În toamnă au început să sosească oameni din marea bătaie. Primul a fost Ionul Vuțâ. A fost văzut intrând în sat de câțiva copii care păzeau vacile pe marginea drumului. Aceștia se uitau curioși la străinul care era îmbrăcat în straie cum nu au mai văzut până atunci. Nici bagajul lui nu era ca al unui drumeț obișnuit. Nici traistă, nici desagi, doar în spate, legat în curele, ceva ce aducea a sac, dar mai mult lat decât lung.
- Bună vremea măi copii. Ãsta-i satul Ruși?
- Ai nimerit-o, bade domnule.
Străinul zâmbi. Și-a dat seama că băiatul, care i-a răspuns, nu știa cum să i se adreseze. Avea haine mai mult domnești, credea el, decât țărănești, dar vorba îi era ca a unui om de pe la ei.
- Pe Oanea Vuțâ îl cunoașteți voi? Îi un copil, așa, cam de seama voastră.
- Cum să nu, îi în clasa a doua. Dar el n-a mai ieșit cu vaca la iarbă. Acum îi dă în grajd crumpene tocate și făină de cucuruz, că-i de-a făta.
Omul a plecat fără să-i mai întrebe ceva. Copiii l-au urmărit cu privirea și l-au văzut intrând în curtea prietenului lor Oanea
A doua zi de dimineață la poarta lui Salomie s-au adunat vreo câteva femei. Au bătut în portiță apoi au așteptat. Iar au bătut și iar au așteptat. Într-un târziu a ieșit Salomie. Avea obrazul, parcă, mai întinerit cu zece ani. Ochii îi trădau o mulțumire fără margini. Se uita, parcă fără să le vadă, la femeile îmbrăcate în negru. Prima a vorbit Chiva lui Voinea.
- Salomie au zis copiii că l-au văzut aseară pe Ionul tău intrând în curte. Drept îi? Copiii n-au zis că ar fi fost el, că nu-l mai cunosc, dar numai el putea fi.
- El a fost. O venit. Dumnezeu mi-a ascultat rugile. Pe ale mele și pe ale lui Oanea. Bietul copil, mereu vorbea de tatăl său, zicea că-l visează și mă îmbărbăta zicându-mi „ai să vezi mumă că într-o bună zi va intra pe portiță și va fi la fel cum era înainte de a pleca el. Nu va mai trebui să plângi întruna”. Cum o zis, puiul mumii, așa s-a întâmplat
Femeile ascultau cu ochii umeziți vorbele Salomiei. Veta lui Lazăr îl vedea cu ochii minții, pe Miron al ei. Îl vedea, așa cum i l-a descris Neluțu, copilul lor, de șapte ani, în noaptea de anul nou. Atunci după sfatul bătrânei, muma lui Miron, a topit pe foc o bucată de plumb și a aruncat-o, așa topită, în căldarea cu apă. Topitura a sfârâit și s-a întărit repede. În timpul acesta ei s-au gândit la cel dus departe. Neluțu a scos repede plumbul din găleata și după câteva clipe a strigat
- Uite-l pe tata! Are un sac legat pe spate și pășește. Eu zic că vine spre noi! Vine spre casă!
Cele două femei s-au uita și ele la bucata de plumb. Într-adevăr aducea a om, cu sac în spate, pășind
Fiecare femeie se gândea la al ei și se ruga, în gând, ca să o ajute și pe ea Maica Precistă, așa cum a ajutat-o pe Salomie și pe Oanea al ei.
Într-un târziu s-a arătat sus, în privarul casei și Ion. Avea părul albit și era mai ascuțit la față. Dar era tot ca cel de demult, cu zâmbetul pe față.
- Bine-ai venit Ioane.
- Bine v-am găsit sănătoase,
A coborât treptele și a dat mâna cu fiecare. Pe verișoare le-a pupat. A fost destul ca una să zică: „ de Văsălie al meu ști ceva Ioane?” ca să se pornească pe toate: „ da de Gheorghe, da de Pătru, da de Moisă, da de Gligor da de Mihaiul nostru…”
- Îmi pare rău. Nu știu. N-am mai fost cu nici unul din sat. V-aș putea spune de cei din Boarta ori Ștenia. Îmi pare rău. Dar să aveți nădejde că vor veni și ai voștri. Au început să se spargă fronturile. Care cum poate scăpa, pleacă spre casă. Și dacă n-or veni curând tot să aveți nădejde, că sunt și mulți în prinsoare. Le vor da drumul și la aceia, după război, după ce s-or mai liniști lucrurile.
S-au dus femeile, așa cum au venit, dar parcă cu o nouă speranța.
Au mai sosit, făcând bucurie la casele lor, și alții.
Nu s-au bucurat însă toți cei veniți.
Ilia lui Þărinoi nu și-a mai găsit părinții. Amândoi zăceau în progadie. Au plecat unul după altul la distanță doar de câteva luni. Numai pe el îl aveau, și nici o rudă apropiată. Au trebuit să facă pomenirile cu colaci, vin și vase vecinii. Nici lui Romulus al Schiopoaici nu i-a fost ușor. Când a intrat în curte a găsit doi copii jucându-se. S-a adresat celui mai mare „Tu ești măi Dumitre? Hai la tata… hai dragul tatii… că de patru ani m-e gândul tot la tine.” L-a luat în brațe și l-a sărutat. Celălalt copil, s-a încurcat printre picioarele lui.
- Da tu al cui ești mă țâcă.
A răspuns în locul lui Dumitru.
- Acesta-i Visalon, fratele meu. N-are încă doi ani, dar știe a vorbi ca unul de patru.
Lui Romulus i s-a făcut negru în fața ochilor.
- Unde-i mumă-ta?
- S-a dus la a lui Ciudat. Că de două săptămâni le-am dat cu împrumut o glajă de lampă și nu ne-a mai adus-o. Acum s-a spart și cealaltă. Dacă nu ne-o dă…
N-a mai stat să afle ce se va întâmpla dacă nu le dă glaja de lampă. A ieșit bezmetic în uliță.
Oamenii care-l vedeau și-l recunoșteau erau îngroziți. Și aveau de ce! Îl știau mort. După vro două luni după ce a plecat la război, Mărioara, nevastă-sa a primit de la primărie o „țâdulă” pe ungurește. S-a dus cu ea la popa să i-o citească. Acesta a trimiso la învățătoare. Domnișoara s-a codit să-i lămurească ce scrie acolo. A trebuit, până la urmă, să-i spună femeii că bărbat-său a murit „pentru patrie și pentru împărat” A fost primul dintre morții "căzuți pe câmpul de luptă” din pomelnicul citit în fiecare duminică de popa în biserică. Și acum îl vedeau cu capul descoperit, cu o privire ca de nebun, cu un briceag mare în mână mergând împleticit. Își dădeau seama de ce are briceagul și se gândeau cu groază, la ce o să se întâmple, că doi copii vor rămâne orfani.
Niculae venea de la covăcie cu Cezar de căpăstru. L-a văzut pe al Schiopoaicei de departe. La început nu și-a dat seama cine putea fi. Când s-a mai apropiat l-a recunoscut. A băgat de seamă că Romulus va trece pe lângă el fără să zică nimic. I-a văzut fața răvășită și briceagul din mână. Nu știa însă dacă s-a întâmplat nenorocirea ori se va întâmpla curând.
- Ce-i cu tine măi copile? Ia stai puțin.
Bărbatul se uita însă undeva departe. A mormăit ceva. Niculae a lăsat căpăstru și i-a prins cu amândouă mâinile brațul în care ținea briceagul
- Lasă-mă! f…dumnezeii care te-o făcut!
Niculae îl ținea însă strâns, strâns, de tot. Nu l-ar mai fi putut ține mult. Noroc că tocmai atunci a ieșit din curte Bobeș, bătrânul, cu ginerele său, oameni în toată puterea. Au sărit în ajutorul lui Niculae. Romulus a fost îngenuncheat și a scăpat briceagul.
- Măi copile ce vrei să faci?.
- Nu mai pot, bade Nicualae, nu mai pot. Vin după patru ani acasă și uite ce găsesc. Bag briceagul în ea, f…morții ei de muiere. Eu stau atâta vreme cu moartea lângă mine și uitați-vă la ea!
- Zi-i Romulus zi-i. Zi-i și te răcorește.
S-a răcorit Romulus cu un plâns fără sughițuri. Doar cu lacrimi. Au intrat apoi toți patru în curtea lui Mărie, fata lui Niculae. În fața casei ei a fost dezarmat Romulus. Aici a aflat proaspătul venit din război despre „moartea” sa, despre faptul că tot satul a mâncat colaci la pomana pe care i-a pus-o Mărioara. Că după doi ani s-a remăritat cu Gheorghe Baciu. Dar că acesta n-a mai apucat să-și vadă copilul. Cu o săptămâna înainte de a-i naște nevasta s-a dus la pădure. A căzut un stejar peste el. Acum cu ce-i vinovată biata muiere care a rămas, așa de tânără, de două ori văduvă.?
- Nu știu, bade Niculae, nu știu bade Bobeș, nu știu vere Ioane, nu știu ce să zic și ce să fac.
- Să te liniștești, dragul badelui, să te liniștești. Și să judeci în liniște. Vei vedea că poți să ajungi la liman. Nimeni nu știe gândurile Domnului. Poate a vrut să te pună la încercare. Gândește-te bine.
- Parcă m-am mai liniștit bade Niculae. Și de gândit o să mă tot gândesc.
- Dacă-i așa hai și-i dormi la mine. O să vezi că mâine vei judeca altfel lucrurile




A