agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-30 | [This text should be read in romana] |
Partea întâi a acestei cărți însumează doar bucăți din mine care, în prezentarea aceasta, nici măcar nu reușesc să mă definească complet. Mai ales că unele pasaje sunt ficțiune pură. Toți aceia pe care i-am consultat asupra acestor prime pagini mi-au reproșat, în majoritate, lipsa firului epic. „Dar există!” le-am spus... „în capul tău” mi-au răspuns cei mai mulți. Sastisit de „jurnalele” ce bântuie piața literară, am hotărât să inventez împărțirea acestei dramaturgii-cameleon în mai multe părți, inserând mai mult dialog și personaje pe marginea unei povești pe care am absoluta convingere că nu o voi finaliza niciodată.
Se poate considera că această cărțulie începe de aici cu toate că prima parte, care ar putea defini cumva caracterul personajului principal, este un element deosebit de important în deslușirea unor acțiuni viitoare. Actul I Personaje: -El, îmbrăcat în blugi și tricou roșu cu mâneci scurte; -Ea, poartă o fustă cu floricele minuscule, roșii, și o ie albă; -P, este îmbrăcat ca de obicei. El și Ea stau cocoțați pe scaune rotative, într-un bar din Pasajul Universității, sprijinindu-se cu coatele pe o poliță lipită de geamul prin care se văd trecătorii din pasaj. Beau: El, cola și cafea; Ea, apă plată. Lumina este galbenă și cade din tavan, probabil din becuri ecologice. În bar nu mai este nimeni sau, dacă este cineva, este complet ignorat de spectatori. Poate fi reprezentat prin bucăți de carton din recuzita pe care o are orice teatru și poate avea orice formă. Ea, urmărindu-i privirea ce poposește pe chipurile celor ce trec prin fața geamului: Te uiți după femei! El, neafectat vizibil de cele auzite: Nu sunt atât de superficial. Și, chiar dacă m-aș uita după femei, tu știi că femeia este pentru mine o inspirație, nimic carnal, vulgar... este o metaforă... bla, bla. Continuă aprinzându-și o țigară. Uită-te la fețele lor. Trec prin fața geamului și se privesc în fugă pe suprafața sticlei. Privirea aceea, sinceră, când omul se întâlnește cu sine în intimitate, îi relevă întregul caracter. O revelație de câteva clipe. O scânteie de suflet care strălucește până când, contrariat, îți întâlnește privirea în partea cealaltă a geamului. Unii zâmbesc, alții se încruntă, depinde de fiecare în parte și mai depinde de gândurile fiecăruia din clipa când a fost surprins dezbrăcat de platoșa conformității pe care toți o poartă mai ales când ne frecăm unii de alții într-un pasaj pietonal. Exact când termină de spus această frază, trece prin fața geamului o femeie de 35 de ani. Este conturată până la cele mai mici detalii, ca pictată pe sticlă. De la cea mai rebelă buclă a părului care cade pe umăr, până la tocurile cui, pare construită sub lupă. Blondă naturală cu ochii căprui. Merge cu spatele drept, cu capul aplecat puțin înainte și într-o parte, privindu-se în geam căutând eventuale și necesare retușuri. Își aranjează sutienul cu degetul mijlociu al mâinii drepte pe sub balena de fier. Dincolo de blondă, sprijiniți de zidul opus cafenelei, doi golănași fluieră în gând dându-și coate unul atuia. În pofida unei ținute care ar trebui să inducă siguranța de sine a personajului, sprâncenele ridicate și ochii umezi trădează neliniște. Blonda gândește următoarele până în momentul când întâlnește privirile celor din cafenea: Trebuie să am jobul ăsta! Dacă nici acum nu se întâmplă... o să se dea la mine. O să mă măsoare și o să-mi dea de înțeles că printre atribuțiile de serviciu se numără și masajul șefului după orele de program. De ce m-ar fi întrebat dacă am sau nu obligații familiale? Al naibii de libidinos! Asta mi-ar trebui, să o termin și cu Dan din cauza unui nenorocit cu bani. Iar mutat, iar depresii... singurătate... mama ei de viață! Întâlnind privirea celui din cafenea: tu la ce te uiți? Javră! Sprâncenele i se încruntă. Scoate degetul mijlociu de sub sutien și îl îdreaptă în sus, desupra pumnului stâns, într-o poziție discretă dar fermă, arătându-i-l celui din cafenea. Dispare definitiv din cadru. Ea, râzând în hohote: Aiurea! Te uiți după femei. Continuă sorbind fără zgomot, delicat, din paharul de apă. Ia uită-te la mine și descoperă-mă, analizează-mă. Cine știe ce revelații noi îți pot oferi?! El, sărutându-i palma: Iubito, nu poți să-mi ceri așa ceva. Tu trebuie să fii pentru mine un mister continuu. O emoție de consistență inepuizabilă. Sau, cel puțin, așa mi-aș dori. Ea, trăgându-și mâna, vizibil iritată de efuziunea partenerului: Nu știu dacă ți-am spus. Săptămâna viitoare plec două zile în „teambuilding”, la Sinaia. Sarcină de seviciu. Și, din păcate, nu putem aduce pe nimeni cu noi. Am înțeles că o să stăm doar în ședințe de lucru. El, contnuând să privească în pasaj. Tonul constant al vocii trădând o lipsă de concentrare: Uite, vezi? Mereu îmi creezi emoții. Știi ce părere am despre aceste concepte idioate de închegare a unui colectiv și, pe de altă parte, de destrămare a familiei. Cum pot ăștia să facă din jumătăți de perechi un alt întreg? Citesc tomuri groase, unele traduse infect, și după aia consideră că știu totul despre om și încearcă să devină niște mici dumnezei. Literatura asta poate beli un cuplu... mintenaș! Ce contează factorul uman? Ce contează că imbecilul sau imbecila stau acasă și se gândesc la perechea lor care, vezi Doamne(!), se bilduiesc în ședințe de lucru întru propășirea cine știe cărui trust cu pretenții de politichie de management occidental. Ea: Tu, în schimb, ești cât se poate de oriental! Mereu trebuie să te situezi la antipod. Doar nu crezi că acolo lumea își face de cap. Sunt ședințe de lucru... ce-i greu de înțeles? În sensul invers parcurs de Blondă, trece un tip în costum. Bărbia ridicată, mersul derulat pe toată lungimea tălpilor, de la călcâi cu o ușoară ridicare pe vrârfuri, consistența parfumului P6-Der Klassiker Frauenlockstoff și privirea admirativă cu care se privește creează portretul unui tip complexat de înălțime. Se consideră poet. Merge la o lansare de carte unde va avea ocazia să se întâlnească cu editori importanți. Are și el vreo câteva volume tipărite la edituri anonime. Este genul de poet care exersează versul pe yahoo messenger cu fătuci zdruncinate hormonal. Mai copiază un stil de ici de colo, se mai inspiră din literatura străină. Plutește! Cu toate că nu este nici prost, nici urât, nu are noroc nici la femei din lumea reală, nici nu a reușit să se facă apreciat în lumea literaturii așa cum visează. Dar, cu siguranță, va fi primit în Uniunea Scriitorilor cât de curând cu sprijinul unor doamne pe care le-a cunoscut inițial prin intemediul inspirant al aceluiași yahoo messenger. Prins de priveliștea ce i se oferă pe suprafața lucie a geamului, nu îi observă pe cei din cafenea. Plutește mai departe până iese din câmpul vizual, probabil pentru a se pierde în anonimitate pentru totdeauna. Cred că în cazul lui aș lăsa mână liberă regizorului. L-ar putea prezenta ca pe un ghem de mușchi plutind prin pasaj ca un balon de săpun, purtat haotic din loc în loc de puternicele ventilatoare ale instalațiilor de aer condiționat și de curentul care iese cu putere din gura stației de metrou. Ar putea chiar să-l taie din piesă pentru că nu este un personaj important. El, nedizlipindu-și ochii de pe geamul cafenelei: Asta era? Făcutul de cap? Nu! Nici nu vreau să-mi treacă prin cap așa ceva! Þi-am spus doar că nimeni nu ia în calcul factorul uman. Că nimeni nu se gândește că omul ăla din echipă are pe cineva acasă: copil, bărbat, mamă, cățel, purcel... nu zic să-i cheme pe toți la o asemenea acțiune, ci doar pe aceia care reprezintă(sarcastic) ceva, cât de mic, pentru angajatul lor. I-ar ajuta în proiect, în realizări, în înfăptuiri... cum să formulez?! Până și comuniștii socoteau familia ca fiind „celula de bază a societății”. Tu ai auzit de productivitatea muncii socialiste? Erau niște cărți roșii pe care tu nu le-ai prins. Un fel de Maslov fără Maslov. Ea, din ce în ce mai iritată: Hai să schimbăm subiectul că nu presimt ceva bun din asta. Este o sarcină de serviciu și... punct! Nu moare nimeni pentru două zile... mai luăm o pauză, că poate merităm. El, calm în pofida celor susținute în dialog. Evident interesat mai mult de acțiunea care se petrece dincolo de geam: Cum adică „punct!”