Azi-noapte a plouat torențial. Știm încă de ieri că urmează să facem exerciții cu grenade defensive reale. Echipați cu tot harnașamentul, inclusiv lopățica blestemată, care ne măsoară sacadat fiecare pas, plecăm din unitate, cele patru plutoane de bibani, însoțite de comandanții lor, subofițeri cu șapca dată pe ceafă și cu port-hartul la spinare. Sunt în plus câțiva ofițeri, a căror misiune este să supervizeze exercițiile și să asigure un plus de autoritate. Vom merge în marș forțat șapte kilometri până la poiana tăiată parcă din versantul muntelui și transformată în poligon. E o dimineață încărcată de electricitate, cu cerul cenușiu greu de nori. Suntem mereu sub amenințarea ploii, dar nu ne mai pasă, căci știm deja că va fi imposibil să ne păstrăm ciorapii uscați. De îndată ce vom ieși din oraș, în câmp deschis, bocancii peticiți ni se vor umple de glod. Semănăm, în mersul nostru ordonat, cu niște roboți în uniforme kaki, mecanisme fixe, sensibile doar la voci răstite, care ordonă. Strada, de a cărei realitate suntem mai rupți decât dacă ne-am afla într-un orășel izolat din Siberia, nu ne mai provoacă aceeași emoție ca în primele zile de ieșire pe teren. Până și trecătorii par că s-au obișnuit cu noi, căci ne privesc blazați, cu aerul că ne cunosc demult și că nu le mai putem trezi în vreun fel interesul.
Greoi, cu faldurile bucilor tremurându-i ca o piftie la fiecare pas apăsat, soldatul Klusch pierde, ca de obicei, cadența. Așa cum sunt plasat în spatele lui, pândesc neatenția de o clipă a sergentului-major și îmi înfig șpițul cu putere în talpa sasului, apoi îmi reiau cadența corectă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Klusch face câțiva pași împiedicați și mă înjură aprig, de mamă. Se aud râsete înfundate. Sergentul-major sesizează rumoare și latră la noi: „Ce-aveți mă?! Vi s-a urât cu binele?” Apostrofa lui, care nu are nimic milităresc în ea, ne îngheață zâmbetele pe buze. Mergem mai departe, în tăcere, cu AKM-urile grele pe umeri. Bocancii mă strâng de mor. O țintă s-a desprins de la locul ei și îmi râcâie metodic degetul mare de la piciorul drept. Strâng din dinți și caut o poziție de călcătură mai convenabilă. Până la urmă calc doar în călcâi și parcă e ceva mai bine.
La o comandă se dă tonul la cântec. Din treizeci de piepturi, pe treizeci de tonalități diferite, izbucnesc vocile noastre exasperate de oboseală, urlând cu avânt patriotic versurile stupide și linia melodică sacadată. Sergentul-major are un aer mulțumit și pare mai vioi ca oricând. Simt că i-aș crăpa țeasta cu lopățica. E blond, bondoc, și mai are și un început de burtă. Seamănă cu un animal odihnit și bine hrănit. Nu ca noi, amărâții, care am dormit cu uniformele pe noi, de frig și umezeală, înveliți cu păturile reci, în așternuturile râncede, în dormitorul igrasios, de clădire părăsită, al Cetății.
Ieșim din oraș și începem să facem tălpi suplimentare de noroi. Pierdem de îndată ritmul. Fără cadență cântecul nu mai are nicio noimă, căci vocile, rarefiate și nesigure, nu mai respectă portativul imaginar al bocăniturilor pe asfalt. Cântăm în contratimp și cu efect de ecou. Nici măcar nu ne mai mirăm când auzim comanda: „Spre stânga fuga marș!” Apoi, la fel, ca o lătrătură:”Culcat!” Călcăm în ciorba maronie din șanțul de lângă drum, apoi ne culcăm pe burtă. Câteva salturi înainte pe câmpul arat, tăiat în felii negre, ne fac să ne simțim picioarele de cârpă. Suntem plini de jeg și ne slăbește voința până și a unei vagi împotriviri, căci cădem, moi ca niște manechine, în poziții hilare, pe straturile ce miros a iarbă proaspăt tăiată. Ni se comandă „Drepți!” și nu ne mai putem ține pe picioare. Ne uităm prostiți unii la alții, așa cum stăm, presărați în dezordine pe câmp, ca niște bizare sperietori de ciori. Îmi simt inima cum îmi bate în gât. Pare că nu mai pot nici măcar gândi. După alte câteva ordine, ne regrupăm pe drumul brăzdat de două dungi ce păstrează urmele oblice ale anvelopelor de tractor. Pornim din nou, sleiți, cu cântec înainte marș. Începe să plouă mărunt și știu din acest moment că ne așteaptă o zi lungă.