere și rezonanță. Cât despre noi, noi spectatorii muți, siderați în nemișcare și evlavie, nu făceam altceva decât să dăruim acestui cuplu perfect o atenție nedivizată, încărcată doar de admirație, invidie și nu puțină dorință. Așa cum a numit cineva tangoul în țara lui de origine, în Argentina, păreau și ei “o istorie a dragostei… pentru trei minute!” Tangoul este un dans al curiozității, al cunoașterii, al curajului de a lua viața pieptiș, uneori pe făgășuri lăturalnice,.. acolo unde improvizația e secretul reușitei. Poate fi o călătorie inițiatică în care cunoașterea celuilalt nu e un țel ci un zbor permanent între suflete. Mă întreb dacă acest dans este o evoluție sau o întoarcere emoțională către un arhetip al cunoașterii în care pasiunea poate fi cheia iar atingerea nu este decât recunoașterea că undeva, cândva, eram cu toții o singură entitate. Cum altfel aș putea înțelege deschiderea pe care o poți simți față de o altă persoană întâlnită o singură dată și pe care se prea poate să n-o mai revezi în această viață? Toate aceste gânduri ce nu aveau alte nevoi descriptive îmi năvăleau prin porii trăirii larg deschiși de mișcarea, de freamătul dintre trupurile lor, de tot ce se întâmpla acolo pe mica scenă, locul unei pasiuni nediluate. Văzând-o pe Monica dansând am căzut brusc în istoria mea personală, amintindu-mi de acele gesturi nesigure cu pretenții de dans în care verdele necopt al vârstei se lupta cu senzația dată de prima apropiere adevarată, urmată de prima atingere a adolescentei pe care o iubeam pe atunci în tăcere și timiditate. Fusese prima invazie agreată a spațiului personal a unei persoane de sex opus, mascată de o formulă reciproc acceptabilă. Fusese inițierea tactilului în rotunjimile formei feminine, prima îmbrățișare sublimată social într-un dans. Tangoul fusese atunci primul meu complice, cel care îmi dăduse acces la trupul ei fără să mă fi prăbușit în rușinea dorinței, în jena că trăirile mele o luaseră brusc razna iar corpul sau măcar părți din el declaraseră război de independență rațiunii și bunelor maniere. …Și Monica dansa în continuare tango cu Răzvan….. Eram vrăjit de starea lor, de cum erau asupriți de muzica bandoneonului. Pasiunea era dată de sunetul lasciv, mângâietor. Impactul lui era asupra auditivului și de acolo asupra diverselor niveluri de percepție ale corpului precum cel emoțional, psihologic sau cel spiritual. Priveam fascinat precum toți ceilalti spectatori din sală, priveam acest ritual mișcător dintre două persoane care își destăinuiau prin dans o poveste, o dorință o amintire sau poate chiar o singurătate dar care, acolo, în clipa acea atât de intensă părea o fericire absolută, dezghiocată de reminiscențele oricărei dureri. Putea fi esența unei trăiri neîmpărtășite dar dincolo de asta, era o bucată de VIATA. Pentru unii dansatori tangoul a devenit o obsesie, o parte integrantă din cotidian la fel de esențială pentru supraviețuire precum hrana sau respirația. Se spune că senzația legată de acest dans poate fi una de dor încărcată de valențe melancolice date de melodie și care se poate lăsa combinată cu diverse nuanțe de dorință. Ei povestesc că odată cu timpul înveți o mulțime de noi aspecte, înveți că îmbrățișarea pe această muzică, fluidizată prin ritm trecută apoi prin inimă, devine un catharsis. Poate fi precum o zbatere karmică, un pelerinaj continuu între durerea individualizării și al reuniunii în formă de cuplu, spectrul trăirilor nefiind decât un mănunchi de diapazoane ce intră în rezonanță, deși doar unul dintre ei a fost atins. Pentru ei nu e important să știe perfecțiunea mișcării ci să recunoască patosul muzicii cu sufletul, să descopere mișcarea intuitiv, să-și lase apoi pașii să caute calea într-o creație unică, înfrumusețată de gesturile ornamentale ale coapselor. Atunci cuplul devine o noua ființă, o entitate cu patru picioare și patru brațe, o zeitate orientală, elegantă, puternică și patimașă. Ei mărturisesc fără echivoc că acest dans se învață mai întâi cu inima, apoi în timpul mișcării pe muzică se crează o legătură spirituală între parteneri iar apropierea dintre ei e urmarea compatibilității dintre nenumărate gesturi și regăsiri neînțelese. Astfel eleganța cuplului pe suprafața lustruită, deși poate întâlni prin îmbrățișare și ceva tente erotice nu mai e demult doar un dans ci e o hrană pentru suflet, e poezie. Ascultând muzica asta pasională care reverbera și într-un trecut personal, am făcut o scurtă călătorie, o escapadă imaginară în cartierele rău famate ale unei capitale sud-americane la sfârsitul veacului al XIX-lea, Buenos Aires. Orașul era inima unei națiuni relativ nou create. În el pulsau emoțiile nenumăraților emigranți din aproape toate țările Europei. Cu toții erau departe de un loc numit “acasă”, cu toții tânjeau spre un nou loc ce s-ar fi putut numi “acasă”. Și pentru că muzica nu are nevoie de limbaj pentru a transmite trăiri, pentru a înțelege cuvântul “dor”, s-a născut ceva ce s-a numit mai târziu “Sufletul care cântă”. Iar oamenii aceștia simpli dansau și trăiau pe această muzică. Tangoul a fost flacăra la care s-au topit diferențele sociale și culturale ale acestor națiuni, devenit poporul argentinian. Dansul acesta patimaș născut în bordelurile mahalalelor nu era pe atunci poezie dar a devenit cu repeziciune substanța vieții din Buenos Aires ....O priveam pe Monica dansând tango, o priveam cu o venerație nostalgică neînțeleasă când niște asociații libere mi-au amintit de Lucian Blaga care vorbea și el despre suflet, despre trăiri, despre contradicții când a spus în versul final al unei superbe poezii: "Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?" http://www.youtube.com/watch?v=H0QwdGwaSXA&mode=related&search |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy