Au mers destul de repede. Calul, Cezar, era odihnit. Dimineața, destul de răcoroasă, îl învioră așa că era destul de greu să fie strunit. Au ajuns la locul numit Moara Hașagului imediat după ce au trecut linia ferată. Aici Niculae și-a dat seama că a uitat să umple fedeleșul cu apă la fântâna pe lângă care trecuseră nu cu mult timp înainte.
- Draga tatii, se adresă el Victoriei, tot ești tu îmbrăcată ca de sărbătoare, ia glaja din straiță și du-te și o umple la șipotul de la trocile de Sub Stăuini. Ai grijă să nu o spargi. Pe urmă o să stai pe lângă cal să nu intre cumva prin cucuruzuri or prin vre-o lucernă. Să nu mai dăm de vreun necaz cu vesăuzenii ăștia, că am mai pățit-o, mai anul trecut, cu unul.
După ce a plecat Victoria Zaharie zise:
- Da de ce nu ia-i zis să se ducă cu fedeleșul. Că din glaje n-ajungem să bem toți câte odată că se și gată.
- Tu să taci
Prin ochi îi trecu lui Niculae fulgere. Nu-l putuse încă ierta. Și de câte ori vorbea cu el îi venea să-l certe, să-i spună vorbe grele. Dar până acum a reușit să se abțină. Doar își propuse și o asigură și pe mamă-sa, că nu va mai aduce vorba despre necazul pe care li l-au pricinuit. Doar își primise pedeapsa. A fost bătut cu biciul de curele. Și acum i se mai văd pe obraz câteva brazde. I-a spus apoi că l-a iertat și să-și vadă de treburile gospodăriei așa cum va hotărî el care îi este tată. Dacă va mai face numai o boacănă nu va avea ce să mai caute sub acoperișul părintesc. Dar el, ca tată, în adâncul ființei sale nu l-a iertat. Și greu îl va ierta acolo. Își pusese mari nădejdi în el. Nădejdi care, își dă seama, nu serveau decât pentru a satisface o mândrie a lui. O deșertăciune cum ar fi zis unchiul nevestei sale protopopul Vicențiu. Un păcat pentru care trebuie să postești și în zi de praznic, cum ar fi zis popa Cornel. O nălucire fără rost cum ar fi zis Mărie, nevastă sa. A spus această deșertăciune ori păcat ori nălucire și la spovedanie. S-a simțit după aceia mai liniștit. Și acum i ciudă nu numai pe Zaharie i ciudă pe el însuși că nu poate ierta așa cum ar vrea. Pentru banii cheltuiți, cu el, nu mai zice nimic ca și când n-ar fi fost. A mai pierdut el multe, chiar și o casă, și a reușit să iasă din necaz.
Băiatul de mic era foarte sfătos. A început să vorbească chiar înainte de a împlinii vârsta de un an. Îi drept că se cam grăbea la vorbă și din această pricină se gângăvea când vroia să spună prea multe. Dar vorba îi era clară.
Cântă frumos. La școală copiii spuneau înainte de a începe lecțiile Tatăl Nostru. De la un timp învățătorul i-a învățat să cânte rugăciunea. De multe ori îl punea să cânte numai pe el. Când se nimereau oameni pe uliță și cânta Zaharie mulți se opreau pe sub ferestre. Mai cânta și cântece de lume unele învățate la școală altele de la oamenii din sat auzite pe la șezători, tomna târziu ori iarna, ori de pe la nunți și boteze. Când se nimerea să fie, cu părinții, pe la vre-o nuntă oamenii îl puneau să cânte. Cel mai mult le plăcea Pe Mureș și pe Târnavă dar și Ană, Ană și Mărie.
Și la biserică părintele Cornel l-a pus să cânte Tatăl Nostru. Oamenii ascultau cu sufletul plin de bucurie glasul copilului. Unele femei își ștergeau câte o lacrimă cu năframa.
Când se certau sau se băteau copiii între ei și nu puteau să ajungă, nici cum, la o înțelegere îl chemau pe Zaharie. Chiar și cei mai mari. Acesta de multe ori reușea să-i împace. Chiar dacă nu se împăcau, pe loc, țineau apoi seamă de părerile lui.
