Trandafirii din obraji au petalele moi, îmi cad în palme rușinați de oamenii care trec prin curtea noastră. Alerg cu privirea aproapele pământului învârteala lui îmi retează orice bucurie, degetele se strâng câte unul pe tricoul întins să mă acopere.
-Tare nu m-aș mai vedea nene! apoi alerg curtea cu Diana ținându-mi urma să nu mi-o prindă cineva, atâția oameni! În casă, mama lasă florile să acopere vaza crăpată, îmi plac mâinile ei vechi printre culori, mă opresc întotdeauna mirat de amintirile ridurilor unul mai înalt altul mai lung fiecare are pe cineva, fiecare s-a desprins din altceva, altcineva.

-Ce s-a întâmplat?
-Nu-mi plac oamenii ăștia mulți în curtea noastră. E ziua bunicii și n-ai ce-i face, așa e de când lumea, tu nu ai ziua ta?
-Ba da, dar la mine se întâmplă doar copii și nu trebuie să stau la fiecare în poale vorbind doar despre ce poezie mai știu. Habar nu am de nici una și oricum nu le spun. Ãla șchiop de colo mă împingea din drum cică să îmi țin câinele aproape. Are capătul bastonului din fier, știai?
-Lasă-l mamă că-i bătrân și are nevasta plecată departe de lumea noastră. Ai să înțelegi mai târziu că toți oamenii ăștia sunt de-ai locului, o stradă două nu mai mult să mergi până la ei și apoi într-o bună zi ai să mergi și tu în vizită, să primești atenție cu multă multă dulceață de căpșuni.
-Și sirop de vișine?
-Și!

Am luat-o de coadă pe Diana și ziua a trecut printre viețile oamenilor înalți și cu mine cât o mână de-a mamei și-a tatei. Spre seară omului șchiop i s-au mai îndulcit ochii și-a prins drag de cățea. Abia că l-a smuls noaptea din poartă și l-a dus. Vezi prietena mea, nu toți oamenii sunt ca fierul bastonului. O să mergem să te mai vadă! O să vină să ne mai vadă!