agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-02 | [This text should be read in romana] |
Ziua asta indecisă arbitrează soarele și norii într-un “care pe care” enervant. Nu mă pot hotări ce dispoziție să arborez. A fost o noapte beton; am adormit multumiță de singurătatea mea onestă și nu am visat mai nimic, lucru rar în beznele mele interioare. Ca pe o bandă de 8 mm, am revăzut cadre disparate din ultimele două relații patetice pe care le-am avut. N-au alt merit decât că m-au ajutat să îmbătrânesc și să aflu ce nu vreau, ce nu-mi place, ce nu pot accepta. Adică o groază de lucruri… Carevasăzică, sunt pretențioasă, tipicară… Îngustă la minte – mai pe scurt. Așa se reduc șansele unui om de a atinge fericirea. Dar oare cu burta plină și liniște la creier nu poate cineva fi fericit? Pigmentăm cu puțin amatorism în artă, puțină afonie în muzică, câteva albume foto de aiurea și gata: lipsește cumva ceva de aici? Nu cred. Pot să iubesc o pisică, dacă îmi trebuie… Nț. Nici astea nu-mi plac.
Am sărit categoric peste micul dejun, așa că intru într-o Brioche Doree. Tot nehotărâtă, cântăresc dacă m-ar satisface o tartă cu zmeură, cu ciocolată sau cu ananas… Ori pateuri cu diverse… Ajung într-un colț, lângă toaletă, și mă instalez la o masă care îmi pare destul de retrasă. Am renunțat la ananas, așa că beau cafeaua după două tarte magnifice. În stânga, o mămică cu două fetițe au mâncat dar nu se grăbesc deloc să plece. Mămica vorbește de mult la telefon – e tare dichisită doamna - iar copilele plictisite s-au tolănit în scaune. În față-dreapta un june singur mă privește în răstimpuri dese; mă face să-mi scot muzica din geantă, să-mi trag o ocupație care-mi justifică o naturalețe absentă din realul celor din jur. Acum pot privi în gol fără să mă găsească neapărat “dusă”. Salvatore Adamo îmi invadeaza urechile și zice ca-si pierde capul "pour un stupid amour” . Ãsta-i Julian. Apoi declamă, cu voce de fumătoare răgușită dar cumva agreabilă, că “j`aime une fleur,... sicere botaniste”. Asta aș vrea să fiu eu. Să găsesc o floare pe care să o iubesc… Încălzirea globală distruge însă florile de colț… Zâmbesc de-adevăratelea câmpilor pe care-i parcurg cu grație și observ că tipul indian (așa arată…) mă urmărește taman acum. Îmi fixez privirea razant cu urechea lui, străpungând fereastra din spate. Derutat, se întoarce la farfuria proprie. Am un mod jalnic de mă distra, când sunt singură. În loc de osteoporoză, pe mine or să mă macine ironiile. Cine să mă suporte?... Chelsea astea sunt la mai mare căutare. Încerc să nu-mi introduc harta în cafea și studiez traseul către Turnul Eiffel. Shoppingul declarat aseară nu mă atrage deloc. Sunt momente în care activitatea asta poate deveni odioasă… Ce ne trebuie atâtea pălării, ciorapi, fuste, jachete, pantofi, genți și culori de ochi? Un rând-două ar trebui să ajungă. Da, poate, numai că Chelsea își schimbă garderoba o dată cu sezonul și, uite așa, ne trage și pe noi, amărâtele celelalte fără noroc, în cercul ăsta vicios. Într-o zi o să refuz toate artificiile și o să… o să…fiu eu însămi. Simplu, firesc, suficient. Ar fi necesar doar să mă cunosc mai întâi. Când voi ști cine sunt, de fapt, așa o să fac: Vedeți? Asta sunt eu și doar atât. Take it or leave it. Good bye! Ies din Brioșă și mă îndrept spre simbolul Parisului. N-am prea mare tragere de inimă, dar ceva trebuie să fac și azi. La Luvru pot sacrifica o zi ploioasă; azi e de plimbat pe-afară. Când Trocadero apare în stânga sunt puțin desumflată. Nu e așa cum îmi închipuiam eu, locul de spledoare a concertelor internaționale de muzică clasică. Aici nu a avut chef Chaikovski să vină să reprezinte Rusia când, în sfârșit, devenise și el consacrat. Un fel de semicerc rupt în două, destul de jos ca înălțime. Îmi amintește de aerul sobru al Academiei noastre Militare. Are meritul însă că ascunde imaginea Turnului, așa încât odată ce treci prin mijlocul întreupt al semicercului și pătrunzi în partea cealaltă… deschiderea peisajului e impresionantă. Dincolo începe o vale blândă spre Sena. Imediat după pod este gigantul de fier. Ok… e ceva, dar not much. Un carusel trist și-a oprit călușeii în mișcări înghețate; culorile stridente au rămas suspendate în clipe neterminate, într-o călătorie fără țintă sau sfârșit. E înconjurat de un parapet metalic, părăsit pentru vremuri mai calde, probabil… Aș vrea să îmi facă cineva o poză lângă jucăria asta mare, blocată ca un mecanism neîntors din cheiță. Nu se apropie nimeni. Și, apoi, cred că ar părea ciudat. În afară de clicul dinăuntrul meu, nu e mare frumusețe de cadru. Un bâlci cu țigani și flașnete dezacordate, cu vată de zahăr și roata norocului – ăsta ar fi un spectacol perfect pentru căluții deprimanți din Orașul Luminilor… Fac însă câteva fotografii de lângă apă. Mă așez între doi copaci care încă mai au frunze, multe inimioare galbene ce se unesc într-o boltă deasupra capului meu. Focusez Turnul între două astfel de rămurele aurite și înțeleg Parisul artiștilor. Înțeleg că singurul lucru atrăgător la Turn este romantismul din aura-i istorică. Dedesubt, Sena se întinde leneșa și rece. Câte un vaporaș cu rari călători despică unde lungi în urmă. Dacă aș da la o parte zumzetul mașinilor de pe chei, ar fi chiar liniște. E soare clar acum, stau în fața unei minuni a lumii (sau poate minune a fost doar la început de secol) și mă simt singură cum de mult nu m-am mai simțit. Nici măcar nu îmi vine să plâng, cum îmi asortez eu de regulă această stare… Traversez cu emoție, ignor complet contemporaneitatea și mi se pare că îl zăresc într-un ungher pe Cocoșatul de la Notre Dame, cerșind cucoanelor parfumate sau domnilor cu joben și baston… Nu e ăsta podul cu pricina, dar nu contează. Stâlpii din metal negru au în vârf felinare care or fi luminat multe sărutări în întunericul vremurilor… Mă opresc la mijloc și privesc în jos, de-a lugul, de-a latul. Hm, un oraș cum poate părea și cel de peste Dâmbovița. Altele sunt diferențele majore, nu numai de arhitectură. După o coadă absolut descurajantă – aș fi renunțat ușor la plan, dar hai să termin o treabă începută... - ajung în liftul care pleacă într-o verticală strâmbă, în interiorul unui picior, spre înaltul Turnului. Am plătit pentru primele două niveluri, adică fac pauză la două etaje. Ultimul, maxim, nu mă atrage prea mult. Cobor la primul și apreciez remarcabila panoramă orașului. Parcă e o hartă tridimensională, vag color (predomină, nu știu de ce, un cenușiu generalizat, filtrat și deschis în nuanțe de lumina soarelui. Probabil că vremea de noiembrie explică tabloul…). Urmăresc până la orizont cursul Senei, observ ca un necunoscător câteva repere: Arcul de Triumf, Domul Invalizilor, frumusețea albă de la Sacre Coeur… Cineva lângă mine îi arată însoțitorului un teren de rugby pe terasa unei clădiri. Altă coadă, următorul lift, curent mare, vuiet surd al vieții unui oraș foarte alert. Cel de al doilea nivel arată, evident, același peisaj, doar că la scară ceva mai mică. Am înțeles, deci, cam ce înseamnă Tour Eiffel. Nu știu de ce nu mă extaziez… Poate pentru că e prea modern pentru gustul meu fantomatic al trecutului? Sau pentru că m-am născut și am copilărit la etajul opt, fără fiorul înălțimilor?... Sau pentru că e prea rece metalul ăsta, nu transmite nimic cald… Așa cum gândeam mai devreme, singura emoție a acestui fier uriaș este aura lui romantică. Cobor cu picioarele pe pământ, deși capul e posibil să-mi fi rămas tot în nori. Căci soarele s-a ascuns cu hotărâre între timp. S-a pornit vântul și lumea din jur parcă s-a mai rărit. Îmi văd de drum mai departe, traversez Campul lui Marte, în drum spre Domul Invalizilor. Iarba și copacii care mărginesc aleile au aspect de iarnă. Parcă e alt film, dincoace de Turn. Am sentimentul că sunt cu desăvârșire singură pe lume. Părinții sunt în altă dimensiune – cea reală, de fapt – prietenii, colegii de la editură la fel … Sunt cumva prinsă în spațiu, într-o nișă a istoriei. Am o identitate ambiguă, cu trăsături din epoci diferite. Nu contează nimic, totul e difuz… Merg