agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-18 | [This text should be read in romana] |
Poetul se opri în ușa cîrciumii și tropăi de cîteva ori din picioare. Chiar în fața barăcii, pe trotuar, se întindea pe toată lățimea lui o băltoacă, în care, trecătorii, n-aveau încotro și călcau, strada fiind o alegere mai proastă. După ce scutură noroiul de pe tălpi, Poetul intră în încăpere sub privirile curioase ale asistenței. Asistența era compusă din Săndel, Profesorul, Bidigaie și, bineînțeles, Bicuță.
- Vezi, să te ștergi bine și pe tălpi, zise Bicuță. Ieri a venit un țăran de la obor și și-a legat măgarul de grătar. Dacă mi-aduc aminte, s-a și bălegat pe trotuar, chiar în dreptul băltocii. - Apropo, interveni Săndel, cum se zice corect la plural, „băltoci” sau „băltoace”? - Băltoace, răspunse Profesorul. Așa e corect. - Eu am auzit și băltoci. Chiar la știri, la televizor. Cică și-a rupt unul mașina într-o groapă din drum, acoperită cu apă. Că toate băltocile ascund sub ele cîte o groapă, nu? Și nici nu știi cît e de adîncă. - Mi-am luat cizme, zise Poetul, așezîndu-se la masă. Ce părere aveți? Erau niște cizme din piele, de o culoare maro spre cărămiziu, cu modele cusute pe carîmb, ca la văcarii americani. - Trebuie să le uzi, zise Bicuță. Dar nu cu apă, altfel se rup. Să aduc o sticlă de ceva? Am o votcă extra, am luat-o ieri de la angros, le-am zis să fie proaspătă, că o duc la un bolnav. Și fără să mai aștepte confirmarea celorlalți, turnă lichidul incolor în cinci pahare. - Le-am luat de la consignația, continuă Poetul. Nici nu m-au costat cine știe ce. De mult îmi doream niște cizme de-astea. Din copilărie, cred. - Adică de la second hand, completă Săndel. Că așa îi zice acum la consignația. - Ba e marfă nemțească, doar că e demodată. Nici nu sînt purtate prea mult. Doar tocurile sînt nițel tocite. - Să le scoți plachiurile, că te auzi de la o sută de metri, zise și Bidigaie. Nu sînt bune să mergi cu ele la furat. - Să le porți îndrăgostit, concluzionă Profesorul dînd pe gît o jumătate de pahar. - Am avut și eu cizme în tinerețe, începu să povestească Săndel. Cred că le-am luat din al doilea salariu, că primul s-a dus pe băutură, cu colegii. Era prin optzeșcinci cred. M-am dus după ele la Timișoara, că veneau sîrbii cu marfă în fiecare duminică. Bine, am făcut și alte comisioane, toți colegii care au aflat că plec la tîrg, m-au rugat să le aduc ba un săpun Fa, ba un cartuș de Kent, ba pachete de Vegeta, ba sacoșe din plastic. Pe vremea aia erai tare dacă ieșeai la cumpărături cu sacoșe din plastic, vopsită cu reclame. Aveai un alt statut social, adică. Te invidiau toți. Și cum vă spuneam, îmi cumpăr cizmele și alte mărunțișuri, și mă urc la tren. Bineînțeles că le încălțasem încă din tîrg. Bocancii cu care venisem, i-am vîndut pe nimica toată, special îi luasem, că erau vechi și voiam să scap de ei, se cam rupseseră. Cum ziceam, mă urc în tren. Era un tren de noapte, un accelerat. Pleca din Timișoara pe la zece seara și dimineața la cinci jumate eram acasă. Era iarnă, și se lăsase frig. După vreo două stații, rămîn singur în compartiment, așa că întind canapelele, mă descalț, îmi pun alain delonul pe ochi. Nașul trecuse, îi dădusem banii, așa că puteam dormi liniștit pînă la Craiova, că de acolo se urcau oltenii, și ăia vorbesc tare și repede, te trezesc și din morți. În compartiment era cald, așa că mă prinde somnul imediat și dorm dus pînă pe la Severin, cînd mă trezesc de frig. Ușa de la compartiment era deschisă, la fel și un geam pe culoar, așa că venea un curent rece. Mă ridic să mă duc la veceu, dar cînd să mă încalț, cizmele dispăruseră. Vă dați seama ce șoc am avut…Nici nu stau pe gînduri și o iau pe culoar în șosete, să caut hoțul. Noroc că eram în ultimul vagon, așa că nu putea să o șteargă decît într-o singură direcție. „Dacă nu cumva o fi coborît”, mi-am zis eu. Și ce credeți? În al treilea vagon îl prind. Era unul mic, un tip vai de mama lui, un pirpiriu, nebărbierit și cu hainele rupte. Un bețiv, după toate aparențele. Era încălțat însă cu cizmele mele. Din instict, am strigat spre el: „Bă! Descalță-te imediat și dă-mi cizmele înapoi” Ãla nu și nu. Că să vezi, că să-mi văd de treabă, că sînt ale lui. De fapt, nici nu știu ce a spus, dar am continuat: „Ia veniți, măi, aici, că l-am găsit”. De fapt, eram singur, v-am spus, dar minciuna a prins, cred că s-a speriat că vin ajutoare, așa că, în două secunde s-a și descălțat de cizme și mi le-a aruncat. Nici n-a fost greu, că avea piciorul cu trei numere mai mic. Mi-am recuperat încălțările și m-am întors repede la locul meu, îmi era teamă să nu dispară și geanta cu celelalte mărfuri. Nici nu ajung bine, că individul vine după mine și-mi spune: „Nene, nu ai niște pantofi, că rămăsei desculț. Că avusei teniși, dar îi aruncai pe geam cînd mă văzui încălțat în piele. Și cobor acu, la Severin, n-am cu ce ajunge acasă, că e gheață pe jos”. Pe de o parte, îmi venea să-i trag un șut, pe de alta mi se făcea milă, ba chiar îmi venea să rîd nițel. Pînă la urmă i-am dat cinșpe lei să ia un taxi pînă la el acasă. - Și eu am pățit-o urît din cauză de pantofi, începu Profesorul. Eram student și împreună cu un prieten, Ciprian, ne-am hotărît să plecăm la munte, în vacanța de vară. Să vedem mînăstirile din Moldova. Ne-am echipat noi cu tot ce trebuie, am închiriat și un cort, aveam blugi și cămăși militare, în fine, am ajuns la Suceava. Cum era foarte cald, am lăsat rucsacii la bagaje de mînă și ne-am dus să bem o bere prin preajma gării. După ce ne-am întors, am găsit o țîșnitoare și ne-am dus să ne spălăm, că eram transpirați fleașcă. Ne-am descălțat de bocanci și ne-am spălat și pe picioare. Și, deodată, ne pomenim cu doi milițieni lîngă noi. Ãia credeau că suntem polonezi și tot încercau să intre în vorbă, ba mai rupeau cîte un cuvînt, ba mai dădeau din mîini. După cîteva minute s-au lămurit însă că sîntem români, dar asta i-a enervat la culme, așa că ne-a luat la secție și ne-a pus să scoatem toate lucrurile din rucsacuri. Cînd au văzut că aveam și toporișcă și cuțit, ne-au tras repede un proces verbal că am constituit un grup anarhic și ne-a dat cîte o mie de lei amendă. Suficient să ne încheiem vacanța, că ăia erau cam ultimii bani, jumătate dintr-un salariu, pe vremea aia. Salariul părinților, firește. - Nici acum nu prea s-au schimbat polițiștii ăștia, comentă Săndel. Mai ales cei de la circulație, îți caută nod în papură. Eu știu pe unul care, cînd se îmbăta, sau era supărat că pierde la pariuri sportive, ieșea în șosea și oprea toate mașinile galbene. Îl călcase odată pe bombeu unul cu o Dacie galbenă și, pînă să se dumirească, ăla plecase mai departe, așa că prinde orbul, scoate-i ochii. Le găsea el ceva, că le trăgea scurt cîte-o amendă. Permise nu lua, că asta însemna să se complice, dar cei mai mulți cotizau să-i lase în pace. După un timp, nici nu mai conta culoarea, îi oprea la nimereală. - Cum adică, la nimereală? Nu avea și el niște criterii? - Exact așa. Adică de ce să mint, număra, el acolo ceva. Cum fac copiii cînd se joacă. - În oceanul Pacific, a ieșit un pește mic? Așa vrei să spui? întrebă Poetul. - Mai degrabă an tan tichitan, dar ai înțeles ideea. Nu prea era în firea lui, dovadă că după un timp l-au găsit spînzurat în podul casei. - Asta îmi aduce aminte de ăia doi care mergeau pe stradă și erau puși pe harță. Se întîlnesc cu alți doi, și unul din ei spune: „Hai să-i batem pe ăia”. Celălalt întreabă: „Bine, dar dacă ne bat ei pe noi?” Iar primul răspunde: „De ce să ne bată, ce le-am făcut?” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy