Îs porniți rău ăștia, bată-i Dumnezei să-i bată! își spuse Niculae. Auzi să intre ei în curtea omului și să se poartă cum s-au purtat! Ce s-ar fi întâmplat dacă-l găseau pe copil? L-ar fi bătut și legat în fața noastră. S-ar fi bolnăvit biata mumă-sa. Nici cu mine n-ar fi fost bine. Nu mă puteam răbda și dădeam în ei. M-ar fi pușcat ori m-ar fi dus legat alături de Zaharie
Mai departe nici nu mai vrea să se gândească. I-a trecut prin minte vorbele popii: că stăpânirea nu o va mai duce mult. Până acum n-a prea avut treabă cu stăpânirea. A plătit fără să crâcnească dările. E drept că în ultimul timp parcă sunt tot mai mari. Tot fără să crâcnească, dar numai Dumnezeu știe ce-i în sufletul său, și-a lăsat băieții să se ducă la bătaie. Și ce folos au avut ei de aici? Ei, copiii, și cei care au rămas acasă. Nici un folos, numai jale și durere. Și pentru cei plecați și pentru cei rămași. O avea dreptate părintele Cornel, gazetele sale or spune adevărul. Și nu s-or zbate niște domni, români cu multă carte, pentru a scoate țara asta a Ardealului de sub stăpânirea de acum, așa numai ca să se afle în treabă. Când i-a spus odată părintele cu vreo douăzeci de ani în urmă, că mai mulți domni dintr-aceștia au fost închiși, după un proces de la Cluj el i-a răspuns: "părinte oamenii aceștia de care vorbești sfinția ta au găsit ce au căutat. Nu aveu ei slujbe bine plătite de cei pe care vroiau să-i de jos? Nu ați spus dumneavoastră în sfânta biserică cuvintele Mântuitorului: „Dați Cezarului ce-i al cezarului”?
- Bade Niculae,… bade Niculae, da șa de greu îi de înțeles că dacă am avea o stăpânire românească, pe aici pe la noi, nu s-ar întâmpla multe nedreptăți? Uite pământul din Rusu pe care ți l-a dat, în marea sa bunătate, sasul Siemerman l-ai putut scrie pe numele dumitale?
- Nu.
- De ce?
- N-au vrut domnii din Sibiu
- Așa-i. Dar ia gândește-te. Daca-i fi fost sas ori ungur nu ți l-ar fi scris pe nume?
Nu trebuia să se mai gândească Niculae. știa el bine. De trei ori a fost cu Siemerman la un birou notarial. Prima dată a zis să revină peste două săptămâni. Când s-au dus a doua oară a zis că sunt niște încurcături, să mai vină peste o lună. Când s-au dus peste o lună notarul i-a spus ceva pe nemțește lui Simerman. El a trebuit să aștepte afară. Când fostul său stăpân a ieșit i-a spus
- Niculae eu nu mai pot face nici un act. Sunt împotrivă toți sași din sat Popa nostru, domnul Grosman, a făcut cunoscut la toți notarii din oraș să-mi spună că dacă voi încheia vreun act de vânzare ori de donație cu tine, ori cu altcineva de condiția ta, va trebui să port proces cu toți vecinii pământului, care sunt sași. Și eu ca sas, ce sunt, nu mă pot pune cu toți sașii din sat
- Jupâne ce înseamnă „de condiția ta”?
- Înseamnă că tu nu ești sas. Ai altă condiție
- Am înțeles jupâne. Sunt român și sașii nu mă vor vecin
- Așa-i Niculae. Dar nu-ți face griji. Pământul ăla, cu via ce ai pus-o pe el, este al tău. Eu nu-mi iau vorba înapoi. Dacă mă întreabă careva voi spune că tu îl lucrezi, în parte, pentru mine.
Deci pământul din Rusu, cu tot ce-i pe el, prin munca ce a depus-o, nu este al lui. Jupânul se poate răzgândi. Și dacă nu se răzgândește el, peste un timp, când ei nu vor mai fi, Horst are tot dreptul să ia el pământul sau s-l vândă, cu hârtii în regulă, altui sas. Acum Horst îi plecat, cine șie pe unde, cu războiul acesta. Dar se va întoarce. Doamne ajută-i.
I-a mai spus părintele că dacă puțini români care au ajuns domni vor să schimbe stăpânirea cu una românească sunt și alții care țin cu stăpânirea de acum. După ce a murit, nu demult, vlădica Ioan de la Sibiu, în locul lui a venit vlădica Vasile. Acesta s-a mutat la Pesta de unde îi îndeamnă pe români să dea ascultare celor care-i conduc astăzi și să nu se gândească la schimbări, că-i mare păcat. Tot la gazetele părintelui scrie că episcopul Miron, de prin Banat, ar fi spus că el o să-i dea cu cârja în cap primului soldat român care trece în Ardeal.
- Și datu-io, părinte?
- Asta n-o mai scrie la gazetă.
- Dar noi ăștia care știm carte atât cât să ne scriem numele și să facem socoteli în cap, ce putem învăța de la domnii noștri care nu se înțeleg între ei.
- Nu trebuie să ne uităm la certurile dintre domni. Să ne uităm la necazurile noastre care ne vor spune ce este bine să facem
- Am înțeles părinte. Eu o să mă gândesc la necazurile mele.
Și necazul cel mai mare pe care-l avea acum era în pivnița casei sale. Zaharie nu trebuia, în ruptul capului, să se mai joace încă odată de-a chitulușul cu jendarii. Sigur ar câștiga ei. S-a gândit o bună parte din noapte la asta. Deodată s-a ridicat din nesomn, și-a făcut o cruce mare și a zis în gând: „Mulțumescu-Þi Doamne că m-ai luminat și mi-ai dat gândul cel bun”. Peste o săptămână se va duce după scânduri în Mărginime. Și va vedea, acolo, dacă Cel de Sus i-a ascultat rugile și dacă tot El i-a dat acest gând. Numai să se facă bine la picior copilul până atunci
Și s-a făcut bine. În două zile umflătura a scăzut văzând cu ochii. După următoarele două parcă nici n-a fost. Și tăietura s-a vindecat cu buruienele de leac aduse de mamă-sa
- Nevastă să-mi bagi de mâncare în straiță pentru două zile. Plec după scânduri, în satele de sub munte. Să mă ajuți să pun în căruță patru saci cu grâu și doi din cucuruzul cel de acum doi ani când s-a făcut mai mult. Cred că-i destul. Mai acum vreo doi ani, când am mai fost, pe un sac de grâu am căpătat cinci perechi de scânduri.
- Niculae, eu zic să nu pleci nicăieri. Mi frică. Nu mă poți lăsa numai cu fetele. Dacă se întorc iar jendarii?
De cel din pivniță n-a pomenit nimic.
- Lasă femeie că știu eu ce fac. O să fie mai bine pentru toți. Și făcu un semn din cap către partea de casă unde era pivnița
Mărie nu s-a mai împotrivit
- Dacă crezi tu că este bine, du-te.
Și-a aranjat căruța, punându-i pe dedesubt ruda cea mare, lungind-o ca pentru adus fân ori scânduri. A pus fân în căruță, apoi sacii și deasupra iar fân. S-a dus la fiică-sa Mărie și a luat din grajd calul care se potrivea, cel mai bine, cu Cezar la ham. Mărie nici nu l-a întrebat că ce treabă are cu calul. De când Vasile, bărbatul-său, a fost luat la cătane el, Niculae, conducea și gospodăria ei.
Disdedimineață a plecat. A ajuns în Cristian când clopotul bisericii săsești trăgea de amiază. I-a trebuit aproape un ceas până a ajuns în Cacova. S-a dus direct la casa omului de unde mai cumpărase și altădată scânduri, tot pe bucate. Poarta era încuiată. Din curte de peste drum a ieșit o femeie.
- Ionul Hanzului nu-i acasă. Anul ăsta s-au dus, cu toții, mai repede în pădure, la colibă, să facă fân că pe aici, pe jos, n-a pre dat Dumnezeu ploaie și fânețele au fost aproape uscate. Dar ce treabă ai dumneata cu Ion, dacă nu ți cu supărare.
- Am nevoie de niște scânduri. Am mai luat, de la dumnealui. Nu pe bani ci pe bucate.
- Tot pe bucate am mai dat și noi, că de unde bani în ziua de astăzi. Scânduri nu mai avem. Dar dacă vrei brânză îți putem da. Numai să vină bărbatul meu. Trebuie să sosească, numai că nu-l vedem
- Aveți brânză de la oile dumneavoastră?
- D-apoi de la ale cui? Vezi bine că de la ale noastre
- Aveți multe?
- Avem destule. Și uite că au rămas în jurul satului. Dacă nu era război Ion al meu era în Dobrogea cu ele. Așa stau pe aici unde pășunea îi puțină și scumpă. Și barem de am avea ciobani ca lumea. Au rămas numai niște ciurucuri de oameni care-și zic ciobani. Cei care sunt de nădejde au fost duși la război. Dare-ar boala în cei care l-au început!
După ce a venit Ion acasă s-au înțeles ca pe bucatele aduse Niculae să primească treisprezece perechi de scânduri și două burdufuri cu brânză. Deci tot mai are scânduri, gândi Niculae. pe vorba femeii nu poți pune mare preț.
A fost poftit să stea până a doua zi, dacă va vrea să doarmă pe fân, în podul grajdului. Ca să nu călătorească noaptea. Că umblă mulți oameni răi, pe timpurile ăstea.
Cât timp Mărinuță pregătea cina, cei doi bărbați au vorbit despre multe. Când Ion s-a plâns de lipsa ciobanilor Niculae a adus vorba că el ar avea un băiat vrednic care ar venii la oi. N-a mai fost cioban dar este priceput la multe și învăța repede.
- Așa ceva îmi trebuie.
- Dar ar mai fi ceva. Băiatul nu vrea să fie văzut de lume
Ion a înțeles despre ce-i vorba.
- Am niște oi la munte, în Crinț. O să-l duc acolo. Va fi văzut doar de brazii cei înalți, de oi și câini. Ba să nu mint și de un cioban cam gângav și prostuț, ce se află tot la paza acelor oi. După ce cade prima zăpadă o să aducem oile mai aproape de sat. Am acolo o casă și o șură cu fân pentru iernat. Nu va trebui decât să împrăștie dimineața fân în staul și noaptea, din când în când, atunci când latră câinii să iasă și să strige:
- Huoo! luuupul măăă!