- Avocat să-l faci, Niculae, pe Zaharie acesta al tău. Are stofă pentru așa ceva, i-a spus domnul părinte Popovici din Veseud care venise odată în Ruși să slujească la un maslu împreună cu părintele Cornel și asistase fără să fie văzut, la o astfel de judecată între copii. I-au rămas lui Niculae la suflet spusele popii din Veseud. Atunci s-a hotărât să-l dea la școală. Să facă domn din el. Poate chiar avocat. Așa cum este avocatul Băran din Sibiu. Când a fost la acest avocat în legătură cu întabularea pământului primit de la jupânul Tomas a văzut cum trăiește un avocat și ce de bani câștigă. Domnul Băran i-a spus, doar, că și el este fiu de țăran din Noul român. A mai vorbit odată, la un târg din Săliște cu un bătrân, de la care cumpărase o vacă. Când au băut aldămașul, din una în alta au vorbit și despre copii. Și i-a spus bătrânul că are un băiat care a făcut școala la Sibiu, pe ungurește, apoi a învățat la Peșta și Viena și acum o ajuns avocat, de îi zice doctor, și are canțălarie în Brașov.
- D-apoi cum să învețe carte pe ungurește că bietul copilași știe numai românește. O învățat și ceva ungurește la școală da nu știe mai mult decât vreo câteva cânticele și câteva vorbe. La noi în sat nu sânt unguri, așa cum sunt la Ocna. Și chiar de ar fi, limba asta îi mai grea ca săseasca. Chiar dacă la noi sunt sași, în comună, noi nu știm săsește. Doar câteva vorbe ne-au mai rămas la cei care am fost slugi pe la sași.
- Auzi, măi omule, copiii îs mai deschiși la minte decât noi ăștia care zicem că le știm pe toate. Al meu atât de bine o învățat încât o știut mai bine ca ungurii ori sașii. Și apoi nici nu sunt cei mai mulți copii de unguri la școala ungurească. Că prin Sibiu sunt mai mulți sași decât unguri. Și sașii, ca și românii, dacă vor să învețe carte multă, trebuie să învețe în ungurește. Îi greu pentru bieții copilași, nu zic nu. Uite al meu când o avut mai puțin de doi ani până să termine școala ungurească din Sibiu, n-a mai putut sta. Nu că nu știa ungurește. A învățat această limbă de parcă ar fi fost ungur. A plecat pentru că, zicea el, râdeau profesorii de copiii românilor. A trebuit să plece la Brașov unde sunt școli unde se învață numai în românește și cu profesori români. Mi-am vândut atunci două perechi de boi și un iugăr de pământ să-l pot ține la școală. Și la noi îi scump pământul. Dacă odată ăl vinzi cu greu mai poți să cumperi altul în loc. Dar Dumnezeu m-a ajutat și ne-a ajutat. Ion al meu, care acum îi domn, câștigă bine. Îmi dă și mie, din când în când, când mai poate venii pe acasă, câteva zeci de coroane. Cu banii aștia n-ar mai trebui să lucrez nimic, nici eu nici baba mea. Dar parcă poți sta când o viață întreagă ai tot muncit?
Când părintele din Veseud i-a spus să-și facă copilul avocat, adică domn, și-a zis că ar vrea acest lucru. Dar de la a vrea până la a putea era cale lungă Acum, după ce a vorbit cu omul acesta din Săliște calea nu i s-a mai părut așa de lungă
A prins într-o zi calul la căruță, s-a dus în Sibiu a vorbit cu domnul director de la școala cea mare ungurească a plătit ce taxe erau de plătit pe acolo. Acesta i-a scris pe o foaie ce hârtii avea de adus de la primărie, de la școală și de la biserică. Omul s-a uitat acru la el când i-a răspuns la o întrebare zicând că la ei în sat îi o singură biserică care ține de Mitropolia din Sibiu că pe la ei nu sunt greco- catolici. A mormăit domnul, igoșgot ur, așa îi spuneau directorului cei de la școală. A mormăit ceva, nemulțumit, despre „olahi” într-o limbă străină. Dar i-a spus să vină cu copilul la examen a doua zi după Sfânta Maria a olahilor. A vrut el, Niculae să-i răspundă că Sfânta Maria, născătoarea de dumnezeu, este una pentru toți oamenii. Dar n-a zis nimic. Și bine a făcut.
La adus, așa cum spusese directorul, pe copil a doua zi după sfânta Mărie.
L-au pus să-și scrie numele, l-au pus să citească din cartea de limbă maghiară, pe care citise de atâtea ori și la școala lor din sat, l-au pus să spună ce poezii știa în limba maghiară. A spus, cu curaj, și fără întrerupere vreo trei. Tabla înmulțirii n-a știut-o în limba aceia. S-au uitat urât la el. Apoi l-au pus să spună imnul în limba maghiară, la care Zaharie a zis cu curaj:
- dacă vreți eu pot să vi-l și cânt
- teșek
Și a început Zaharie să cânte cu o voce puternică de copil dar și foarte melodios. În dreptul ușii, unde se dădea examenul, au început să se adune cele câteva funcționare de la secretariat și cei câțiva profesori care s-au nimerit să fie prin școală. Lui Niculae, care stătea retras întru-un colț al coridorului, îi creștea inima de bucurie.
A ieșit din sală întâi copilul:
- tată a zis igoșgotu s-l așteptăm până o ieșii.
- de ce îi zici așa mă?
- Păi așa îi ziceau și cei trei domni care stăteau la masă cu el. Și eu când am plecat am zis „ Io no pot chitvano igosgot ur”
- de unde ai știut să zici așa mă
- păi cum să nu știu. Așa i-au zis și ceilalți domni când s-au băgat în clasă și au dat de el. Și apoi vorbe de astea am învățat și eu la școală
De uimire Niculae n-a mai zis nimic. Între timp a ieșit și domnul „igoșgotu”
- No, bade în douăzeci septembrie să-l aduci pe copilaș la ișcoală. Du-te la canțălărie și ți-o mai spune ce trăbă. Irtem?
- Să trăiți domnule director așa vom face.
S-a dus Niculae la Cancelarie, a mai plătit, fără să crâcnească ce i s-a mai cerut pe acolo, apoi s-au dus la Popa Luca unde au lăsat căruța. A plătit și aici pentru locul pe care a stat căruța și pentru locul din grajd unde a stat Cezar.
Înainte de a da bici calului și-a făcut o cruce mare apoi a zis „Domn iasă din tine Zahario. Domn te fac”
N-a mai scos nici o vorbă până acasă. Zaharie a adormit în curând pe fânul din șiregla căruței
Din aceste amintiri l-a trezit vocea lui Zaharie.
- Tată, au trecut două ceasuri și Victoria n-a mai venit cu apa după care ai trimis-o. Tată asta nu mai vine. O fugit la școală că zicea că are examen. Tată să mă duc după ea?
-Tu să taci din gură că nu te-am întrebat nimic. Copila asta judecă bine nu ca alții
Zaharie știa că acei „alții” sunt numai unul. Și acela este el. El a fost acela care, după ce s-a dus la școală, în fiecare săptămână primea de acasă straița cu mâncare și câte odată și bani. Pentru el plăteau ai lui zece coroane pe lună lui Tanti Neni unde stătea, cu încă trei feciori, ce mergeau ca și el la școală, în gazdă. El era acela care a început să nu mai meargă la școală. El a fost acela care a început să fumeze. El era acela care avea nevoie de tot mai mulți bani pentru că îi plăcea să mai bea câte o bere, și pentru că, mai ales, începuse să joace cărți, de multe ori pe datorie, cu niște ucenici și calfe. El a început să doarmă ziua și să stea treaz noapte, cu inima cât un purice: va pierde ori va câștiga în noaptea asta? Și de mai multe ori pierdea. Pe el l-a găsit tatăl său într-o zi de târg cu ochii cât cepele, de nesomn, și duhnind a băutură și țigară. Ajuta pentru câțiva creițari negustorilor să-și strângă șatrele din târg. Pe el l-a urcat tatăl său în căruță și tot pe l-a bătut zdravăn când au ajuns în pădurea Slimnicului.
Și-a luat apoi Niculae nădejdea de a mai avea un copil domn, care să-l ajute la bătrânețe, așa cum avea acel bătrân din Săliște.
Acum, parcă nu mai îndrăznește să creadă, nădejdea i-a revenit. O va face pe această copilă doamnă. Sau oricum o va ține la școală pe Victoria. De la o vreme și fetele au început a învăța. Ce bine îmbrăcată este, trebuie că are leafă bună fătuca asta care a venit învățătoare în satul lor.
Bine a făcut copila că s-a dus la examen. Dacă se va ține de carte o va da pe ia la școală în Sibiu. Acolo nu-i numai școală de popi ci și de învățători și învățătoare. De învățătoare numai de vreo câțiva ani