? Nu-mi oferi nici măcar plăcerea de a mă revolta. Tu nu vezi că încet-încet devenim niște tâmpi într-un sistem? Că suntem îndobitociți și că ni se atrofiază orice reacție? Ea, în aceeași stare: Te rog! Hai să nu sărim de la o banală chestiune la teoria conspirației. Să nu exagerăm. Așa se face în toată lumea și n-om fi noi mai proști ca alții. Sunt lucruri experimentate de alții și nu văd de ce nu s-ar aplica și aici. Este un drum deja bătătorit El: Păi tu nu vezi că ăia, alții, sunt morți? Unde este spiritualitatea lor? Ce mai înseamnă individul dincolo granițele astea? Democrația?! O utopie ca oricare altă ideologie! Familie?! Vax! Toți sunt angrenați într-un mecanism, robotizați. Trăiesc în enclave, ferindu-se unul de altul. Mulți gândesc ca mine dar le este frică se deschidă gura pentru a nu zdruncina echilibrul pe care cred că își clădesc viețile... o aiureală! Sunt morți! Luminile din pasaj se sting brusc. Dincolo de geam, El, nu mai distinge nimic, nici cea mai mică formă statică sau aflată în mișcare. În schimb, pe partea dinspre cafenea, luciul sticlei a devenit o oglindă perfectă. Contururile trupurilor celor doi se văd clar, luminate din spate. Fețele se află în penumbră. Personajele din cafenea, inclusiv ospătarii, sunt nemișcați, așa cum am menționat la început. Se privește fix, în ochi, așa cum o făcea când era copil, în beciul blocului. Se spunea că dacă mergi la doisprezece noaptea în beciul casei și te uiți într-un ciob de oglindă, luminat doar de o lumânare, chipul tău se schimbă și-l poți vedea pe dracul. Încearcă același lucru gândindu-se amuzat la spaimele copilăriei și-și spune în gând că nu este miezul nopții și că recuzita de carton din care sunt decupați oamenii din cafenea nu-l vor ajuta să trăiască o experiență mistică. Chipul său oglindit, neclar, își schimbă încet forma până când apare o față albă de pe suprafața căreia îl țintuiesc doi ochi negri. Simte cum îl cuprinde o răceală de deasupra coatelor către ceafă și cum firele de păr de pe mâini îi zvâcnesc rece, în ritmul bătăilor inimii. În timp ce continuă dialogul, o parte din el iese prin acei ochi, în pasajul scufundat în beznă și se rotește cu o viteză fantastică pe tot circuitul pasajului. Petele de lumină ce marchează ieșirile apărându-i ca niște fleșuri. Revine brusc pe scaun odată ce luminile din pasaj se reaprind. Toată această scenă de mai sus durează doar trei secunde. Ea nu are imaginație. Poate misticul nu se strecoară atât de ușor în lumea ei pragmatică. De aceea, nu va încânta publicul cu nici o mișcare abracadabrantă. În tot acest timp ea se gîndește la posesivitatea lui sufocantă și la faptul că îi place să fie curtată chiar și de un străin de pe stradă cu condiția ca acesta să nu fie mârlan. Orice privire admirativă, chiar și un plescăit gândit, îi coboară vârsta cu cel puțin zece ani. Ospătarul de carton are același zâmbet idiot pe buze. Am uitat cu desăvârșire că există și public... Publicul va fi reprezentat prin P și va interveni în actul acesta când consider eu de cuviință. Ea: Zău că am obosit. Hai să schimbăm subiectul. Dacă am fi trăit în State, așa cum ne propusesem, nu ai mai fi gândit în halul ăsta. El: În State ai doar libertatea de a respira, nimic altceva! Au scris și și-au rescris drepturile până când nu le-a mai rămas nici un drept. Ea: Am văzut o bluziță foarte frumoasă... și ieftină. Cred că am să trec astăzi după serviciu să mi-o iau. El: Ai dreptate, hai să trecem la lucruri serioase. P: ce faceți copii? Ea: Vorbim despre bluzițe. Tu? P: Trebuie să mă întâlnesc cu cineva la intrarea la metrou. Măi, dar voi sunteți cam plouați. N-avem bani de bluzițe? El: Este bani dar nu-mi mai funcționează cipul din mână. Trebuie să mă duc la reparații... Ea: Te rog să termini cu prostiile astea. O să spună P că ne-am tâmpit de tot! Discuțiile astea merg între noi dar alte persoane ne consideră dezaxați. P: Ce măi, și pe tine te-au conspirat? El: Nu... . M-au constipat! Pus în fața unor anumite situațiuni, corpul meu reacționează surpinzător... Încercam să o lămuresc să nu facă un lucru care mă deranjează. Probleme de management familial... dacă mă înțelegi. P: Tot este bine... asupra mea, discuțiile de genul ăsta, au efect de laxativ. Și nu este plăcut ca lumea să te considere un căcăcios. Hai că v-am prin într-un moment sensibilicos. Uite la ce m-a gândit. Sunt doar propuneri, rămâne ca tu să hotărăști ce și cum: 1. Publicul va fi așezat pe scările de la intrarea în metrou. Va fi incomod datorită perspectivei de jos în sus; 2. Publicul va privi de pe scările de la ieșirea din pasaj aflată înspre Teatrul Național. Nu știu cum vor privi spectatorii după colț mai ales în momentul când pasajul se va afla în întuneric. 3. Ai putea rescrie actul ăsta! Acestea fiind spuse cortina se poate trage oriunde Sfârșitul Actului I |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy