"E așa gălăgie aici... frunze cad... păsări... un râu... Doamne... o ciocănitoare... o veveriță... nu știu cum ar putea cineva să trăiască în pădure" își spuse It strecurându-se printre tufișurile dese...

Zgomotul nu îi era familiar. Tot ce auzise până atunci fusese un cântec suav, cântat în surdină de cineva nevăzut... Un cântec liniștitor care îi făcea sufletul să se simtă liber și împăcat cu tot ceea ce exista...

Nu știa ce înseamnă să-i fie dor, dar dacă ar fi știut, probabil că i-ar fi fost dor de acel cântec acum... Nu putea să plângă însă după el, fusese alegerea sa de a pleca și știa clar de ce făcuse asta. Nu rămânea decât să ducă la bun sfârșit planul...

După ceva timp de mers prin pădure, urechile i se obișnuiră cu zgomotul, și ochii se adaptară la întunericul ei... Soarele abia pătrundea pe ici și colo printre crengile înalte ale copacilor, și asta îi crea ceva dificultăți, pentru că ochii săi fuseseră obișnuiți cu o lumină mult mai puternică...

Ajungând la marginea pădurii, peisajul începu să devină familiar. Un lac verde în vale, un lan galben de grâu, presărat cu multe punctulețe roșii despre care știa că sunt maci, și undeva, pe mal, o căsuță... Până și copacul de lângă căsuță era la fel cum îl văzuse... Părea o scenă desprinsă dintr-un tablou romantic... doar cerul era mai înnorat...

It nu știa ce va urma, dar dorința de a afla era cea care ghidase pașii săi până aici. Nu ar fi putut să mai renunțe, nu acum, când era așa aproape de a ști...

Se opri câteva secunde în fața căsuței. Vântul sufla prin haina subțire și albă ce îi acoperea corpul, iarba o simțea umedă sub tălpile desculțe și un miros de lemn de brad venea dinspre casă... Nu pentru asta era însă aici.
Deschise ușa casei și păși înăuntru. Liniște. Un păianjen într-un colț, o glastră cu flori uscate pe o masă, un scaun și... patul...

"Aici..." își spuse încet...

Se așeză pe marginea patului și îl atinse cu mâna... Simți o vibrație ușoară, dar mult prea mică... Se întinse. Cearșafurile începură să îi învăluie trupul într-o mireasmă de timp și de dragoste, atingându-i pielea într-un mod plăcut… Cu ochii închiși, aștepta… Valurile de bumbac ale cearșafului parcă se loveau de corpul său, iar zgomotul vântului ce pătrundea printr-un geam spart îi ducea gândul către marea pe care nu o văzuse niciodată…

“Sunt gata” își spuse, și imaginile începură să apară…
…

Era cald unde se afla acum. Împreună cu alții, privea infinitul cerului de undeva de sus… Mult alb și albastru, dar nimic altceva… Nicio senzație în interior…

Cineva se apropie… un necunoscut, dar cu o voce blândă…

- De cât timp ești aici? întrebă acesta…

- De când mă știu, îi răspunse It.

- Și ce simți? Trebuie să simți ceva…

- Simt infinitul… simt multă, multă liniște sufletească… Marea sufletului meu e calmă astăzi… și așa a fost mereu… Locul ăsta… alungă orice furtună…

- Dar furtunile pot avea părțile lor bune… Cum poți să apreciezi soarele, dacă nu ai trecut niciodată printr-o furtună?

- Nu contează… soarele e mereu acolo, același… doar oamenii se schimbă… nu e nevoie să fie o furtună ca să il vadă, e nevoie doar să nu uite de el și să și-l dorească…

- Dar tu? Câtă fericire îți aduce liniștea asta interioară de care spui?

- Fericire? Nu știu ce înseamnă asta. Nu pot să simt fericirea, ci doar liniștea aceasta de care-ți spun.

- Asta pentru că îți lipsește ceva…

- Sau poate pentru că am totul…

- Ai dragostea?

- Dragostea… dragostea nu e pentru noi… noi avem o altfel de dragoste… și face parte din liniștea noastră…

- Nu, dragostea îți poate aduce liniște sufletească, pentru că te scapă de multe greutăți ale sufletului, însă dacă e foarte puternică, o simți altfel decât ca pe o mare liniștită… Dragostea nu e calmă, e plină de dorință, de pasiune, toate îndreptate către ea însăși, prin intermediul persoanei pe care o iubești… deci spre această persoană!

- O altă persoană nu poate exista pentru noi, noi suntem unul singur cu toții…

- Atunci nu vei ști niciodată ce înseamnă dăruirea… ce înseamnă să iubești pe altcineva mai mult decât te iubești chiar și pe tine… lucrul ăsta e mai presus decât orice… Și te ridică și pe tine la fel de sus…

- De ce aș vrea să iubesc pe altcineva mai mult decât pe mine sau pe Dumnezeul meu? De ce aș vrea să fie altcineva mai important? Ce bine mi-ar face mie acest lucru?

- Același bine pe care i l-ar face și celuilalt…

- Nu înțeleg…

- Să iubești înseamnă să te naști din nou, într-un alt corp… al persoanei iubite… să simți că tu ești acolo, în ea, și astfel ea să conteze mai mult decât contezi tu… pentru că acum, corpul tău nu îți mai aparține, și el nu mai conține sufletul tău… Și dacă sufletul tău e cel mai important, iar el se află la acea persoană, nu îți rămâne decât să ai grijă de el în măsura importanței sale… Dacă pentru tine sufletul tău contează mult, atunci vei avea grijă ca el să simtă asta mereu, chiar și din corpul unei persoane care nu ești tu… Dacă însă sufletul tău nu e așa important, atunci îl vei pierde odată cu ea…

- Dar dacă nu e așa important, atunci poate că nu se afla la ea… ci tot la mine!

- Da, ai dreptate… dar daca ai înțelege ce e dragostea, nu ai vrea să faci asta… Și oricum, pentru a exista dragoste, e nevoie ca și celălalt să simtă și să acționeze exact la fel…

- Mi se pare ciudat… tu lauzi dragostea în felul ăsta, în timp ce alți oameni, foarte mulți, o condamnă… plâng din cauza ei, suferă, și jură că nu vor mai iubi niciodată… De ce aș vrea atunci să simt dragostea, dacă ea nu înseamnă decât suferință? Care oricum nu știu exact ce înseamnă, dar care nu pare ceva de dorit, dacă citești pe chipurile oamenilor…

- Lumea o condamnă pentru că nu o înțelege așa cum trebuie… Ceea ce simt cei mai mulți oameni nu e dragoste adevărată, ci o imitație, cauzata de lipsa reciprocității sau a dorinței continue de a iubi, de existența diferențelor … Nu pot să îți explic cum se simte dragostea. Poate ai putea să îți imaginezi, dar pentru mine să descriu asta ar fi prea mult acum… Știu însă un lucru clar… poți să continui să trăiești linistea aceea sufletească de care spui… sau poți să vezi că se poate mult mai bine...

- Dar asta ar însemna să mă expun riscului de a simți și mult mai rău…

- Nu e un risc decât în măsura în care nu suntem siguri de alegerile pe care le facem și ele nu vin din interiorul nostru… Altfel ai putea accepta și suferința, dacă ai ști că ea este rezultatul unei credințe sau dorințe imense de a simți ceva bun… Suferința nu e atât de importantă… ea doar pare importantă pentru că fericirea e mult prea mică… Dar dacă fericirea către care aspiri este una mult mai mare, atunci acceptarea unei eventuale suferinți devine mult mai ușoară… Riscul apare doar dacă nu știi foarte bine ceea ce vrei, și nici persoana de la care aștepți acest lucru…

- Înțeleg…

Cuvintele străinului nu ii puteau face rău. Partea sa rațională era singura dezvoltată, și aceasta îi oferea control deplin asupra propriei persoane… nu putea simți nici durere, nici dragoste…

Nu mai era nimeni în jurul său. Alb și albastru până la orizont, și nici urmă de altcineva. Aici, dacă vroiai, puteai să fii singur… complet singur…

“Dragostea…” se gândea… “Oare ar putea să îmi ofere mai mult decât îmi oferă locul ăsta? Oare merită să părăsesc cerul meu liniștit și să merg spre un cer înnorat, ca să aflu ce înseamnă dragostea? Pot să imi dau seama ce înseamnă și în mod rațional… și… constat că nu e ceva de dorit… dar… cu toată rațiunea mea, nu pot să susțin că cerul meu liniștit e de preferat dragostei… Nu pot să afirm asta, daca nu am simțit-o niciodata…”

Necunoașterea începuse să devină deranjantă… Știa foarte multe, înțelegea foarte multe, dar dragostea nu era ceva care să existe în lumea sa în forma prezentată de străin… Și deci, nu ar fi putut să o înțeleagă de acolo…

- M-am hotărât… spune-mi, ce trebuie să fac?

- Sigur vrei să faci asta?

- Da. Nu pentru că îmi doresc să simt dragostea, ci pentru că îmi doresc să o înțeleg, să știu ce este și cum se simte, ca apoi să pot să o apreciez sau să o critic în cunoștință de cauză, nu bazându-mă doar pe vorbele altora, mereu diferite…

- Înțeleaptă alegere… dar… s-ar putea ca motivele tale să se schimbe mai târziu…

- Uneori, motivele pentru care faci ceva contează mai puțin, dacă ceea ce faci te face să te simți într-un anume fel…

- Exact!

- Dar uiți că eu nu pot să simt...

- Nu încă…

...

Deasupra căsuței din lanul cu maci se lăsase noaptea. Un cer înstelat și înalt acoperea totul, și liniștea înspăimântătoare a pădurii ajungea până în interior…

Pe patul moale, It stătea într-o continuă nemișcare, o pierdere de sine către o altă lume… o lume a visării… o lume a simțirii…

Un El și o Ea se jucau acum la marginea lacului. De la depărtare, părea să fie o singură persoană, și totuși erau doi… El o ținea în brațe atât de aproape de corpul său încât între ei nici aerul nu mai putea să intre și să îi separe… Râdeau, culcați pe iarba moale… Cu ochii spre același punct înalt al cerului uneori, dar privind unul spre celălalt tot timpul, în ochii lor nu citeai suferința pe care alții o exprimau fără să știe…

Se sărutau acum, și iarăși și iarăși, pierduți într-o lume numai a lor, în care corpurile și sufletele erau unul singur, în care nimic altceva nu conta, pentru că erau ei… indrăgostiți cu adevărat unul de celălalt…

Un lup ieși din pădure și se apropie încet de ei, cu ochii roșii, cu dinții ascuțiți și umezi… dar se opri la câțiva metri. Ei nu îl văzură, dar nici nu conta… Animalele simțeau dragostea ca și frica, și lupul plecă mai departe, neîndrăznind să întrerupă magia ce avea loc între cei doi…

“Dragostea lor e atât de puternică, încât nici lupii nu pot să o distrugă?” se întrebă minunându-se It… “nu am mai auzit de așa ceva…”

Se cunoșteau atât de bine și semănau atât de mult… Fiecare era idealul idealului său… El idealul Ei, Ea idealul Lui… și între ei, un sentiment mai puternic decât frica, decât ura, decât gelozia sau neîncrederea… Buzele și ochii lor spuneau atâtea, deși nu puteai auzi cuvinte… puteai citi în ei… erau deschiși cu totul, lăsând la vedere, luminat de soare sau udat de ploaie, un suflet mai fericit decât oricare altul… Pentru că ei se iubeau… pentru că ei erau hrăniți cu iubire, și pentru iubire trăiau. Pentru iubirea lor, prin ea…

It nu putea încă să se pună în locul celor doi, pentru a putea simți ceea ce simt ei, dar nu mai avea mult de așteptat… Cei doi se întorceau acasă…

Intrând, totul se lumină… pânzele de păinajen dispărură ca prin farmec, geamul spart era acum întreg, și totul în jur emitea o căldură cum nu se mai simțise…
În curând, It avea să înțeleagă dragostea… Așa spera… De aceea venise aici…

...

- Nu e greu, îi spuse străinul

- Sunt aici de când mă știu, spuse It, dar nu am auzit pe nimeni spunând că așa ceva e posibil…

- Pentru că nimeni nu a încercat înainte… dar asta nu înseamnă că e imposibil! Dacă vei vrea cu adevărat, vei reuși!

- Ce trebuie să fac?

- În primul rând să îți dorești cu adevărat. Apoi, să crezi cu toată ființa ta că se poate… și apoi… e nevoie de dragoste.

- Dar dragostea e ceea ce nu am, cum aș putea să o obțin, când asta e ceea ce încerc să înțeleg?

- Nu dragostea ta. E nevoie de dragoste. Nu a ta, ci a cuiva… undeva… Undeva trebuie să existe dragoste, dincolo de Barieră… Și există! Îi știu pe cei doi de mult timp…

- La cine te referi?

- Nu contează cine sunt… dar se iubesc. Asta e tot ce conteaza, spuse el zâmbind.

- Și cum fac să îi găsesc?

- Uite aici un tablou… te va ajuta în călătoria ta…

- O căsuță pe malul unui râu? Dar trebuie să fie atâtea căsuțe la fel ca asta, langă tot atâtea râuri…

- Nu… căsuța asta e specială… ai uitat că în ea vei găsi dragostea? O vei găsi ușor… vei ajunge în apropierea ei după ce treci Bariera, dacă dragostea ți-e scopul… apoi o vei găsi.

- Și după ce ajung acolo ce fac?

- Trebuie să te afunzi în sufletul lor… ceea ce simt ei vei simți și tu… și atunci vei ști…

…

“Te iubesc atât de mult”, îi spuse El cu ochii… “Și eu te iubesc enorm”, îi spuse ea în același mod… “Știi că ești totul pentru mine?” întrebară ochii Lui în continuare… “Dar tu știi că nu pot trăi fără tine, fără dragostea ta?” Îi răspunseră ochii ei plini de încredere și fericire…

Pentru It, limbajul lor lipsit de cuvinte nu era ceva nou, îl folosea de atâtea ori, atunci când vorbea cu ceilalți. Dar nu mai văzuse asta la un El și o Ea…

Cei doi se apropiară de pat, în timp ce imaginea pe care It o vedea începea să se suprapună cu imaginea pe care cei doi o vedeau… Tensiunea din corpurile și inimile celor doi începea să se transmită și în It… Îndrăgostiți, împreună în interior și în exterior, se întinseră pe pat.

Un fior puternic îi străbătu brusc tot corpul, It luminându-se precum Mercur la amiază… Mii de ace îi străpunseră ceea ce acum înțelegea că este inima, și un val de căldură îi zvârcoli interiorul… Trupul îi rămase prins în transă, într-o experiență pe care nu o mai trăise niciodata, și uniunea celor trei suflete începu… Căldură, fiori, teamă, încredere, speranță și bucurie, valuri de lumina și dorință, pasiune și dăruire, abandonare de sine, de corp, de lume, de viață, toate într-un amestec incredibil care îi luă răsuflarea…

Dragostea celor doi se simțea peste tot în jurul lor, atât de puternic, de intens… Și în jur nimic nu mai rămânea… totul era acoperit de căldura imensă a dragostei, căldura ce tulbura natura și schimba fizicul înconjurător în lumină…
It devenise pentru puțin timp, un suflet care simte, și lucrul pe care îl simțea era departe de orice așteptare a sa… Înainte putea să înțeleagă aproape până la simțire alte sentimente, frica, încrederea, curajul, dăruirea, gelozia sau satisfacția, dar nu și dragostea… Pentru că dragostea implică un sentiment de perfectă reciprocitate pe care în lumea sa nu avea cum să îl întâlnească…

Orice bucurie pe care ar fi putut să o simtă vreodată nu ar fi fost nici pe departe atât de intensă, pentru că ar fi fost doar o părticică din ceva ce nu ar fi fost decât jumătate din Marele Dar… Singur nu ar fi putut niciodată să simtă o bucurie atât de mare, dar acum, devenind cei doi, totul se dublă… Era El și Ea… doi… dar asta nu era totul! Faptul că ceea ce ei simțeau era dragostea, făcea ca totul să crească mult, mult mai mult, nu doar de două ori…

Ceea ce It simțea acum era mult peste capacitățile sale de înțelegere în acel moment… Și gândurile i se opriră. Pentru prima oară, nu mai putea să își controleze mintea și corpul, pentru prima oară asupra lui acționa o forță mult superioară rațiunii… Acum se vedea nevoit să se lase pe mâna unui suflet care atâta amar de vreme nu simțise nimic mai mult decât o liniște adâncă… Suflet ce își cerea acum tributul… flămând de sentimente, se hrănea cu poftă din dragostea celor doi, ca un om pierdut în deșert atâta timp, ajuns acum lângă o fântână, sufletul său înghițea valuri de iubire nestăvilite, inundând fiecare colțișor al său cu sucul dulce produs de două inimi puse împreună…

Nu mai era el. Niciodată nu fusese, realiza acum… Niciodată nu fusese complet. Dar nu știa asta… Când trăiești într-o lume în care ești învățat să accepți doar ceea ce se vede, să treci dincolo de simțirile celorlalți, de dorințele sau aspirațiile lor, dincolo de vise limitate de o rațiune bolnavă, e un lucru ce pare atât de inutil… Dar nu știa…

Curentul ce-i străbătea corpul prin fiecare por era lucrul cel mai puternic și mai plăcut pe care îl simțise vreodată… dar el nu era obișnuit cu asta, și îndoiala că va rezista își făcu apariția… Brusc, sufletul său se desprinse din uniune, aruncându-i corpul undeva pe iarbă, fără suflare.
Trecu o oră, trecură două, și rațiunea reveni. Cu aceeași expresie sobră pe față, cu aceeași liniște adâncă în interior și calm în exterior, It se ridică…

…

- Te-ai întors? Deja? Cum a fost? Întrebă străinul…

It stătea în liniște și nemișcare, în același loc pustiu și singur, creat după propria-i dorință de moment…

- Ai simțit… se vede că ai simțit… Spuse iar străinul…
Liniștea din jurul său era un răspuns clar pentru el…

- Știu… așa se întâmplă de cele mai multe ori… vine și pleacă, și pe tine te lasă cu un gol adânc… Nu i te poți opune, pentru că ți-o dorești. Dar o poți influența, dacă știi…

- Ce e de știut? M-ai făcut să caut un lucru minunat, și l-am găsit… dar acum lucrul acela nu mai e… De ce aș vrea să mai trăiesc, știind că tot ce am nu poate egala un sentiment pe care nu îl pot avea? Cum voi putea privi în jos către Pământ, știind că acolo aș putea să simt, dar să rămân aici mă condamnă soarta? Cum aș putea să caut scuze rațiunii mele că nu mă poate face să iubesc, știind că ea e cea care m-a dus acolo?

- Nu există decât soarta pe care tu ți-o faci… și ai dreptate. Rațiunea nu îți poate oferi dragostea, dar te poate duce la ea… Inima nu știe să facă asta… ea e avidă de iubire, și asta o face să se ofere de multe ori cui nu trebuie… Dar rațiunea știe mai bine asta, și te poate ajuta… dacă asculți de ea… Ea nu va sta niciodată în calea dragostei adevărate… ba din contră! Te va împinge într-acolo, dar doar atunci când ea își dă seama că ai găsit ceea ce căutai, și nu doar o iluzie, o proiecție a idealului tău într-o persoană pe care fără să știi de ce, ți-o dorești…

- Nu mai contează bătrâne… Dragostea nu e făcută pentru cei conduși de rațiune, care, deși binecuvântați cu suflet, și-l ignoră… Dragostea poate exista cu adevărat doar pentru cei ai căror rațiune îi împinge către ea… și găsind-o, își lasă sufletul pradă ei… nu să îi consume… ci să dea sens vorbelor fără cuvinte, să umple ochii de lumină și tot în jur de soare și căldură… Dragostea nu consumă, ea crește, și ceea ce un adevărat îndrăgostit simte nu e o simplă dorință de posesiune asupra celuilalt… ci și dorința de a fi posedat de acesta în egală măsură! Dar da… e nevoie de doi la fel… egalitate… reciprocitate… altfel… se va stinge cândva…

- Și totuși, posesiunea de care spui nu e decât o dorință imensă… de a avea dragostea celuilalt și a i-o oferi pe a ta… Oricum… Rațiunea ta e capabilă de multe… puțin timp ai simțit dar ți-a fost de-ajuns să înțelegi. Oamenii au nevoie de mai mult timp…
- Pentru că ei nu își pun întrebări și nu caută răspunsuri… doar plâng…

- Și plânsul ajută uneori…

- De cele mai multe ori, plânsul oamenilor e pierdere de vreme… nu poate schimba nimic din ceea ce a fost, și nu face decât să întârzie lucrurile bune să apară… Pentru că nu se opresc din plâns să își dea seama ce își doresc, și rămân cu impresia că ceea ce au avut chiar era ceea ce își doreau… dar dacă era așa, nu s-ar fi terminat… decât dacă ei înșiși nu au știut să păstreze…

- Nu toți sunt la fel… unii, chiar dacă suferă, aleg să învețe din suferința lor în loc să plângă, și să folosească tot ce se poate din ea că să crească… într-o direcție sau alta… Spre nu a mai iubi niciodată, sau spre o dragoste mult mai mare, de care ei se simt în stare…

- Inevitabil voi învăța tot ce se poate învăța… asta e firea mea… dar toate învățăturile din lume, nu mă vor putea face să simt ce simțeau cei doi tineri din căsuța de lânga râu… Eu nu sunt nici El (HE), nici Ea (SHE)… Eu sunt un IT, pentru că nu am suflet…

- Și totuși, chiar și un IT a putut să simtă dragoste pentru că și-a dorit… Sunt mulți It aici... Și poate unul a simțit cândva același lucru ca și tine, că dragostea e cel mai frumos lucru… Și poate cine știe, așteaptă pe cineva cu care să treacă Bariera, pentru a se pierde în simțire… undeva, pe malul unui râu…

- Se prea poate… Dar să găsesc un It care să simtă e puțin probabil. Voi rămâne singur, cu cele șase aripi ale mele, dar fără suflet, într-un rai ce mă ține prizonier și pe care nu mi-l mai doresc, dar pe care singur nu îl pot părăsi… Rămâi cu bine bătrâne, fii fericit că te-ai născut dincolo de Barieră astfel încât să poți să simți…

It dispăru, și bătrânul se îndepărtă, lăsând liniștea să preia controlul asupra colțului de rai în care un serafim cu șase aripi dar fără suflet, se pierdea…

Ajuns în poiana raiului propriu, bătrânul privi în jos, spre căsuța plină de dragoste a celor doi cândva tineri…

“Biet înger” spuse el… “dacă ai ști… dacă ai ști că bariera nu era decât în mintea ta… dacă ai ști că nu ești decât ceea ce mintea ta îți spune că ești, atunci ai putea să schimbi ceva la tine… să simți… să iubești… raiul pe care l-ai construit ar putea arăta altfel… daca ai ști ca se poate… Dragostea nu e doar acolo, în acea căsuță de pe malul râului… acolo a fost a mea… Ne-am iubit toată viața ca atunci când tu ne-ai simțit, pentru că ăsta ne era visul… să ne iubim… Și acum… deși mort de atâta timp, încă o simt adânc în mine… Pentru că acolo șe naște… și uneori… nu moare niciodată… dacă știi…”

- Nici el nu a înțeles? întrebă bătrâna…

- Nu încă… spuse el luând-o de mână… dar a făcut un pas important către ea… și-a dat seama că există!

- Ce păcat că au nevoie de noi ca să își dea seama de asta… ei nu își sunt de ajuns…

- Da, și asta le limitează atât de mult simțirea…

- Nu-i nimic… poate cândva vor învăța…

- Vrei să mergem iar?

- Da…

- Să aprind focul în sobă?

- Sigur, de ce nu… ar putea să fie iarnă de data asta…

- Cum vrei tu iubita mea…