Găsesc de joacă prin buzunarele curții, căutând sub fiecare coajă, liniștea locului de la o vreme bătută numai de mușterii. Parcă ieșeau toți din scoarța mărului schimonosit de umbre, Diana îi latra din obișnuință, iar eu le desenam margini cățărat pe câte o felie de zid și imaginam că noi suntem de-ai casei cu creta în mână, așteptând să le colorăm viața înaintea timpului. Pantofi roșii demodați, mofturoși cu pielea întoarsă, înalți-scunzi, vorbind între ei unul mai înalt ca altul, se duc și vin cu limba scoasă, nimeni să îi arunce câtă vreme polonezul își loveste ciocanul de degete.


“cizmarule, ăștia te-au apucat de picioare și nouă nu ne dai nimic? după cum bați azi, iese de ceva. hai ca mi-ai promis că “mâine” îmi pui ceva în țoiul ăla și de atunci a trecut și ieri, și alaltăieri, când dracu’e mâine la tine, că la mine e în fiecare zi și n-am văzut nimic!? noroc că mai am nepoți să îmi care. după cinstea ta, acum eram cămilă. i-a vezi bă nepoate, mi-a crescut cocoașă?” râdea tare să îl audă toată curtea. “du-te și spune-i să nu se mai grăbească că mâine a trecut, iar data viitoare când mi-o mai promite, o să îl fac zgârcit. auzi mă!?” și îl auzea din podul lui. Cred că erau vorbiți, fiindcă nu trecea mult și își lungea șorțul pe un scaun, apoi scotea de sub capacul lăzii o sticlă bine înfășurată. Trăgea dopul de pe gât și ...“în sănătatea ta, bă știucă!”. Nici una, nici două, mustăciosul(știucă) scotea din haină doua țoiuri lungite de sete. Le ștergea de mânecă și le așeza pe marginea treptelor... “hai mai repede, că-mi arde buza!”

Cobora cu sticla în buzunar și îi spunea Duduiei să pregătească masa peste un ceas. Ajuns, se hârjoneau câteva minute pe țoiuri după care, ciocăneau împreună tot prânzul. Întâlnirea lor îmi făcea ca de fiecare dată, poftă de mâncare și nu de puține ori se amuzau oferindu-mi câte o dușcă brună. Nu-mi trebuia mult să pufnesc în râs și parcă erau mai cu chef decât până atunci. Dacă soarele se potrivea bine în amiază, polonezul încuia poarta, iar din ladă tot ieșeau sticlele înfășurate. Când dădea sa obosească, îi furam mersul și ma duceam dupa licoare, dar nu ținea mult. Duduia mă azvârlea după ei, că îi masa gata de ceasuri bune, încălzită și iar încălzită. “treci moșule la masă, că de nu, o să mănânci cu pisicile salamul de sub perna știucii!”. Se grăbeau clătinând scările de foame, golind în grabă sticla.

Toate aveau să le pice bine după așa o zi, mai ales somnul și durerile de cap. A doua zi poarta se descuia și parcă toate tălpile Bucureștiului se îngrămădeau în curte să-l vadă pe polonez mimând trezia.

“pantofi blestemați!”