Stăteam la rând sa cumpăr de la gura cuptorului covrigi proaspeți și vanilați, care alături de un pahar mare de iaurt îmi vor fi masa mea de prânz, între două drumuri. Alergătură, alergătură...
Cu coada ochiului am văzut cum batista i-a căzut jos.
Roză, brodată. Undeva, firul s-a întrerupt de vreme și s-a deșirat... Broderia a fost spartă. Timpul ...
Hainele, sălcii, șorecii, scurse si plânse. Poșeta de lac scovergită.
Mâna tremurândă, cu vene albastre puternic reliefate printre petele cafenii.
Ochii apoși, tiviți cu roșu a căror culoare incertă balansează-n căutarea banilor din portmoneu.
A găsit si apucat portmoneul.
Atunci, batista a căzut, ca o aripă de tinerețe. Frânta, pală si trecută...
- Mamaie ! Þi-a cazut batista !
Nu m-am aplecat să i-o ridic. Nu pentru că purtam polara albastră și întregul emana a doamna bine, ci pentru aerul ei de domnișoara târzie, eul ei de "nu mă
jigni".
Gura i s-a deschis arcuind un zâmbet știrb, doua buze amorfe peste un hău de amintiri.
O înclinare de cap, subțire ca și trupul ei:
- Mulțumesc !
Și-a luat de jos batista si s-a indreptat, aproape de mândria tineretii.
Căndva, i s-a spus domnișoară...