automat, parcă sunt pașii altcuiva… “Les Invalides” nu e doar o biserică, cum credeam eu. Un coplex de clădiri din vremuri diferite, dominate de cupola aurie a Domului – poleială insolită în peisajul gri al acoperișurilor de piatră din jur. Hotel National des Invalides a fost ridicat din ordinul lui lui Ludovic XIV, ca adăpost pentru soldații răniți. Eglise du Dome are elemente baroce, contrastante cu sobrietatea “hotelului”. Coloane, basoreliefuri, arcade, o terasă între al doilea și al treilea nivel, plus frunzele aurite care par să se desprindă de pe acoperișul rotund. Au francezii preferința asta pentru superlative – când arhitectura consacrată a atins un maxim de eleganță și stil al liniei, ei bine, vor ei să adauge ceva sclipici ca un final touch. În interior totul e marmură, măreție, detaliu sensibil finisat. Cripta circulară deschisă din centru adăpostește mormântul din porfir roșu al lui Napoleon. Într-un corp mai mic, auxiliar hotelului, găsesc o “cafeteria”, un fel de cantină- fast food-cafenea. Servesc un prânz frugal și privesc cu ochi goi turiștii americani de lângă mine. Veseli, gălăgioși, mari, înfometați. Au o bună dispoziție pe care o găsesc aproape deplasată – nu că sfințenia locului ar fi ieșită din comun, doar că depresia mea ar trebui să fie contagioasă, la cât de acut o percep eu… Îmi scot un fes alb din geantă și măresc pasul înapoi, spre Sena. Picură ușor. Cheiul Dâmboviței are și el clădirile lui frumoase, asemănătoare cu cele de aici. Chiar pe mal, lângă alt pod, sunt niște tarabe cu cărți, acoperite în plastic volant, împotriva ploii mute. Nu îmi dau seama imediat, dar privesc cu interes chiar Catedrala Notre Dame. Sunt aproape de ea și, la adăpostul unui retaurant, consult harta care-mi confirmă că nu mă înșel. De altfel, mulțimea care mișună în fața intrării, aprinzând blițuri efemere, arată clar că e un punct turistic de interes major. Stilul gotic, cu ogive, turnuri ascuțite, bolți false dantelate, rozeta centrală de sticlă, statuile mici, delicate dar înșirate militărește, în sfârșit, arhitectura asta încărcată într-un fel simetric și plăcut, totuși, nu mă marchează prea mult acum. Nu am dispoziția școlărească de a filma arta. Mă bucur să mă pot așeza pe un scaun în interiorul întunecat. Chiar e liniște; vuietul civilizației nu există, turiștii au decența tăcerii. Isus e în față, într-o departare lungă, răstignit pe o cruce subțire. De-a stânga și de-a dreapta se desfășoară multe arcade adăpostind statuile unor sfinți catolici. Îmi lipsesc familiarele icoane al căror chip e mai aproape de căldura omenească decât tripla dimensiune a pietrelor reci, cu priviri neclare. Stabilesc însă o linie sufletească directă cu Isus din depărtare. Îl simt că mă privește, mă ascultă și înțelege șoaptele din adâncul meu. Îmi trimite o adiere ușoară pe umărul drept. Încep să simt parfumul florilor împrăștiate în multe buchete, peste tot. Lumini discrete aruncă un albastru aproape electric la nivelul de sus. O doamnă în vârstă se așează lângă mine și mă întorc la timpul prezent. Nu, nu sunt singură. Ce prostie!... Am prea multe binecuvântări și uit să fiu recunoscătoare… Mă îndrept spre spațiul unde se vând suveniruri și un îngeraș de piatră albă îmi atrage atenția. Mă gândesc să-l cumpăr, dar.. nu. Mai bine iau o statuetă a Fecioarei cu Pruncul, din lemn. Mă îndrept apoi spre ieșire. Nu știu sigur de ce, dar aici nu simt nevoia să mă închin. Faptul că e un lăcaș catolic nu mă împiedică, cel puțin nu conștient… Sunt nerăbdătoare să ajung la hotel, să dau câteva telefoane pe acasă, să vorbesc măcar cu posaca doamnă asiatică de la recepție… Hugh Grant intrase însă în tură și rezolvă ceva pe franțuzește la telefon. Mă salută din cap și-mi întinde un plic. Asta-i bună! Corespondență de vacanță… Nu chiar. E un bilet de la Julian. Oh, sper că nu a plecat!... “Help required. Downstairs, 8 o`clock?” Din oglindă îmi zâmbește o duduie cu privire însorită și rimel scurs la colțurile ochilor… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy