agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-15 | [This text should be read in romana] |
Valul
De Horia Nilescu “-Nu mai eÈ™ti fiul meu…pleacă! -Tata, n-am vrut…a fost un accident, te rog să mă crezi. -Pleacă de aici…să nu te mai văd în veci. -Și unde să plec? -Nu mă interesează. -Mama? -Þi-am spus de atâtea ori să-È›i vezi de treaba ta…să nu te amesteci că ăștia se duc ca vântu'...vin È™i pleacă…am încercat să-È›i explicăm frumos că nu merită È™i că sunt doar escroci care se folosesc de entuziasm pentru a face ce vor ei…n-ai vrut…ți-am interzis să mai mergi…n-ai vrut, È›i-am dat bani ca să te convigem să-È›i găseÈ™ti distracÈ›ii de vârsta ta, n-ai vrut, acum pleacă…pentru noi ai murit. -Unde o să merg? -Unde o să merg? -Nu ne interesează, pleacă din casa mea până nu chem poliÈ›ia. -Și mai vreau să È™tii un lucru.†-Bună dimineaÈ›a! “-Hah?!†-Hai trezeÈ™te-te că È›i-am adus micul dejun -Ahhhhhhhhhh!Hiiiiiiiiiii! -Iar ai visat urât? -Mda. De pe sacul cu paie tresări un băiat sfrijit È™i lihnit a cărui stomac părea sa fie lipit de coloana vertebrală. Lângă el o fată mică de statură dar bine construită cu părul negru È™i cu un ten închis È™i bronzat până la epuizare. Intre ei o farfurie cu o felie de pâine, o bucată de brânza È™i o roÈ™ie. ÃŽn jurul lor un hambar din scânduri putrezite È™i câțiva saci cu boabe de grâu roÈ™i de È™oareci. ÃŽn afara lor soare È™i o natură pârjolită ce aÈ™tepta sa fie È™i anul acesta arsă È™i batjocorităa. ÃŽn hambarul familiei Voicilă poposise un străin. Un băiat la vre-o douăzeci È™i de ani cu parul negru precum abanosul care in combinaÈ›ie cu praful se transformase intr-o zdreanÈ›a fluturata in vânt, cu fata trasa È™i obosita, cu ochii încercănaÈ›i, cu semnele evidente ale pubertății de pe fata stând la loc de cinste pe obraji arÈ™i de soare È™i absorbiÈ›i de oboseala. Era noapte când a venit in Valul lui Traian. Animalele domestice È™i sălbatice creau simfonia satului rezultatul fiind o liniÈ™te asurzitoare. Greierii erau vioara întâi creând un sunet repetat ce nu are cum sa se impregneze in mintea umana, câinii È›ineau unisonul cu lătratul lor mai ales acum ca un străin le călcase teritoriul. Din când in când broaÈ™tele asigurau tonalitățile joase ale orchestrei iar bufnitele cu semi-falsetele lor interveneau sublim la momentul oportun. Pe fundalul baritonal asigurat de ratele agitate intervenea È™i soloul unui motan in călduri inserat perfect in atmosfera feerica al unei nopÈ›i intr-un sat de câmpie. Nicăieri nu vei întâlni ceva mai magic. Și la munte nopÈ›ile au farmecul lor dar este prea frig ca sa te poÈ›i bucura de ele aÈ™a cum merita. La câmp noaptea e mult mai suportabila decât ziua din punct de vedere al temperaturii È™i poate de aceea aceasta este perioada când tineretul câmpenesc se arat la fata È™i încearcă a construi o viata sociala in jurul magazinului central È™i barului cu o singura masa de biliard pe care se bat toÈ›i in speranÈ›a ca tacticile lor la jocul cu tac vor impresiona membrii sexului opus…daca reuÈ™esc asta pot sa se mute din casa de chirpici a părinÈ›ilor in propria casa de chirpici undeva la capul satului, lângă lanul de porumb, unde vor primi pământ de la babaci. -Ce-o sa faci azi? -Nu È™tiu. -Vrei sa vii cu mine până la nenea Zaharia? -Cine? -Ei hai! spuse fata cu un zâmbet atât de blând in fata căruia nici Hades însuÈ™i nu ar fi putut păstra o încruntare pe fata. Se vedea ca mica fetita bronzata È™i îngrijita îl plăcea pe cel ce vagabonda prin limitatul ei univers. ÃŽi zâmbea È™i tot ce spunea el i se părea amuzant. Era sătula de toÈ›i bădărani pe care ii cunoÈ™tea È™i in fata ei stătea un băiat de vârsta ei care părea ca nu este interesat de felul cum arata È™i nu vrea sa o corupă in activități pe care încă nu era gata sa le încerce. Era o fata frumoasa Teodora È™i suferea din cauza asta. Era naiva, spera sa atingă perfecÈ›iunea dragostei È™i zi de zi era dezamăgita de perspectiva ca idealul ei s-ar putea sa nu fie atins niciodată; È™i asta era din ce in ce mai evident: părinÈ›ii ei nu reprezentau cercul armoniei prezentat in cărÈ›ile lui Jean Jacques Rosseau despre familie perfecta, prietenele ei cedaseră avansurilor unor băieÈ›i înguÈ™ti la minte desprinÈ™i parca din romanele interbelice. Dar asta până a venit el. Un străin da…nu prea arătos…aÈ™a e…dar poate Cel de Sus o testa È™i i l-a scos in cale sa vadă daca este capabila sa iubească aÈ™a cum crede ea ca ar trebui iubit. De ce o atrage? De ce nu poate sa-È™i ochi de pe el? De ce? De ce? De ce? -Unde? -Ha,ha,ha…eÈ™ti haios. È™i zâmbi din nou mai topind câțiva milimetri din fata de gheata a micului cerÈ™etor. Băiatul abia se atinse de mâncare. IeÈ™i din hambar È™i se uda timid pe fata ne mai obosindu-se cu ritualul igienic de dimineaÈ›a. Cu subsioara împuÈ›ită, cu aceleaÈ™i haine pe care le purtase o săptămâna întreagă, cu dinÈ›ii îngălbeniÈ›i întoarse capul către Teodora ce jubila in jurul lui precum albina in jurul unei flori rar întâlnite. -Hai! mergem? -Deci mergi? -Mda. -Pe drum o sa-ti arat È™coala generala unde am învățat când eram mica È™i unde am luat coroniÈ›a in clasa întâi È™i mama a plâns toata serbarea. -Bine. AÈ™a citise Teodora in cărÈ›i ca se începe o relaÈ›ie, introducându-ti partenerul in lumea ta, să-È›i cunoască trecutul È™i locurile ce au o însemnătate pentru tine, ce-ti spun ceva. Apoi poÈ›i împărtăși idealurile, unde vrei sa ajungi in viata, speranÈ›ele È™i dezamăgirile. DeÈ™i naiva Teodora nu era proastă. Citea tot ce-i ajungea la mana. Putea ajunge departe, asta îi spuneau È™i profesorii ei de liceu Domnului Voicilă dar el nici n-a vrut sa audă. “-N-am bani s-o È›in la facultate. Sa stea aici cu noi È™i sa ne ajute lângă casa†“-Domnul Voicilă! Teodora e o fata deÈ™teaptă, cu siguranÈ›a va intra la facultate pe locuri bugetate È™i poate sa facă naveta până-n Constanta ca nu este departe†“-Am spus nu. Va sta aici†Și a plâns mult atunci, È™i a vrut sa fugă de-acasă dar își iubea prea mult părinÈ›ii sa facă asta. Și a slăbit perioada aceea din cauza abstinentei de la mâncare, È™i a ajuns in spital, È™i aparent È™i-a revenit, È™i-a È›inut in ea. Și poate acum străinul o va duce departe, È™i va începe o noua viață, È™i va face o facultate, poate antropologie, poate asistentă sociala, poate literatura. Și poate străinul e un fiu risipitor al vre-unui bogătaÈ™ de la oraÈ™, È™i poate el nu mai vorbeÈ™te cu părinÈ›ii lui, È™i poate ea prin dragostea ei îl va ajuta sa se împace cu cei ce i-au dat viata È™i vor locui împreună intr-o căsuÈ›a pe malul mării, cum a făcut È™i Maria Concita când l-a ajutat pe Luis Fernando sa-È™i recapete încrederea de È™ine È™i până la urma au trăit până la adânci bătrâneÈ›i….da…ca-n telenovele. Poate, poate, poate. -Mama mă duc la nenea Zaharia sa iau secera aia pentru tata. -Bine mama. se auzi o voce înfundata de undeva din prispa din spatele casei. -Vezi sa nu te pierzi pe drum ca pe la unu mâncăm È™i se răceÈ™te mămăliga daca întârzii. -Bine. Era ca ScufiÈ›a RoÈ™ie. Când pleca undeva se pierdea, se lăsa înghiÈ›ita de sat, È™i nu pentru ca petrecea foarte mult timp cu prietenele sau prietenii ci pur È™i simplu. Stătea ore in È™ir admirând un cap de rapiță, își scalda picioarele intr-o băltoacă, o mică remineÈ™cență a ploilor rare, sau in zilele in care spiritul aventurii își face mai mult de cap in sufletul iei o lua la fuga până la mare. La mare…la mare….la mare. Apa vasta È™i întinsă de diverse culori ce își revărsa vraja asupra tuturor ce au ocazia sa coboare o staÈ›ie din trenul cotidian È™i sa o admire pentru simplitatea È™i sinceritatea ei. Când era mica mergea cu părinÈ›ii ei cu căruÈ›a până la mare È™i mâncau acolo. Și seara plângea È™i urla ca nu vroia sa plece până când tatăl ei era nevoit să-i altoiască doua peste cap. Și pe drumul de întoarcere dormea dar de fapt medita. Și in serile acelea se strecura in gradina cu o foaie È™i un creion È™i se aÈ™eza pe țărâna moale cu fata spre direcÈ›ia apei cele mari ca sa simtă briza in fata. Și închidea ochi È™i începea sa scrie poezii non-sens despre sentimentele ei fata de ceea ce simte, ceea ce a văzut, È™i ceea ce nu vede sau nu vrea sa vadă. ÃŽntr-o zi o să-l ducă È™i pe el la mare È™i acolo o sa-È™i facă curaj È™i o sa-l sărute. Cei doi părăsesc curtea deschizând uÈ™iÈ›a din zăbrelele de lemn. Un scârțâit iritant trezi câinele care lihnit de foame È™i topit de căldura s-a ascuns sub gluga de coceni, asta pentru ca improvizaÈ›ia pentru cuÈ™că consta intr-un vechi frigider care, fiind din metal, îi sporea agonia cauzata de mania măreÈ›ului soare ce-È™i arunca săgeÈ›ile de foc asupra întregului sat. Fiecare in pasul lui: băiatul intr-un pas lent, aproape muribund iar fata intr-un pas vioi ce emana o bucurie de mult ascunsa È™i sigilata in sufletul ei. -Și tot nu mi-ai spus cum te cheamă. -Contează? -Ha, ha, ha, prostuÈ›ule., bineînÈ›eles. Fata auzise ca e bine sa alinÈ›i persoane iubita ca se creezi un mediu cat mai plăcut. -Bine. -Deci….? După un oftat prelung o voce de om sfârÈ™it rosti încet -Emil. -Emil, clar nu eÈ™ti de la noi. Noi nu prea avem numele asta. Pe la noi sunt mai mult nume de genul Ovidiu, Valentin, Traian, hihii. Râsetul era pentru ca e un oarecare simt al umorului pe care soarta îl joaca oamenilor determinând localnicii din Valul lui Traian sa-È™i boteze copilul Traian. -AÈ™a e. nu sunt -Aha. -Și uite acolo, în salcâmul ăla, m-am urcat sa culeg flori sa-mi fac salba È™i am căzut È™i am plâns, È™i mama ma dus la o baba din sat care făcea descântece…și baba mi-a dat ceai de tei È™i m-am liniÈ™tit È™i până la urma mi-a trecut dar vreau sa zic ca am pățit-o rău de tot…și toata lumea venea la mine È™i ma întreba ce mai fac È™i mie-mi convenea, zici ca eram prinÈ›esa satului È™i…aa...uite acolo, odată am sărit gardul acolo unde e troiÈ›a aia sa fur piersici È™i ma prins Nea’ Murgu È™i mi-a luat sandalele È™i a zis ca ma trimite acasă fără sandale, vai ce-am mai plâns È™i atunci…probabil zici ca plâng mult dar nu sunt o plângăcioasa sa È™ti…bine până la urma m-am rugat de el sa mi le dea ca uite-te È™i tu cum arde nisipul, cum era sa ma duc aÈ™a până acasă…bine ca nu era mult de mers dar oricât, la tine e nisip pe jos? -Nu È™tiu. -Cum nu È™tii? -Daca iÈ›i spun ca È™tiu e te mai potoleÈ™ti. -Dar ce-ai pățit? È™i pentru câteva momente zâmbetul a murit. â€Nu ma place†gândi Teodora. Dar mintea lui Emil a fugit. Nu mai era acolo. A făcut un salt È™i s-a dus peste munÈ›i. “-Dar ce-ai pățit Emil?†“-Nu È™tiu eram acolo È™i s-a întâmplat, n-am vrut†“-Ce n-ai vrut?†“-N-am vrut sa-l omor†Căni cad de pe masa. Fulgere se abat asupra oraÈ™ului. Sânge se prelinge pe fata părinÈ›ilor. Un fulger apocaliptic zdrobeÈ™te inima mamei in timp ce tatăl căuta o sticlă de tărie sa-i tina companie in cea mai grea secunda din viata lui. “-Cum adică…sa-l omori?†“-N-am vrut†Apa sărata numita lacrima se multiplica È™i începe sa curgă peste fata puberului Emil. Flashbackuri, întuneric, omul cade pe spate cu cămaÈ™a alba însângerata. RoÈ™ul TiÈ›ian se instaurează pe pieptul nenorocitului. “-Eram la întâlnire È™i a zis È™i a zis ca o sa ne expulzeze È™i o sa ne renege drepturile È™i ei au zis ca n-am sânge-n mine sa preiau…și eu am zis ca am.. È™i…o Doamne! Ce-am făcut?…îmi pare rău.†“-Te-ai dus??????? DeÈ™i ti-am zis sa nu te duci te-ai dus????????†“-ÃŽmi pare rău. Am vrut sa fie bine. Am vrut…au zis ca n-am curaj…am luat pistolul È™i…†“-Pistolul??????????†Stare de leÈ™in, cerul devine violet, fumul de marijuana pare un parfum ce-ti îmbie simÈ›urile. Nu mai vad cei doi. In fata lor e un ucigaÈ™. Cine e? Plânset, plânset, plânset…ucigaÈ™ii nu plâng. “-Și È™tii sigur ca a murit?†“-Nu†-Ce nu? -Nimic. -Dar tu ai scos vre-odată mai mult de patru cuvinte in viata ta? -Da. -Și crezi ca poÈ›i face asta È™i acum? -Nu. -Bine…am răbdare, mama spune ca asta e calitatea mea numărul unu: odată când era bolnava vara-mea È™i se plictisea pe acasă eu am stat cu ea È™i i-am È›inut companie…și doamne cat mai putea sa vorbească…nu-ti închipui. -Mai mult ca tine? -Ha, ha, ha…e buna asta…da, mai mult ca mine…și ea era din aia care ieÈ™ea pe vale in fiecare seara È™i juca biliard: È™i dai frate…și a început sa-mi povestească de toÈ›i băieÈ›ii, de toate fetele, È™i eu am avut răbdare…îți spun nu È™tiu caÈ›i ar fi putut s-o asculte până la capăt…bine nici eu n-am putut la nesfârÈ™it…mai căutam pretexte ca ma duc la toaleta, de fapt n-aveam nevoie dar ziceam È™i eu aÈ™a sa mai iau un respiro. -Respiro? -Da, aÈ™a se zice in muzica ca inhalezi aer pentru o continua cântecul. -Știu. -Și-atunci? -Nimic. Continuă. -Am uitat ce vroiam sa zic. -Cu vară-ta. -Aaa da. De fapt nu uitase dar vroia sa vadă daca e atent la ce spune. A fost. Poate până la urma chiar o place. E ciudat. Marea e la 2 km distanta È™i totuÈ™i daca închizi ochii poÈ›i să juri că eÈ™ti intr-un cuptor. Pe jos pământul prăfuit s-a transformat in nisip, sus azurul cerului a lăsat loc unei cete călduroase care îți face scârba numai când ridici privirea, în jurul tău case mici care abia se vad de salcâmii, singurii copaci care se încăpățânează sa crească, ce formează un pâlc pentru a masca prispa pe care sunt înÈ™iruiÈ›i membrii familiei pentru siesta. Aici se munceÈ™te mult, dar trebuie sa fi deÈ™tept È™i pentru a munci pentru ca altfel mori de insolaÈ›ie din prima zi…dis-de-dimineata până-n răsăritul soarelui È™i de la ora È™ase, È™apte seara începând sunt perioadele in care țărănimea este activa…sa ieÈ™i afara oricând altcândva este sinucidere. Și trece Emil È™i se uita la babele ce au ieÈ™it sub salcâm in fata porÈ›ii…și babele se uita la el È™i se întreabă de-al cui e…și altele speculează ca È™i-a găsit È™i Teodora un băiat...È™i unele mustăcesc sub claia de par feminina semănată de timp intre nas È™i buza superioara…â€cam urat maicaâ€, gândesc unele…â€lasă daca e om de omenie e bun ca s-aÈ™a bărbatul trebuie sa fie puÈ›in mai frumos decât draculâ€, gândesc unele mai indulgente. Și ajung la o răscruce de drumuri unde praful din stânga se intersectează cu praful din dreapta. Din stânga bate briza. -Acolo e marea, spuse Teodora. -De-aia È™imÈ›i aÈ™a un vânticel pe obraz, continuă ea. -Când eram mica fugeam repede până aici, mai ales toamna ca atunci e mai friguÈ›, È™i când venea furtuna È™i te puneai cu fata in partea aia È™i te lăsai in jos nu cădeai pentru ca te È›inea vântul È™i puteai sa închizi ochi È™i te imaginai intr-un bărcuÈ›a pierduta in furtuna care se lasă purtata de valurile uriaÈ™e…e o senzaÈ›ie unică…ar trebui s-o încerci…e ca-n romanul ala a lui Hemingway..aaa -Bătrânul È™i Marea, spuse Emil sec. -AÈ™a, uau…de unde È™ti…ai citit? -Da…și nu e roman, e povestire. -Aaa da, spuse Teodora ruÈ™inată. Era obiÈ™nuită ca ea să-i educe pe cei din jur dar se pare ca străinul are ceva cultura. Asta era încă un motiv sa-l îndrăgească. Daca întrebai vre-un băiat de vârsta lui din sat cine e Hemingway răspunsul cel mai probabil ar fi fost “ala care face cuplu in atac cu Inzaghi la A.C Milan†-Hai ca nenea Zaharia sta in cap pe dealul ăla. E puÈ›in de urcat. Deal? Un dâmb cu vre-o doi centimetri mai înalt decât restul satului care se îndepărta insa de mare. De acum s-a terminat praful È™i a început È™oseaua È™i cei doi mergeau pe marginea ei. Lângă o cutie de metal pe care scria staÈ›ie de autobuz È™i vis-à -vis de care se afla barul cu doua sortimente de bere È™i trei de suc stăteau trei băieÈ›i È™i o fata. CunoscuÈ›i de-ai Teodorei dar acum parca nu ar fi vrut sa-i cunoască. -Ce faci gagico? zise fata din grup -Ce prieten miÈ™to ti-ai tras, adaugă ea in batjocora -Fa nasoal-o, cu mine n-ai vrut sa ieÈ™i la sosea È™i cu caraliu asta te plimbi pe aici de zici ca eÈ™ti regina Angliei, zise unul din băieÈ›i pe care nu l-ar fi deranjat compania nocturna a Teodorei dar È™tia ca asta nu se va întâmpla niciodată È™i cum cea mai buna apărare e atacul… -Nu e prietenul meu, â€Ã®ncăâ€, spuse È™i gândi Teodora. -Ba sunt, ai vre-o problema? È™ocă Emil in vocea muribunda deja cunoscuta fetei ce-l iubea. -Pleacă frate de aici până nu-ti rup capul, spuse băiatul bronzat cu un maieu negru din plastic È™i cu pantaloni scurÈ›i roÈ™i rupÈ›i care se asortau de minune cu È™lapi roz luaÈ›i de la mama lui din simplul fapt ca el nu mai avea cu ce sa se încalÈ›e. Emil se apropie blând de el dând impresia ca-l bate pe umăr È™mechereÈ™te È™i brusc îl apuca de bijuteriile de sub centura strângând cu o putere suficienta pentru ca el sa simtă durerea înfrângerii ruÈ™inoase È™i ca cei din jurul lui sa observe grimasele pe care le face in agonie in timp ce încerca să se elibereze. Emil nu zicea nimic È™i se uita cu un zâmbet psihopatic la el strângând din ce in ce mai tare. -Lasă-l Emil nu merita. Mana cerÈ™etorului se slabi È™i băiatul in È™lapi roz se îndoi de la mijloc încercând sa-È™i găsească din nou ritmul respiratoriu după ce fusese întrerupt pentru minute bune. Cei doi își continuară drumul spre Nea’ Zaharia lăsând in urma eterne subiecte de bârfă pentru grupul de adolescenÈ›i locali care aveau sa umfle in proporÈ›ii întâmplarea pentru a găsi o versiunea cat mai plauzibila È™i cat mai captivanta pentru diseară când se vor întâlnii cu prietenii lor în discoteca din satul apropiat. BineînÈ›eles rolurile vor fi inversate pentru ca autorul povesti sa fie È™i eroul ci nu învinsul. -Să te duci dracului fă zdreanÈ›-o! strigă fata din grup după cei doi luaseră o distanta considerabila față de ei. -Taci dracului, zise macho-ul in È™lapi roz pleznind-o peste cap. -Lasă-l să se ducă, adaugă el. După câteva minute bune de liniÈ™te incomoda glasul a redevenit un mijloc uzitat de comunicare. -Nu trebuia sa faci asta. Mă descurcam È™i singura…dar…mulÈ›umesc. Răspuns: nimic -Nimeni nu mi-a mai luat apărarea până acum. Odată am ieÈ™it cu Codrin la È™osea È™i ne-am sărutat pentru că chiar îmi plăcea de el până sa se înhăiteze cu derbedeii aia din Basarabi È™i ma văzut Èšata Fila È™i i-a zis mamei la biserica duminica ca sunt o stricată…dar sa È™tii cu nu e aÈ™a…și mama nu mi-a luat apărarea ci a băgat capul in pământ ruÈ™inată È™i a venit acasă È™i ia spus tatei È™i tata m-a bătut È™i a zis că sunt o curvă dar să È™ti că nu-i aÈ™a. Monologul Teodorei se întrerupse înainte devreme pentru ca starea meditativa a pus stăpânire pe raÈ›iunea ei. De ce spune ea toate astea unui om care probabil nici nu È™tie cum o cheamă? Pentru ca ia luat apărarea. Și? Poate doar vrea sa-È™i aibă voia cu mine aÈ™a cum au vrut mulÈ›i băieÈ›i înaintea lui...Nu cred…De ce? Pare atât de abătut încât plăcerile carnale sunt ultimul lucru la care se gândeÈ™te…Dar la ce s-o fi gândind de fapt? Vreau sa mă placă, să-mi spună că mă adoră, să-mi facă declaraÈ›ii de dragoste, să se joace cu degetele prin părul meu, să-mi mângâie creÈ™tetul…revino-È›i!!!! TrăieÈ™ti în lumea reală, nu o să facă în veci asta…De ce? De ce? De ce? Un cuvânt ar fi de ajuns È™i aÈ™ fi a lui...un cuvânt…Nici un cuvânt! Cel mai probabil mâine va pleca È™i te va uita…e ca in povestea lui Pocahantas când John Smith o seduce prin liniÈ™tea lui È™i apoi o părăseÈ™te plecând pe vapor peste mări È™i țări doar pentru că aÈ™a vrea el È™i ea se sinucide...eu nu vreau să fiu Pocahantas, eu vreau să fiu Anastasia care găseÈ™te in Dmitri tot ce a vrut vre-odată È™i-l săruta nebuneÈ™te până la epuizare È™i îmbătrâneÈ™te alături de el, È™i e fericită…vreau ca el să fie Dmitri, nu John Smith, Dmitri…vreau să fie Dmitri. -Asta e ultima casă, aici e? întrebă Emil -Da…aici e. -Buna ziua Tanti Florica. Nea Zaharia este? -Teodoro tu eÈ™ti maică? Pupate-aÈ™ de fată! vino încoa la mamaia să te pup. După pupăturile de rigoare era timpul ca Emil să fie introdus in scenă. -El este Emil. -Pupate-as de băiat…vino sa te pup zgomotos ca la tara. -Saru’mana. -Ce mai faci Tanti? -Ce sa fac copilo, cu bătrâneÈ›ea ardeo-ar focu’…nu mai răzbesc cu orătăniile astea prin curte È™i nu È™tiu daca s-o face È™i grâul anu asta că îmi zise Tata Meri că e prăpăd prin Bărăgan È™i apoi greu o fi de seceta asta păcătoasa să treacă Dunărea? Și încep discuÈ›ii despre când este bine să sapi porumbul, despre cât de des e bine sa plouă. Și după discuÈ›iile introductorii la care Emil era un spectator pasiv încep conversaÈ›iile cu adevărat spumoase: despre Oprica È™i nevasta lui cea de-a doua cu cincisprezece ani mai tânără, despre Gogu Potroace È™i pasiunea lui pentru È›uică de prună care l-a adus in prag de disperare È™i aÈ™a mai departe…și deodată. -Futu-i sufletu-n cur! stai acolo potaia dracului arzăte-ar războiul să te arză. -Aa era sa uit, vreau sa vorbesc cu nenea Zaharia daca poate să-i dea È™i lu’ tata secera puÈ›in. -Du-te maică că e în spate în grădină. ÃŽn spatele casei de carton verzui era grădina, măreaÈ›a grădină…Un tablou de Grigorescu nu ar fi descris mai bine decât natura însăși splendoarea roadelor. Pe primul rând vinetele atârnau necăjite dar frumoase la câțiva centimetri de pământ, rupând aproape tulpina firavă ce le susÈ›inea, lângă ele ardeii È™i fraÈ›ii lor diabolici ce te îmbiau să-i guÈ™ti abia aÈ™teptând să-È›i atace papilele gustative cu veninul lor. ÃŽn spate semeÈ›ele roÈ™ii constituiau alături de vrejurile de fasole o imagine vizuală demnă de un film de Terrence Malick. Pepenii încă erau mici dar promiteau arătându-È™i îndrăzneÈ› capul din trifoiul verde jumate mestecat de vacă. ÃŽn spate era È™i via, È™i ce vie: È™iruri întregi de araci printre care unu, doi caiÈ™i răsăriseră oferind fructele lor ca o varianta până toamna când strugurii vor câștiga detaÈ™at prim-planul. ÃŽn vie un om mic dar vânjos, cu o pălărie învechită pe cap È™i cu un baston ce-i susÈ›inea corpul vizibil atins de rănile timpului, încerca să gonească un câine mic È™i maroniu de lângă el pentru a putea lucra. -Fir-al dracului cu mumă-ta! pleacă de aici. -Buna ziua Nene Zaharia. Am venit după seceră. Am înÈ›eles că a vorbit tata cu mata. -Da, da, vezi că e în magazie. -Bine mă duc s-o iau. El e Emil. Fata plecă È™i Emil rămâne singur cu Nenea Zaharia care-l măsură din cap pană-n picioare iar grimasă pe care i-o arunca îi aminteÈ™te de cineva…..Nu…nu…sânge…nu. -Hai sa trăieÈ™ti tinere. Bine ai venit. “-Bine ai venit tinere†“-Bine v-am găsit domnule. Mă scuzaÈ›i că am întârziat dar am avut ceva probleme. ȘtiÈ›i părinÈ›ii mei nu prea sunt de acord ca eu să intru în partid la o vârstă aÈ™a fragedă.†“-Nu este nici o problemă. EÈ™ti cu noi acum. PărinÈ›ii tăi au dreptul la o opinie dar asta nu înseamnă că este È™i cea corectă. Èši-am mai spus fiule pot oricând sa vorbesc cu ei, suntem adulÈ›i raÈ›ionali, eu sunt transparent fata de lumea tocmai de acea am atâția prieteni È™i foarte puÈ›ini duÈ™mani†“-Nu este nevoie domnule, aÈ›i făcut deja multe pentru mine. Am să vorbesc eu cu ei numai că le trebuie timp să înÈ›eleagă că asta vreau eu să fac acum.†“-AÈ™a te vreau băiete!curajos.Ca aÈ™a era È™i Marele Codreanu È™i l-au împuÈ™cat ca un câine dar acum ne vom ridica din nou È™i suflu tânăr È™i curajos pe care tu îl aduci în partidul nostru ne va ajuta să facem asta†“-Stai la întâlnire în seara asta?†‘-Da†“-Bun, bravo, ia un loc în primul rând. Vreau să auzi ce am de zis. ÃŽntr-o zi tu vei fii în locul meu È™i vei conduce miÈ™carea scoțând tara asta din mizeria rasiala ce a ajuns†Scaune pline, fum de È›igara, agitaÈ›ie, râsete, ciori, bozgori, săsălăi, turcaleÈ›i, bulgăroi, ura, ura, ura! Dumnezeu de sus, lumina divina, războinic, bătrân cu baston È™i pălărie învechita…Nea’ Zaharia…Nu…Nu Nea’ Zaharia, altfel…N…Ni…Nicador…cămăși verzi, stâlpi….ucide…. “-FraÈ›ilor! Sunt Nicador Zelea Codreanu, descendent al familiei Codreanu È™i deÈ™i nu l-am cunoscut pe marele Corneliu È™tiu că ar fii mândru să vă vadă pe toÈ›i aici reuniÈ›i precum o familie binecuvântată de Dumnezeu să reînviaÈ›i din cenușă miÈ™carea legionară, noua miÈ™care legionară…noua dreaptă. Vă spun fraÈ›ilor, m-am saturat È™i nu mai am răbdare să coboare Bunul Dumnezeu È™i să măture pleava È™i de aceea vreau să luăm puterea divina in propriile mâini È™i precum Pasarea Phoenix să renaÈ™tem. Ura față de venetici ne uneÈ™te, dragostea față de neamul nostru pur ne uneÈ™te, dragostea față de È›ara noastră ne dă putere. -FraÈ›ilor! DeschideÈ›i ochii! ÃŽn România există 1.400.000 de scursuri ce poarta numele generic de unguri. ÃŽi vedem pe stradă vorbind limba lor ca È™i cum ar fi în Ungaria, îi vedem că pe zi ce trece devin din ce în ce mai tupeiÈ™ti È™i își cer drepturi pe care nu ar trebui să le aibă, unde altundeva mai vedeÈ›i că minoritatea are propriu partid? Nicăieri. Unde altundeva mai întâlniÈ›i ca partidul minorităților să fie la putere guvernând o È›ara ce nu le aparÈ›ine? Nicăieri. Nici în Iad nu conduc îngerii! Și noi! Noi nu suntem recunoscuÈ›i ca partid pentru că suntem “extremiÈ™tiâ€. De ce? Pentru că ne iubim È›ara prea mult È™i ne-am săturat să fim duÈ™i cu preÈ™ul de guvernul nostru mitoman. Au vrut È™coli in limba lor, le-au avut, guvernul i le-a întins pe tava È™i nimeni n-a protestat. Au vrut autonomie, aproape au avut-o! E grav fraÈ›ilor! au avut curajul să spună că ei au fost primii pe aceste meleaguri!? Èšara noastră scumpă vegheată de divinitate e otrăvită de 1.400.000 de maghiari ce dorm acum pe pământ romanesc ca È™i cum ar fi a lor. -FraÈ›ilor! Milioane de È›igani legitimaÈ›i È™i nelegitimaÈ›i ne umplu puÈ™căriile. Statul cheltuieÈ™te sute de mii de euro lunar pentru a le oferi lor condiÈ›ii în închisoare. ÃŽn Brazilia au împuÈ™cat copiii străzii È™i au fost condamnaÈ›i. Antonescu i-a dus l-a Bug È™i l-au împuÈ™cat. Și acum se spune să fim civilizaÈ›i. Cum să-i limităm Le dăm metode de contracepÈ›ie È™i le mănâncă È™i tot scot copiii pe bandă automată ca o linie de asamblare…â€râseteâ€â€¦nu râdeÈ›i!!!!!!!!!…nu e nimic amuzant…e tara noastră…și își bat joc de ea…fură, violează, omoară, ne intoxică copiii cu manelele lor, îi influenÈ›ează. ÃŽÈ›i întrebi copilul ce vrea sa fie când o să fie mare È™i-È›i spune că vrea să fie manelist, să cânte la nunti È™i să scoată bani. E inacceptabil. Și noi suntem ăia răii, ăia xenofobii…da, dacă a urî pe cineva care nu merită să vadă lumina sfântului soare în fiecare zi înseamnă a fi xenofob atunci da…sunt xenofob Cu toÈ›ii suntem niÈ™te xenofobi, niÈ™te mizantropi dar ascundem în noi în fiecare zi pentru a ne conforma normelor U.E…U.E, această cățea democratică care ne învață pe noi cum sa trăim. -FraÈ›ilor! Mi-e silă, mi-e scârbă È™i guvernului nostru nu-i pasă. Doctrina legionară nu e o schemă rece de idei. Nu s-a creat raÈ›ional ci din dragoste. Nu a fost ,cum mulÈ›i o condamnă, un sistem de gândire care apoi, prin efectul propagandei, să cucerească adepÈ›i. Doctrina noastră a fost È™i va fi o stare de spirit. Doar Marele Corneliu Zelea Codreanu a fost capabil să o fixeze în câteva propoziÈ›ii: CredinÈ›a în Dumnezeu, încrederea în misiunea noastră, dragostea dintre legionari È™i folosirea cântecului ca mijloc de manifestare a noii spiritualități. ÃŽnvățaÈ›i aceste propoziÈ›ii pe de rost. Noaptea de va voi trezi sa mi le È™tiÈ›i pentru ca astăzi începem. Azi e primul pas către putere. Cu voi noua dreapta vom fi din nou ce-am fost È™i toÈ›i paraziÈ›ii sociali vor dispărea È™i România purificata va strălucii ca un astru în noaptea glorioasă a victoriei noastre.†Aplauze, ovaÈ›ii…cine este acest om?….au avut dreptate părinÈ›ii…..demagogie…ba nu adevăr...demagogie…adevăr…demagogie…râsete…prim-planuri pe buze perfide, cicatrici, fum de È›igară, ochelari, demagogie, cine? Adevăr…mit…demagogie. -EÈ™ti bine băiete? -Da, mi-e doar cald. Eu nu sunt de aici È™i nu sunt obiÈ™nuit cu căldura . -Da de unde eÈ™ti mâncaÈ›i-aÈ™ sufletu? -Din BraÈ™ov. -Aa, frumos acolo. am fost È™i eu odată acolo când eram tânăr ca acuma nu mă mai È›in oasele.. -Gata am venit, asta e secera Nene Zaharie? -Aia e copila. -Bine…Nea Zaharia noi am plecat. -Du-te sănătoasă fata mea, vezi să-i zici lu’ tactu că pentru asta dă o È›uică. -O să-i zic Nenea Zaharia. -Hei băiete, vino puÈ›in. Palidul băiat se apropie oarecum timorat de bătrânul cocârjat cu pălăria bine trasa peste fata ascunzându-i mimica È™i adevăratele gânduri. Când Emil ajunse la o distanta destul de mică moÈ™neagul îl apucă strâns de braÈ›ul drept È™i-i È™opti la ureche astfel încât sa n-audă decât el È™i Dumnezeu. -Nu È™tiu cine eÈ™ti dar È™tiu că ai demoni, am văzut asta în privirea ta. Am văzut privirea asta pe feÈ›ele prizonierilor din război. Și sincer demonii tai sunt ultima din grijile mele zilnice dar daca îi laÈ™i s-o distrugă È™i pe fătuca asta aÈ™a cum se vede ca te-au distrus È™i pe tine atunci cimitirul satului o sa mai aibă un rezident, mă înÈ›elegi? E o fată bună È™i fie te împaci cu umbrele trecutului fie îți vezi de drum. Și dacă crezi că nu sunt in stare să mă È›in de promisiune te înÈ™eli amarnic. -Pot pleca acum? spuse Emil într-o voce total inerentă È™i nepăsătoare. -Sigur. Du-te! -Am plecat tanti, la revedere. -La revedere copii, aveÈ›i grija să mergeÈ›i mai pe la umbra să nu va apuce căldura a mare...că aÈ™a a mers È™i Drinica lu’ Tocilă prin soare È™i s-a prăpădit în È™anÈ›u de la mare...aveÈ›i grijă mamă. Cei doi tineri ieÈ™iră pe poarta È™i Emil îi deschise uÈ™a aÈ™teptând ca Teodora să treacă prima…â€ce gest cavaleresc!â€...gândi fata copleÈ™ita de emoÈ›iile È™i de gândul ca aceasta relaÈ›ie chiar ar putea merge având in vedere ca I-a luat È™i apărarea, a mers cu ea deÈ™i nu era obligat, È™i acum I-a deschis uÈ™a….È™i daca va pleca aÈ™a cum a promis că o va face..nuuu…nu vreau să facă asta…iubirea nu trebuie schilodita cu astfel de gânduri, trebuie încurajată È™i trebuie sa se desfășoare aÈ™a cum vor actorii ei…nu va pleca…nu-l voi lăsa....îl voi lega de căruÈ›a dacă voi fi obligată…șansa asta n-o mai las să plece.. È™i totuÈ™i a zis că va pleca…vai nici nu i-am zis mulÈ›umesc când mi-a deschis poarta, o să creadă că sunt vre-o necioplita de la tara.. È™i daca va pleca, dar abia a venit; a zis că va pleca È™i poate o va face. “-Teodoro!!! vezi de ce latră căinii aia că mi-au mâncat zilele†“-TăceÈ›i fir-aÈ›i ai dracilor să fiÈ›i!†În fata porÈ›ii aÈ™ezat în fund pe mocirla ce înconjura băncuÈ›a de lemn de pe pârleaz stătea băiatul în toată urâțimea lui. Dărâmat È™i cu fata pierdută, cu picoarele însângerate, probabil de la mers, cu mâinile murdare, cu hainele È™i mai murdare…se È›inea singur în braÈ›e privind în pământ È™i inspirând milă…noaptea îl făcea să arate altfel decât avea să fie văzut ziua…avea misticism, avea enigma, de unde venit? De ce a venit aici? Crezi în karma?….să fie el zburătorul rătăcit ce a căzut în dizgraÈ›ia zeilor È™i acum a fost aruncat pe pământ spre a fi salvat? “-Tată?†“-Tată?†“-Vino repede†Un bărbat la vre-o 50 de ani vânjos cu un păr rar È™i niÈ™te ochi mici È™i îndesaÈ›i ieÈ™i din curte È›inând în mâinile vânoase o furcă ruginită folosită probabil pentru a intimida prezentele nedorite din jurul casei. “-Cine Dumnezeii măsii mai e È™i asta?†“-Nu È™tiu†“-Mama lor de golani, fir-aÈ›i ai dracilor să fiÈ›i de pierde-vara!!!…la munca mă animalelor. PaÈ™tele mamii voastre….bai futu-È›i CristoÈ™ii mătii să-È›i fut, pleacă din fata porÈ›ii mele că te ia mama dracului…bă n-auzi????†N-auzea. Se È›inea în continuare în braÈ›e în timp ce în fata porÈ›ii a ieÈ™it È™i o femeie cu ochelari È™i batic negru, obosită de viata ei încercând sa para ceva…o remineÈ™cență a unei femei ce odată era neîntrecută la hora È™i acum e doar…e doar o femeie ca oricare alta…viaÈ›a ei s-a dus È™i acum Teodora e viata ei…și el cine e? “-Mai Vasile i-o fii rău băiatului.†“-I-e rău pe mama dracului, e beat mort nu vezi…ba…scoală băi jigodie È™i du-te È™i dormi altundevaâ€. Lovindu-l cu piciorul desculÈ› peste cap băiatul se răsturnă cu faÈ›a la cerul înstelat…stelele erau multe în seara aceea…și ce rezervau ele…ce rezervă stelele pentru noi muritorii…speranță, compasiune, soartă, milă, omenie…nu degeaba se spune că e scris in stele...nu È™tii cum sa reacÈ›ionezi într-o situaÈ›ie de genul acesta, e scris in stele cum sa se întâmple…Vasile Voicilă reacÈ›ionează cu violenta fiind scârbit de faptul ca a văzut prea multe la viata lui, mai multe decât È™i-ar fi dorit…Maria Voicilă reacÈ›ionează cu compasiunea gândindu-se daca ar fi fost copilul ei în acel È™anÈ› È™i lumea l-ar fii considerat beÈ›iv…Teodora Voicilă reacÈ›ionează cu fascinaÈ›ie crezând in soarta, în karma, în mitul lui Făt-Frumos, în tot ceea e bine È™i ce face viata frumoasă, nu in petele de noroi ce o urâțesc...e scris în stele pentru toÈ›i, nimic nu se întâmplă accidental…e scris în stele…stelele de pe cer.. în stele. “-Apă, se auzi vocea presupusului beÈ›iv…va rog apă.†â€-Vrei apă acum nenorocitule…nu mai bine îți dau niÈ™te È›uică…hah?…nu-ti prieÈ™te mai bine?†“-Du-te Teodora mama È™i adu niÈ™te ap㆓-Nu te duci nicăieri. Stai aici!†“-Hai măi Vasile, băiatul suferă†Oricât de duri ar fi uni bărbaÈ›i nu pot sa nu clintească atunci când aud È™oaptele, vorba sau glasul femeii iubite sau odată iubite. Vasile Voicilă era etichetat în sat drept un om rău È™i hain…de ce? Pentru că ideile lui erau învechite È™i conservatorismul lui era împins la extrem, pentru nu frecventa barul din sat È™i locurile publice de întâlnire a bărbaÈ›ilor ci prefera să stea acasă È™i să muncească doua ore în plus pentru ca familia lui să aibă o viata mai bună. Era rău dar când venea vorba de familia lui ar fi făcut orice. Conservatorismul lui avea È™i părÈ›ile bune…da nu a lăsat-o pe Teodora sa meargă la facultate considerând că locul ei e acasă dar daca vre-un tânăr golan se atingea de ea sau o brusca in orice fel acel tânăr putea să-È™i numere zilele pe care le mai avea de trăit…avea părerea că locul unei femei este la cratiță loc pe care îl indica È™i nevestei sale dar dacă Maria avea nevoie de ceva făcea È™i pe dracu-n patru sa-l obÈ›ină È™i îi făcea voia aproape tot timpul, cât despre situaÈ›ia în care cineva i-ar fi adresat vre-un cuvânt urât soÈ›iei…atunci… regula Teodorei se aplica È™i mai aspru. Ele doua erau slăbiciunile lui È™i deÈ™i tendinÈ›a iniÈ›ială era sa zică nu la orice sugestie până la urmă se lăsa înmuiat. ‘â€-Du-te Teodoro, adu-i niÈ™te ap㆓-Băiete draga, cum te cheamă?†“-Nu…nu È™tiu†“-Vasile nu cred că e beat†“-Mda…nici eu nu mai cred asta†“-Hai să-l lăsăm să doarmă în hambar noapte asta. Mi-e milă să-l las aÈ™a.†“-Dar Maria eÈ™ti proastă? Daca e vre-un hoÈ› È™i ne fura È™i puÈ›inul pe care îl avem, după aia munceÈ™ti tu să avem ce mânca?†“-Da. ÃŽmi asum acest risc. Vad bunătate în ochii lui nu va fura nimic. Te rog bărbate!†“-Bine fie... È™i tu ce te bucuri aÈ™a? Ce? Crezi că e Făt-Frumos? Să nu te prind pe lângă el că nu mai ieÈ™i din casă toată viaÈ›a ta…nu mai zâmbi fată…de ce zâmbeÈ™ti?†-De ce zâmbeÈ™ti? -AÈ™a, mă gândeam, auzi ce ti-a zis Nenea Zaharia? -Nimic. -Cum adică nimic? -Nimic. -Nimic adică nu vrei sa-mi spui. -Whatever. -“Whateverâ€? Asta e un fel de “mă rog†nu? Emil se opri în mijlocul uliÈ›ei arse È™i o aplaudă in batjocură. -Nu trebuie să faci asta. Te-am întrebat doar. Fetei îi pali zâmbetul È™i lacrimile erau gata să curgă pe obrajii ei. Doar o ambiÈ›ie o mai È›inea să facă asta. AmbiÈ›ia să-i arate orășeanului că nu este mai prejos de el È™i nu este țărăncuță prostuță pe care o consideră. Și ea poate să fie misterioasă, È™i ea poate să nu vorbească…își va cere scuze? Asta nu s-a întâmplat. Băiatul își expunea o expresie facială parcă arătând mulÈ›umirea pentru acest mic moment de ridiculizare care a dus la tăcerea pe care o căuta de la începutul mici incursiuni prin viata rurala dobrogeană. Se apropia de ora unul È™i cei doi nu ajunseră acasă. Probabil mămăliga era rece. Dar cui îi păsa. Lui Emil cu siguranță nu pentru că mâncarea nu era interesul lui numărul unu, cantitatea de alimente ingerată tinzând spre minus infinit. Și de acum nici Teodorei nu îi surâdea ideea prânzului fiind prea cufundată în gânduri despre iubire, dragoste sau cum vor poeÈ›ii să-i spună. Deocamdată ea îi spune dezamăgire. Un singur gest a schimbat totul…mândria…mândria. LiniÈ™tea ce caracteriza drumul de întoarcere îi dădu lui Emil ocazia ca principalul lui scop să nu fie evitarea fonică a monologurilor Teodorei ci observarea habitatului înconjurător. Case È™i pe stânga È™i pe dreapta, mici dărăpănate cu multe verdeaÈ›a pălita în jurul lor…pe jos pământ argilos, nisip, praf È™i câteva broaÈ™te de pământ…în aer umiditate, țânÈ›ari cât cuprinde È™i muÈ™te mai multe decât ai avea nevoie vre-odată, dacă ai avut vre-odată nevoie de muÈ™te. Și totuÈ™i era frumos, era altceva…fără beton, fără BCA, fără graffiti, fără manele, fără claxoane, fără sonerii de telefoane mobile, fără ciudaÈ›i. Iar briza, briza te atrăgea către emitenta ei, marea. Bătea acum în fata celor doi amintindu-le că la o aruncătura de băț e ea…cea Neagră, cea Mare. Era cald. Nici babele nu ieÈ™iseră să crape seminÈ›e È™i să observe miÈ™carea socială a comunei, doar măgarii stăteau în soare plângându-se de mama focului că sunt singurele vietăți care trebuie să suporte pedeapsa cereasca, ei È™i cei doi tineri ce-È™i croiau drumul către casa verzuie de peste sosea unde locuia familia Voicilă. ÃŽn faÈ›a barului adolescenÈ›ii dobrogeni dispăruseră. Doar un moÈ™neag mai savura o bere “Robema†în timp ce barmanul se ruga insistent de el să plătească consumaÈ›ia…â€Stai taică că e timpâ€â€¦părea să spună bătrânul consumator. ArÈ™iÈ›a îi pârlea pielea lui Emil ca È™i cum ar fi fost ars pe rug È™i totuÈ™i fata nu avea nimic…pielea ei era deja arsă până la epuizare…e ca È™i cum ai fi încercat să arzi focul. -Pe unde umbli fata lu’ Dumnezeu? E două jumătate È™i mămăliga deja s-a răcit. Èši-am spus să nu întârzii. -Săru’mâna mamă. ÃŽmi pare rău. -Of, of. Ce mă fac eu cu tine. Hai să-ti fac niÈ™te ochiuri sa mănânci È™i tu ceva cald. -Nu mulÈ›umesc, nu mi-e foame. -Copilă, trebuie să mănânci. -Mai târziu mamă, acum am puÈ›ină treaba în grădină. DiscuÈ›ia a avut loc ca È™i cum Emil nu ar fi fost acolo. Și nici nu era…poate doar cu corpul. Bănuia totuÈ™i ca indispoziÈ›ia Teodorei È™i lipsa poftei de mâncare se datora gestului său batjocoritor de pe drum. Nu avea sa facă însa nimic în aceasta situaÈ›ie. Avea doar sa se îndrepte către hambar, să se trântească pe sacul de paie È™i sa-È™i mai plângă puÈ›in de milă. -Băiete mănânci? Se auzi într-un final vocea femeii. -Nu mulÈ›umesc, de fapt nici nu mai stau mult, am sa plec când se face mai răcoare. -Și mă rog unde ai să pleci? -Contează? Nici un răspuns. Deci nu conta. Sacul de paie din hambar era exact cum îl lăsase, aceleaÈ™i rosături de È™oareci, aceeaÈ™i culoare, aceeaÈ™i amintire. “-Nu e cine È™tie ce dar tata zice ca nu vrea sa te culcam in camera oaspeÈ›ilor ca să nu ne spurci căminul…auzi? Cum te cheamă pe tine?†Cu ultimele sale puteri străinul se trânti pe sacul de paie dar nu închise ochii pentru că în faÈ›a lui voioasa ca o gaza ce se perindă continuu. Era o fată frumuÈ™ică, tenul parcă puÈ›in mai închis decât era el obiÈ™nuit dar avea trăsături de prinÈ›esă, un păr negru È™i frumos cum era È™i al lui înainte, ochi albaÈ™tri pătrunzători È™i niÈ™te buze subÈ›iri È™i melancolice, mâine fine dar totuÈ™i vânjoase, È™i un corp mignon dar care exprima o oarecare putere fragilă. “-Aici dormeam eu când eram mica È™i fugeam de acasă. De fapt nu fugeam de acasă, veneam doar până aici care după cum vezi e la doua palme distantă de casă dar aÈ™a îmi plăcea mie să zic…fug de acasă.. auzi la mine ce idee; îți vine să crezi?†Și după o pauza introspectiva. “-Apropo eu sunt Teodora, asta în caz ca nu l-ai auzit pe tata când m-a strigat; încântata de cunoÈ™tință, mă bucur că ai ales casa noastră că dacă doamne fereÈ™te cădeai în faÈ›a casei PopeÈ™tilor era vai È™i amar de tine…bine sunt ei mai bogaÈ›i că au 20 de pogoane de pământ dar sunt oamenii dracului, aÈ™a zice È™i mama È™i tata; e unul din puÈ›inele lucruri în care cad de acord. Sunt răi È™i zgârciÈ›i, ca brăneni; n-am fost în Bran niciodată dar aÈ™a zice Nenea Zaharia…oricum am auzit că e frumos acolo...a zis Nenea Zaharia că o să mă ia odată cu el acolo; mâine merg pe la el, poate vii È™i tu…ce zici?†Și după încă o pauza. “-Atunci noapte bună, odihneÈ™te-te…†“-Nu pot sa mă odihnesc, visez urât†“-Și tu? Vai!! Eu visez că merg cu mama È™i cu tata la mare È™i ne distrăm, cântăm, eu le recit poezii, È™i după aia brusc se ridică un val mare, mare de tot È™i vine peste noi…și mama È™i tata fug repede, repede pe dealul Viilor È™i se salvează dar eu cum sunt mai mică nu pot sa fug aÈ™a repede È™i mă ia apa È™i mă înghite dar nu mor...doar plutesc È™i la un moment dat mă duc la fund È™i văd cum albastru se transforma în negru. Și din negură iese un peste urât mare de tot care începe sa mă sfâșâie bucata cu bucata. Și încep sa plâng È™i nimeni nu mă aude, È™i simt o durere gravă in piept…și după aia brusc mă trezesc transpirata toata È™i nu mai pot dormi pană dimineaÈ›a…ce crezi ca înseamnă?†Și după o ultimă pauză. “-ÃŽnÈ›eleg eÈ™ti obosit. Bine, vorbim mâine.†“-Nu voi mai fi aici mâine.†Și acum e mâine. Și e aici. Nu È™tia unde s-a dus Teodora. Daca mai e supărată pe el sau nu. Nici foame nu îi era, nici somn nu îi era dar hambarul îl aÈ™tepta la fel de primitor ca întotdeauna. ÃŽntins pe sac cu ochii in bârnele tavanului se gândea. Cum a ajuns el aici? Putea să evite acest lucru? Ce se va întâmpla cu el? A doua zi la familia Voicilă se încheia. Și dacă până acum era cineva care părea cât de cât interesată de soarta lui acum nici măcar acea persoană nu mai există. A omorât-o…asasinul…asasinii nu plâng. Dar poate mâine dimineaÈ›a va fi ca in dimineaÈ›a aceasta sau in prima dimineaÈ›a…prima dimineaÈ›a… atunci a văzut-o prima oara aÈ™a cum trebuie; nu numai cu ochii ci È™i cu inima, e frumos să te trezeÈ™ti dimineaÈ›a cu un zâmbet deasupra capului tău obosit È™i să-ti spună cu gura până la urechi: â€Bună dimineaÈ›a!†“-Buna dimineaÈ›a somnorilă…ai dormit bine?†“-Servus†“-Poftim?†“-Nimic†“-Am văzut ca te zvârcoleai È™i bălmăjeai ceva dar n-am înÈ›eles ce. Te rog să mă ierÈ›i, să nu crezi că te spionam, venisem să-ti aduc ceva de mâncare È™i…†“-Stai liniÈ™tită, am coÈ™maruri...se întâmplă frecvent.†“-Despre ce?†LiniÈ™te…liniÈ™te...liniÈ™te…despre ce avea coÈ™maruri? Nici atunci n-a È™tiut să-i răspundă È™i nici acum nu are un răspuns clar...ce se întâmplase? De unde vin coÈ™marurile…vin indiferent că are ochi închiÈ™i sau deschiÈ™i…ele vin…te năpădesc, te cuceresc, te domină, te distrug. ÃŽntr-un cadru de cereale È™i pe un fundal de croncănit de ciori Emil încerca să-È™i dea seama ce-i cu el. Pentru prima oară in ultima vreme încerca să se adune. Și nu reuÈ™ea; dar măcar încerca. Și deodată pleoapele au cedat baricadele È™i s-au lăsat conÈ™tient invadate de somn, sistemul nervos È™i-a luat binemeritata pauza iar gândurile È™i-au zborul peste munÈ›i către acea zi, acea zi în viata fiecărui când trebuie să iei decizia. Camera aproape goală…ceva lume in jur…agitaÈ›ie, conspiraÈ›ie….nemulÈ›umiri, vei face ceva? Vei face ceva? VEI FACE CEVA? “-Vei face ceva?†“-De ce eu?†“-Pentru că pe tine te place moÈ™neagul, poÈ›i să te apropii de el mai uÈ™or decât noi.†“-Nu vreau să fac nimic. Daca stăm să ne gândim. El ne-a adus aici. El ne-a învățat tot ce È™tim†“-Da Emil. El ne-a adus aici. El ne-a învățat tot ce È™tim. El ne-a învățat sa furam. El ne-a învățat sa minÈ›im. El se foloseÈ™te de noi pentru propriile beneficii. ÃŽl vezi vorbind despre măreÈ›ia noastră. Ne tot spune să avem răbdare. Până când? Când va veni rândul nostru. Cât timp el trăieÈ™te niciodată nu vom face asta. Nu crede în ce spune, în ce învață. E un demagog È™i tu È™ti asta. Ne vorbeÈ™te despre cum partidul nostru se bazează pe dragostea de Dumnezeu, ne pune sa citim Biblia È™i el nu respectă nimic…1.Să nu ai alÈ›i Dumnezei înafara de mine…și el merge prin È›ară la întâlnirile pro-iudaice, pro-musulmanice È™i spune că merge acolo doar pentru obÈ›ine bani, să se facă frate cu dracu pentru binele nostru. Mă laÈ™i? Dacă a intrat în sinagoga sau moschee deja are alÈ›i Dumnezei…2. Să nu-È›i faci chip cioplit, nici vreo înfățiÈ™are a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor È™i să nu le slujeÈ™ti…și el? La el în birou e o sculptura cu Zelea Codreanu în ipostaza Domnului Iisus crucificat..3. Să nu iei în deÈ™ert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deÈ™ert Numele Lui…tot timpul când înjură înjură de CristoÈ™i È™i Dumnezei È™i nici măcar odată nu-È™i face o cruce măcar după aceste insulte spunând un Doamne Iartă-mă... 4. Adu-È›i aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinÈ›eÈ™ti…hai să fim serioÈ™i, È™tim cu toÈ›i când își face el “munca†cea de toate zilele…..5. CinsteÈ™te pe tatăl tău È™i pe mama ta, pentru ca să È›i se lungească zilele în È›ara, pe care È›i-o dă Domnul, Dumnezeul tău…iar el în discursurile lui zice ca părinÈ›ii nu È™tiu È™i nu au văzut calea ce ni s-a arătat È™i nu merită nici un pic de simpatie È™i că atunci când vom ajunge la putere ei vor cădea primii…6.Sa nu ucizi…știm câte crime a comis pentru a ajunge pe poziÈ›ia unde este acum….7.Sa nu preacurveÈ™ti…no comment, cum crezi că intra fete în partidul nostru…8.Să nu furi…de unde are toate casele È™i maÈ™inile alea scumpe când el spune că toate veniturile le bagă in fondul partidului….9. Să nu mărturiseÈ™ti strâmb împotriva aproapelui tău…ai ideea câți din oameni noÈ™tri, oameni buni, sunt la puÈ™cărie pentru că el i-a turnat să-È™i salveze pielea?…10. Să nu pofteÈ™ti casa aproapelui tău; să nu pofteÈ™ti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău…nu numai ca a poftit dar a È™i luat È™i asta tu È™ti mai bine decât noi toÈ›i ca este mai mult decât adevărat. A încălcat tot ce e mai sfânt. Când noi vom ajunge la putere vom respecta aceste porunci. Nu vom fi ca el. De aceea vrem ca tu să faci ceva in privinÈ›a asta. Să-i iei locul ,tu ne poÈ›i conduce. Tu vei fi liderul nostru, È›ie ne vom supune…în tine are încredere, îți va fi cel mai uÈ™or.†AÈ™a era. Emil îl È™tia ce-l mai bine pe Nea’ Nicador È™i putea oricând sa-l elimine de la putere. AÈ™a era. Nea’ Nicador încălcase toate cele zece porunci prin acÈ›iunile sale deÈ™i învățătura lui era alta. Da. Trebuia sa facă ceva in privinÈ›a asta. Dar ce? “-Sâmbăta viitoare, după întâlnire, când te duci in biroul lui sa scrieÈ›i eseurile pentru ziarul partidului îi aminteÈ™ti că ai nevoie de bani să cumperi chitara ca să scrii imnul…bineînÈ›eles că nu va merge cu tine la seif ci te va lăsa sa aÈ™tepÈ›i in birou până când el va merge la seif să-ti aducă banii. Vezi că in sertarul din dreapta biroului in agenda lui, la pagina 37 există o cheie Ia cheia È™i deschide dulăpiorul de sub drapelul României, acolo găseÈ™ti pistolul lui. ÃŽl iei; È™i gata…când vine vom avea un nou lider…Emil Stoica va duce Noua Dreapta în parlament, la guvernare È™i la puterea absoluta.†“-Nu È™tiu ce sa zic. după aia ce se va întâmpla?†“-ÃŽÈ›i aranjam noi să pleci pentru câteva luni până se liniÈ™tesc lucurile. Am vorbit deja cu un cunoscut ce lucrează in port. Te vei întâlni cu el în Valul lui Traian..†“-Unde?†“-Valul lui Traian, e o localitate la sosea, la vre-o 2 km de ConstanÈ›a.. ăsta te va duce în port unde te pune pe un vapor spre Varna. AÈ™tepÈ›i acolo până îți dam noi semn ca e sigur sa te întorci. Acolo o să ai casă, masă, acoperire, tot. Și când te întorci ne vom începe marÈ™ul către putere.†“-Și cum îl cheamă pe ăsta?†“-Nu-i treaba ta.†“-Ba e. Vreau să È™tiu. De unde È™tiu eu că nu vreÈ›i să mă faceÈ›i È›ap ispășitor ca să ajungeÈ›i voi unde trebuie.†“-Nu fii prost! De când ne È™tim noi hah? Cum îndrăzneÈ™ti să-mi insulÈ›i loialitatea fată de tine? Tu eÈ™ti liderul nostru È™i crezi că vreau să te dau la o parte? Nu cunosc pe nimeni mai versatil decât pe tine…vorbesc în numele tuturor când îți jur credință…Nu fii bou? Fii bărbat!†“-Vreau să È™tiu cum îl cheamă te rog..†“-Costică îl cheamă…și te va aÈ™tepta acolo†“-ÃŽn Valul lui Traian?†“-Da†“-Deci te bagi? Sau vei sta È™i te vei uita cum Nea’ Nicador va rupe aripile visului nostru. Vei face ceva?†Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaah…doar un vis urât, sau poate o amintire urâtă; tot în hambar, tot sub soarele arzător, dar parcă nu e la fel, deÈ™i totul în jur pare la fel ceva…Da! VOI FACE CEVA! DesculÈ› băiatul ieÈ™i afara pe pământul încins È™i se îndrepta glonÈ› spre camera Teodorei Amurgul pusese stăpânire pe sat; soarele aproape murise È™i în curtea familiei Voicilă un băiat firav în picioarele goale, cu un tricou jerpelit È™i pantaloni suflecaÈ›i fugea, mânat parcă de la spate de o forță nemaivăzuta, către partea laterala a casei, către un geam curat È™i inocent dincolo de care se afla o creatura la fel de curata È™i inocentă. Vru să dea buzna înăuntru să o trezească dar imaginea ce i se înfățiÈ™a prin sticla fu mult mai preÈ›ioasă. Câteva minute a stat băiatul acolo admirând ceea ce se pare că devenea încetul cu încetul dragostea lui deÈ™i nimic din ce a făcut el nu a lăsat să se înÈ›eleagă un asemenea fapt…uneori aÈ™a e dragostea, o privire e de ajuns, să ardă poeziile de dragoste, canÈ›onetele de sub balcon…să se dezbrace toÈ›i de falsa pudoare È™i ipocrizia romantismului neomodernist È™i să fie goi în fata sentimentelor…un “te iubesc†e de ajuns. Și o mai admira în timp ce minutele se scurgeau în defavoarea clipelor de dragoste ce ar fi putut fi. Dacă aceasta scenă ar fi fost un film geamul s-ar fi aburit fie de frigul sufletului lui Emil fie de căldura emanată de prinÈ›esa câmpului; ea ar fi fost aspiraÈ›ia divinității, dragostea ce nimeni n-a avut-o, inocenta unui inorog înjunghiat din spate ce plânge cu lacrimi de cristal…iar el…el ar fi stat È™i ar fi privit-o ore în È™ir în timp ce un pian melancolic i-ar fi cântat iubirea nedezvăluită...È™i ar fi cântat pianul intr-un ritm lent până s-ar fii pierdut în fundalul emoÈ›ional al personajului principal…el ar fi căzut sfâșiat de durerea iubirii iar ea s-ar fi trezit brusc din somnul afrodiziac, ar fi ieÈ™it cu ochi intre-deschiÈ™i în curte, l-ar fi văzut cocârjat undeva sub geamul ei implodând de durere, l-ar fi cuprinse in braÈ›ele-i firave È™i l-ar fi întrebat ce s-a întâmplat, el i-ar fi confesat iubire, ea ar fi plâns È™i ar fi trăit fericiÈ›i până la adânci bătrâneÈ›i. Dar nu e un film!…e realitate…totul se va întâmpla organic pentru ca aÈ™a e viaÈ›a…romantismul a dat È™tafeta pragmatismului. ÃŽn aceasta idee își lua inima-n dinÈ›i È™i intra violent pe uÈ™a fetei speriind toate visele din trupul ei secat de căldura È™i de dor. -Hai cu mine! spuse el scurt. -Unde? -Du-mă unde vrei tu numai vino! ÃŽmi pare rău pentru gestul meu de mai devreme…du-mă de aici… du-mă la….mare… Ochi fetei luară foc...la mare...acolo unde-l va săruta…of tu Cătălina a sudului, Luceafărul ti sa arătat. -Haide! Până nu se întuneca de tot. -Să mergem. Și s-a produs magia tinereÈ›ii. Emil o luă de mână pe Teodora È™i o indemna parcă să fugă împreună cu el intr-o feerie arzătoare. Inima Teodorei aproape sări din piept datorita unui gest simplu dar atât de pur. Sângele ei curgea acum mai repede ca oricând pompând culoarea roÈ™iatică È™i in cele mai îndepărtate periferii ale corpului. Și el simÈ›ea la fel dar parcă reuÈ™ea sa disimuleze mai bine plăcerea ce-i survenea atingerii unei piei moi de domnita după atâta amar de vreme de ura È™i hâtră. Acum erau doar ei doi iar cuvintele erau de prisos. Plutiră parcă peste gardul din spatele casei, prin grădina familiei Voicilă încurcând trifoiul plantat acolo…dar cui îi păsa? Nici Teodora nu mai vorbea nici Emil nu-È™i mai punea in funcÈ›iune spiritul sau observativ. Casele erau la fel, peisajul numai era unic, era un decor de o piesă de teatru unde dragostea juca rolul principal. Și ieÈ™eau din sat fuga spre mare…și câmpia era întinsă È™i vasta de un galben notoriu…dar cui îi păsa?…și cerul trecea printr-o perioadă de albastru cerneală înainte ca soarele să-È™i spună ultimul cuvânt pe ziua de azi…dar cui îi păsa?….È™i briza mării răcorea fruntea celor doi È™i îi chema pe tineri să vină la sursă, să se privească, să se sărute, să se iubească. â€Acesta e momentul pe care l-am aÈ™teptat toata viaÈ›aâ€, gândea Teodora; “Vino cu mine, am să-ti spun totul, am suferit destul, vreau să te iubesc†gândea Emil. PurtaÈ›i de adrenalina momentului, îmbătaÈ›i de aerul cu gust sărat ce le umplea nările È™i gurile, mânaÈ›i de acelaÈ™i sentiment, mersul era o fugă, fuga era un zbor, zborul era o magie, magie ce le dădea aripi. Acum nu vorbeau deloc deÈ™i ar fi putut, ar fi ruinat momentul, drumul iniÈ›iatic al iubirii sporadice între două persoane ce nu È™tiu aproape nimic unul despre celalalt È™i ce nu aveau nimic în comun acum câteva ore; nici măcar nu s-au privit în ochi până acum pentru că nici cea mai mică intenÈ›ie de iubire nu se licărise în ochi nici-unuia: Emil era prins în trecut iar Teodora mai mult visa cu ochi deschiÈ™i nefiind sigură de ce sentimente o încearcă. Dar acum se priveau; È™i lumea se învârtea È™i ochii negrii de È›igan ai omului de munte străfulgerau ochii albaÈ™tri ai prinÈ›esei vastului câmp auriu. Și deasa verzuie se transforma în iarba rara gălbuie care la rândul ei se transforma în mici pietricele ce se transformau, încetul cu încetul, în nisip. Nisipul , ce nu este altceva decât o adunătura de pietricele de mărime nanometrică dar care încântă tălpile miilor de oameni prin fineÈ›ea lui. Acum încânta tălpile doar a doi oameni, singurii oameni ce contau. Erau acolo…deja?…iat-o! Marea; nu e neagră, e albastră, ba e verzuie…cui îi pasă? AjunÈ™i pe plaja pustie pe un semi-întuneric Emil o lua în braÈ›ele-i firave pe Teodora È™i deÈ™i puterile îi erau limitate o cără până pe malul mări aÈ™ezând-o la limita dintre apa È™i pământ. Valurile timide îi udau picioarele iar senzaÈ›ia asta aproape îl dobora de plăcere. O plăcere orgasmică ce nu putea fi concepută în alt fel. Intră până la glezne È™i amintirile de vremurile apuse îi reveneau. Ãsta era primul lucru ce-l făcea când venea cu părinÈ›ii la mare…și acum.. acum dragostea părinteasca a fost înlocuită cu dragostea naivă, dragostea lui. Marea era liniÈ™tită in acea seară È™i părea să le spună celor doi că aici e sfârÈ™itul lumii. Aici trebuiau să ajungă pentru a face ce au aÈ™teptat toată viaÈ›a să facă: să se dezbrace de prejudecăți È™i să rămână goi emoÈ›ional unul în faÈ›a celuilalt…fără secrete, fără disimulări, tot ce e mai simplu mai lumea să iasă la iveală. â€-DaÈ›i-mi mie toate păcatele, toate gândurile negre È™i complexe, toate regretele; daÈ›i-mi mie tot ce aveÈ›i mai rău să-l scufund È™i să-l fac pierdutâ€, părea să spună bătrâna È™i galeÈ™a doamnă. Jumătatea pământeasca a peisajului marin părea să-i invite pe cei doi să ia loc precum o gazdă politicoasă își invită respectuos musafirii să ocupe un loc în cele mai bune È™i mai confortabile scaune pe care le are. ÃŽntunericul începea, din ce în ce mai evident, să-È™i pună amprenta dar cei doi încă se vedeau bine De doua zile de când se È™tiau niciodată nu s-au văzut aÈ™a bine, lumina È™i arÈ™iÈ›a îi orbise dar acum întunecarea îi scotea la iveală: ea cu corpul fragil, ochii de culoarea cerului È™i păr de culoarea smoalei iar el tot slab È™i firav precum un martir, cu un chip ce părea să fi văzut toate tragediile lumi È™i cu negrul din el ce ieÈ™ise la suprafață în podoaba capilară È™i în cele doua orbite scobite pe faÈ›a gălbuie arsă acum de soare. LiniÈ™tea caracteriza momentul È™i invitaÈ›ia nisipului fu onorată. Călătoria se terminase, cei doi se aÈ™ezară unul in braÈ›ele celuilalt pe pătura de siliciu. Și apoi liniÈ™te, aceea liniÈ™te stânjenitoare în care nimeni nu zice nimic. AÈ™teptaseră poate toată viaÈ›a să ajungă aici È™i acum continuarea parcă le scăpa precum un artist într-o criză creativă. Atunci când doi îndrăgostiÈ›i se “întâlnesc†pentru prima oara e foarte ciudat pentru că e prima oara când sunt singuri fără prieteni È™i nu È™tiu cum să înceapă discuÈ›ia, cum să procedeze pentru a nu ofensa pe celălalt, ce să zică sau să facă pentru ca cel de lângă ei să se simtă cât mai bine. Până la urmă , în astfel de situaÈ›ii, unul din parteneri își dă seama de penibilitatea È™i chiar ilaritatea situaÈ›iei È™i face o miÈ™care. De obicei această persoană este jumătatea feminină. Și apoi o mică discuÈ›ie despre vreme sau despre È™coală, o glumiță două È™i abia apoi totul vine cât de cât natural; secretul e să fii relaxat ,secret ce multă lume îl È™tie dar nu reuÈ™eÈ™te să-l pună în practică. Și în cazul celor doi fata fu cea ce sparse gheaÈ›a. -Ce frumoasă e marea la apus de soare. -Da. -Știi Emil, acum că m-ai adus aici È™tiu că simÈ›i ceva È™i as vrea să rosteÈ™ti mai multe cuvinte decât cele monosilabice cu care m-ai obiÈ™nuit. -Ce ai vrea să-ti spun? -Orice. -Ca de exemplu? -Orice, mă doare liniÈ™tea ta mohorâtă, vreau cuvinte, vreau propoziÈ›ii, vreau fraze. -Crede-mă că ar fi atâtea de spus, È™i as vrea să-ti spun multe dar nu È™tiu de unde să încep…hai mai bine să-ti cânt ceva...vrei. -Da! spuse Teodora cu ochii împânziÈ›i aproape de lacrimi de bucurie…â€unde ai fost toată viaÈ›a mea?â€, gândea ea. “Dormi liniÈ™tită sub raze De soare ce-ti mângâie părul Căci toata viata am să te caut ÃŽn roua ce-mi năruie trupul Unde te-ascunzi iubire ÃŽntr-o pădure de câmpie MunÈ›ii trecut-ai să te aflu S-ating pielea ta ar fi prea sacru†Și iată că sărutul a venit natural, firesc. Parcă acel cântec È™optit la urechea Teodorei încă mai se făcea auzit transformându-se în coloana sonora a celui mai important film de dragoste din viata lor. Pielea, ochii, buzele È™i părul; trupurile se contopeau unul cu altul È™i cu natura. Soarele murise dar dragostea abia se născuse. Se spune că dragostea È™i crima nu vor putea fi niciodată exprimate în cuvinte È™i aÈ™a este. Dacă crima e ceva prea atroce dragostea e prea pură È™i inocentă pentru a fi mânjită de cuvinte inutile. Da…dormi liniÈ™tită sub raze Teodora…Emil a trecut munÈ›ii să te afle. Și acum că noaptea a venit iubirea se simte ca la ea acasă…serenitate….melancolie…suicid amoros…ce simt doi îndrăgostiÈ›i in momentul unirii lor sufleteÈ™ti nu va putea fi transpus niciodată nici de cel mai iscusit scriitor. Și această lege universal valabilă se aplica È™i îndrăgostiÈ›ilor de pe malul Mării Negre. Stăteau Emil È™i Teodora întinÈ™i pe plaja întunecată .El cu o expresie ce găsise liniÈ™tea sufletească, ea tremurând din cap până-n picioare ca după cea mai intensă experiență cosmica simÈ›ită vre-odată. Ochi nu È™i-i închideau pentru era timpul…era timpul pentru vorbe…acum cuvintele își aveau rostul. -Ce frig îmi este. Spuse Teodora după câteva minute magice de liniÈ™te sperând să fie luată-n braÈ›e. ÃŽi reuÈ™i. Emil o cuprinse în braÈ›ele lui scheletice care acum erau cele mai iubitoare din lume. -Emil? mai adăugă ea -Da. -De ce eÈ™ti aÈ™a trist? -Of!...mda…presupun că trebuia să vină È™i întrebarea asta. N-am fost întotdeauna aÈ™a, când eram mic râdeam într-una, în orice poza de-a mea din copilărie apar cu un rânjet tâmp. Și în adolescență am fost vesel dar apoi…nu È™tiu, mi-am complicat singur viata…sunt tânăr dar am văzut destule la viaÈ›a mea, lucruri pe care m-am încăpățânat să le vad È™i nu au avut asupra mea rezultatul scontat. ÃŽmi pare rău că m-ai cunoscut acum pe final… -Pe final? Ce vrei să zici? -Vezi tu…of...cum să-ti spun… -Oricum. -Teodora eu… Și următoarele fraze ce ar fi ieÈ™it din gura băiatului ar fi fost următoarele: “-Teodora eu…eu am ucis un om…am ucis un om fără să mă gândesc la consecinÈ›e. Am fost influenÈ›at, am fost slab È™i iată am ajuns aici din hazard. Vezi tu, după ce am terminat liceul am intrat la facultatea de drept din BraÈ™ov unde am avut un profesor care în secret conducea organizaÈ›ia Noua Dreaptă. O organizaÈ›ie care își propunea să reînvie miÈ™carea legionară. Pe om îl chema Nicolae Udățeanu dar È™i-a schimbat numele în Nicador Zelea Codreanu în memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul miÈ™cării legionare. Ma ademenit, mi-a spus că am potenÈ›ial È™i ma invitat să mă duc la una din întâlnirile lor să văd dacă mi-ar plăcea să fac parte din aÈ™a ceva. Am spus sigur È™i deÈ™i părinÈ›ii mei mi-au interzis pentru că È™tiau ce se poate întâmpla m-am dus È™i ma fascinat ce am văzut acolo, ideile pe care eu le creionasem de ceva timp în capul meu prindeau viu grai în acea sală prin acest om pleÈ™uv È™i bătrân ce semăna izbitor cu Nentu’ Zaharia. Am început să mă implic tot mai tare în administraÈ›ia partidului momit de laudele lui Codreanu È™i de telul de a ajunge partidul guvernant. Cu cat trecea timpul È™i cu cat părinÈ›ii mei îmi interziceau tot mai tare cu cat eram din ce în ce mai implicat. Tot cu timpul am făcut cunostintă cu alÈ›i tineri ca mine ce împărtășeau aceleaÈ™i idei ca È™i mine È™i pe care îi credeam prietenii mei. Devenisem o putere locală destul de puternica iar mitingurile pe care le organizam atrăgeau tot mai mult tineret È™i materie cenuÈ™ie. Dar am aflat È™i lucruri pe care n-as fi vrut È™i care trebuiau să-mi deschidă ochii dar n-au făcut-o. Am aflat că Nicador, deÈ™i spunea că partidul e organizaÈ›ie non-profit, folosea cotizaÈ›ia noastră pentru propriile afaceri iar ziarul său propagandist “Epifania†nu era altceva decât un mijloc de spălat bani. N-am vrut să dau crezare deÈ™i vedeam în jurul meu multa minciună È™i foarte mult demagogism. Și într-o seară aÈ™a ziÈ™ii mei prieteni m-au convins că trebuie să-l elimin pe Nea’ Nicador. Mi-au băgat în cap tot felul de iluzii că eu îi voi lua locul È™i voi duce partidul la putere, că trebuie să acÈ›ionez ca un adevărat lider ce sunt È™i tot felul de lucruri de genul acesta. Mi-au spus că după ce fapta va fi consumata trebuie să dispar o vreme din BraÈ™ov È™i să fug în Bulgaria printr-un om de legătură ce mă va aÈ™tepta în “Valul lui Traianâ€â€¦È™i aÈ™a am ajuns aici la tine. AÈ™a ca…într-o seara…după o È™edință ce a cuprins un discurs la fel de pasional È™i de emoÈ›ionant ca È™i primul pe care l-am auzit, l-am chemat în birou sub pretextul că vreau să-i arat ce eseuri am mai scris pentru “Epifania†spre a-È™i da cu părerea. MoÈ™neagul având încredere deplină în mine a acceptat. Chiar aveam un eseu pe care îl scrisesem deci nimic nu era de bănuit. Nu i-am vorbit deloc, i-am întins doar foaia È™i l-am lăsat să citească. După ce a terminat am rostit singurele cuvinte în seara aceea: „de asemenea o să am nevoie de 700 de lei să-mi cumpăr chitara pentru a compune imnul partiduluiâ€. După ce a plecat să ia bani din seif am căutat în sertarul lui din dreapta, în agendă, la pagina 37 unde am găsit o cheie cu care am deschis dulăpiorul de sub drapelul României. Totul s-a întâmplat aÈ™a repede că nu am avut timp să mă gândesc la nimic, doar privirea dezaprobantă a mamei mai apărea dar prea fadă pentru a avea vre-un efect asupra acÈ›iunilor mele. Și când a reintrat în birou a fost gata; nu a fost nimic spectaculos, nimic È™ocant, nimic traumatic; nu e cum vezi in filme cu discursuri necrologice înainte de ultima clipă, cu È›ipete, cu regrete, fără cuvinte de mântuire rostite cu sânge la gură în timp pe jos ar fi zăcut de agonia glontelui. Nici un discurs apoteotic sau un râs sinistru…nimic…pac…și gata…am ucis un om. După am fugit de acolo cât am putut de repede acasă unde părinÈ›ii mei luau cina. M-au văzut speriat È™i m-au întrebat ce am pățit. N-am putut să le ascund aÈ™a ceva È™i le-am spus, cuprins de teamă, adevărul IniÈ›ial s-au speriat dar apoi s-au înfuriat; mi-o făcusem cu mana mea È™i aveau dreptate în toate criticile pe care mi le aduceau. Și apoi…of….È™i apoi tata m-a dat afară din casă cu lacrimi in ochi iar mama a fost de partea lui…măcar nu au chemat politia…..È™i nu mi-am luat nimic, nici o haină, nimic, am plecat spre gară È™i nu m-am uitat înapoi pentru că portretul părinÈ›ilor mei îndureraÈ›i È™i mistuiÈ›i de durere ar fi fost prea mult…și am plecat…m-am urcat în tren iar pe drum am vrut să dorm dar apoi m-a cuprins altă dorință È™i mai aprigă: dorinÈ›a de suicid, sute È™i mii de scenarii care se terminau cu mine aruncându-mă sub tren îmi veneau in cap…am avut vre-o 5-6 tentative când am ajuns până la marginea vagonului uitându-mă spre miile de pietricele ce se scurgeau în fata ochilor mei…eram cu un pas in groapa dar apoi mi-am amintit de Costică, omul ce trebuia să mă aÈ™tepte în Valul lui Traian È™i să mă duca in port. DeÈ™i eram din ce în ce mai sigur că acest Costică nu există am sperat până-n ultima clipă. Lihnit È™i însetat m-am dat jos în gară din Valul lui Traian unde nu era decât un câine mort, un beÈ›iv aproape mort È™i un paznic viu. I-am cerut paznicului o tigare deÈ™i nu fumez, mi-a dat, am tras-o pe toată în piept odată. Asta mi-a pus capac È™i ma adus în starea pe care ai văzut-o È™i tu. Nu mâncasem, nu băusem, nu mă odihnisem È™i acum fumasem; eram pe jumătate mort. Am stat în gară patru ore in speranÈ›a că va apărea Costică, dar nimeni…pe paznic îl chema Marin, pe beÈ›iv am auzit că l-ar chema Gheorghe iar pe câine cel mai probabil în timpul vieÈ›ii l-a chemat Grivei. După patru ore m-am hotărât în mintea mea confuza È™i iraÈ›ională că pot ajunge în portul Constanta pe jos că doar erau doar doi kilometri de mers. Dar bateriile îmi muriseră È™i n-am reuÈ™it să ajung decât până-n sat. Acolo m-am prăbuÈ™it în fata unei porÈ›i, am auzit lătrături de câine, strigăte, am simÈ›it înghiontiri si apoi te-am văzut: erai la fel de frumoasă precum eÈ™ti acum, deÈ™i eram ca o fantoma te-am văzut clar: erai Venus din Milo, erai Afrodita, erai muza muzelor, erai perfectă. Te-am iubit din prima clipă de când te-am văzut È™i as fi vrut sa mor È™i când Dumnezeu m-ar fi întrebat daca am ceva regrete din viata mea pământească as fi spus NU pentru că toate nenorocirile È™i faptele nesăbuite pe care le-am făcut m-au dus până în acel moment, acel punct culminant, în care te-am văzut. Și asta mi-a fost de ajuns…te-am văzut...te-am iubit...te-am divinizat…puteam să mor.†Dar nimic din toate acestea nu a grăit băiatul pentru că gura’i fu astupată de gura fetei ce nu se sătura de mierea È™i pelinul ce curgeau din răsuflarea lui. Nici măcar nu a aÈ™teptat răspunsul la întrebarea pe care ea a adresat-o; trebuia să-l sărute. Și apoi încă un sărut, È™i încă unul, È™i încă unul È™i iată, iată cum luna își trimite razele albe asupra celor doi…uniÈ›i…două trupuri…un trup…două suflete…un suflet…două inimi…o inimă. Și apoi după alte momente de liniÈ™te magica ea îi È™optii. -Știu că ai vrut să-mi spui tot ce te frământa È™i apreciez din tot sufletul meu că ai vrut să te deschizi în fata mea deÈ™i poate nu ar fi fost momentul cel mai potrivit. ÃŽmi dau seama că poate sunt prea insistentă iar dacă tu nu vrei nu trebui să-mi spui nimic, nu trebuie să ai nici o obligaÈ›ie fată de mine. Nu vreau să stric totul, eu vreau…eu vreau sa fiu cu tine…te iubesc!…și inima mea nătânga te va iubi până vei ajunge bătrân È™i te vei hrăni prin tuburi…nici un cuvânt ce nu vrei să iasă nu trebuie să iasă…sunt a ta…și vreau ca È™i tu să fi al meu…te iubesc, te iubesc, te iubesc!!!!!!! -Și eu te iubesc micuÈ›a mea. Și astfel nu-i mai spuse nimica. Toata istorisirea ce urma să iasă din gura fu astupată de buzele ei iar locul ei ieÈ™iră cuvintele: â€È˜i eu te iubesc micuÈ›a meaâ€. â€E mai bine aÈ™aâ€, gândi el…nu are rost s-o implic în toata mizeria asta…am rănit destui oameni…totul se opreÈ™te la mine, nimeni altcineva nu mai trebuie să sufere. E cel mai bine aÈ™a. Luna avea È™i ea sa aibă aceeaÈ™i soarta pe care soarele a avut-o acum câteva ore dar nu încă. Noaptea încă nu se terminase, un plan nedestăinuit se crease în mintea celor doi…să privească răsăritul. Ceva mai romantic de atât nu È™i-ar fi dorit fata, nici măcar nu mai vroia să afle cauza suferinÈ›ei lui Emil…îi spusese că o iubeÈ™te, ar fi putut să moara atunci È™i nu ar fi regretat. Va afla ea totul…va afla pentru că lângă ea este un băiat care o iubeÈ™te È™i pe care îl iubeÈ™te...e cea mai frumoasă senzaÈ›ie când eÈ™ti îndrăgostit, uni spun că nu o simÈ›i cu adevărat decât o dată în viață, alÈ›ii mai cinici spun că dragostea o simÈ›i odată la cinci minute È™i trece după câteva secunde…indiferent care ar fi trăsăturile ei e ceva unic întotdeauna va fi. Nu există persoane pe Pământ care să nu fi fost îndrăgostite măcar o dată: unora li se opreÈ™te inima din momentul în care își văd viitoarea pereche È™i timpul parcă stă in loc…lumina cade pe fata celeilate persoane exact la fel, în jurul tău nu mai exista altcineva, totul se opreÈ™te…alÈ›ii își ignoră sentimentele iniÈ›ial dar apoi cad pradă atât de uÈ™or încât dacă ea sau el se ridică de pe canapea să meargă până la toaleta încep imediat să plângă gândindu-se la cat de îngrozitor ar fi dacă s-a ridica È™i ar pleca pentru totdeauna din viaÈ›a lor…nu e greu să te îndrăgosteÈ™ti, se întâmplă pur È™i simplu…n-a fost greu pentru Teodora ce face parte din prima categorie, n-a fost greu pentru Emil ce face parte din a doua…nu e greu, e magic. Persoana de lângă tine îți poate oferi paradisul È™i tu la rându-È›i poÈ›i construi pentru ea un Eden…dragostea…cei care vor să pară interesanÈ›i spun că e o prostie sentimentală dar cum ai numi acea senzaÈ›ie similara cu senzaÈ›ia de foame pe care o ai când persoana îndrăgită nu e lângă tine? Cum ai numi acea senzaÈ›ie euforică pe care o ai când e lângă tine? Cum ai numi dorinÈ›a arzătoare de a te arunca de pe o clădire iar în cădere sa strigi cât te È›in plămânii TE IUBESC!!!!!!? Cum ai numi forÈ›a care te împiedică de la moarte atunci când aterizezi? Răspunsul e unul singur: o numeÈ™ti dragoste, iubire, amor. Și totuÈ™i după toata magia ce-l înconjurase Emil tot simÈ›ea o vină È™i vroia să-i spună…dar cum să-i spună? -Teodora eu chiar vreau să-ti spun dar mi-e frică. As vrea să-ti spun tot, nu vreau ca intre noi să existe secrete, trebuie să È™tii dar…mi-e greu…nu È™tiu…îmi vine să plâng È™i să râd in acelaÈ™i timp…. Și din nou istorisirea ce avea sa iasă fu sigilată cu un sărut. -Nu trebuie să-mi spui nimic, eu te iubesc È™i dacă tu mă iubeÈ™ti atât vreau să È™tiu. -BineînÈ›eles că te iubesc dar… Și un alt sigil. -Știu că vrei să-mi spui È™i È™tiu că ti-e frica că dacă îmi vei spune vraja se va rupe, È™tiu că ti-e greu, oi fi de la È›ară dar nu sunt proastă. Uită-te la mine, eu te iubesc È™i când momentul va fi potrivit îmi vei spune…și indiferent ce este nu va schimba cu nimic sentimentele mele față de tine. EÈ™ti prinÈ›ul meu, eÈ™ti inorogul meu, iar eu sunt copila ce-È™i va tine mâna deasupra capului tău È™i te va proteja, eu sunt copila ce te va acoperi cu iubire È™i nimeni în lumea asta nu-È›i va face rău…inorogul meu…poÈ›i să dormi liniÈ™tit, È›i-ai găsit copila. Și apoi brusc un mit a fost frânt…băieÈ›ii nu plâng niciodată? FALS! Precum inorogul Emil își odihni capul în poala ei iar plânsul ce a mocnit poate ani de zile ieÈ™i la suprafață È™i se împrăștie pe obrajii lui palizi È™i pe sânul ei galeÈ™. -ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, spuse el. -Viata mea îți mulÈ›umeÈ™te Emil, răspunse ea, ai făcut-o întreagă. Și iată soarele se zbătea acum să revină la putere după ce câmpurile pârjolite fuseseră cucerite de luna È™i-a ei ceață. Lumina dimineÈ›ii începea să îi dea culoare mării agitate care acum mai mult ca niciodată lovea cu putere malurile de nisip…lovituri de fericire, lovituri de mânie? Cu marea nu vei È™tii niciodată, nu È™tii niciodată de partea cui e…de aceea e atât de perfidă…de aceea ne place; Marea te cheamă la ea…uni cred că marea îți È™opteÈ™te dacă îți pui o cochilie de melc la ureche…nu-ti spune nimic…dar te îmbie, te amăgeÈ™te, te cheamă la ea, te invita să o priveÈ™ti, dar nu îți dă soluÈ›ii pentru problemele tale din viată…pe cei doi îndrăgostiÈ›i i-a chemat, ia îmbiat, au privit-o, dar nu le-a dat soluÈ›ia, doar le-a creat atmosfera pentru noul drum la care s-au angajat…â€să vă fie de bineâ€, pare să zică. Soarele era acum unde îi era locul: pe piedestalul de raze luminând vieÈ›ile celor doi. -Hai să mergem până nu se trezesc părinÈ›ii mei. -Hai să mergem…și totuÈ™i totul nu fusese spus…Emil o prinse de mână, îi sărută uÈ™or încheietura È™i.. -Teodora? -Da. -EÈ™ti atât de frumoasă! RoÈ™eala de pe faÈ›a fetei era atât de evidenta încât nici un epitet care să descrie cuvântul roÈ™u nu ar fi mai potrivit decât roÈ™u însuÈ™i. Și iată È™i momentul magic pe care orice început de relaÈ›ie È›i-l oferă: strângerea de mână…nici prea tare, nici prea moale, mâna ta în mâna ei…mâna ta în mâna lui…și eÈ™ti gata…poÈ›i ieÈ™i în lume cu jumătatea de mâna È™i poÈ›i spune: â€iată, viaÈ›a mea o È›in intre degete, destinul meu este cel pe care, cu o veriga slaba de carne È™i oase, eu îl È›in È™i vi-l arat vouă. PriviÈ›i!†Și ce poate oare strica magia acestui moment...boemii ar spune nimic…scepticii ar spune moartea…Emil ar spune “secreteleâ€â€¦dar poate…poate secretul ăsta va muri È™i poate…va trăi fericit până la adânci bătrâneÈ›i….amăgiri de îndrăgostiÈ›i dar în astfel de momente ce alte cuvinte s-ar potrivi…poate dragostea să te inspire, să spui sau să gândeÈ™ti È™i altceva decât dragoste? -ÃŽntr-o zi o va veni o ploaie È™i va spăla toate mizeriile din lumea asta È™i va rămâne numai frumuseÈ›ea È™i iubirea È™i noi doi vom trai aÈ™a cum trebuie. Dacă vrei putem trăi aici sau putem merge oriunde. Putem pleca unde vrei tu, înafară de BraÈ™ov…dar oricum acolo e foarte frig È™i nu È›i-ar plăcea…putem trăi in capitala È™i în fiecare după amiază să ne plimbam cu barca prin CiÈ™migiu, putem trăi în TimiÈ™oara; să fim cosmpoliÈ›i È™i să mergem la operă È™i spectacole de caritate…ce dracu, putem trăi È™i în Bârlad È™i să ne drogam până leÈ™inăm pe faianÈ›a din baie, cât timp sunt cu tine nu-mi pasă ce facem sau unde suntem…important e că suntem. -Hai nu mai vorbi aÈ™a…nu trebuie să mergem unde vreau eu, mergem unde vrem amândoi…putem merge in ConstanÈ›a, mie-mi place foarte mult acolo…când eram mica mergeam cu mami È™i tati acolo È™i-mi cumpărau îngheÈ›ată…mie-mi plăcea cea de ciocolata dar mama întotdeauna îmi lua de căpÈ™uni că zicea că era mai sănătoasa…eh…știi cum e….ce e?…de ce zâmbeÈ™ti? -Nu-mi vine să cred că nu te-am văzut înainte. -Ei cum nu m-ai văzut? -Nu te-am văzut…vorbeai È™i vorbeai iar mintea mea era altundeva…am fost un prost iar ceaÈ›a din ochii mei nu m-a lăsat să te văd…dar acum te văd…te văd… “Ce frumos vorbeÈ™teâ€, gândii Teodora…â€mi-am găsit dragostea È™i nu-mi pasă ce gândesc ceilalÈ›i, e timpul ca È™i eu să fiu fericita È™i să las fericirea celorlalÈ›i pe locul doi…e timpul meu…el va avea grija de mine È™i eu voi face tot ce-mi stă în putință să am grija de el…ca Adam È™i Eva, ca Tristan È™i Isolda, ca Johnny Cash È™i June Carter…vom fi împreună…a venit timpul meu să iubesc†-Hei! Uite! Deja am ajuns…zici că am zburat, spuse fata. Hai înăuntru…să le spunem părinÈ›ilor mei. -Te rog…încă nu. Nu ar fii corect față de tine. -Ce vrei să spui? -Nu È›i-am spus totul despre mine È™i nu vreau să… -Èši-am mai spus că…. -Nu, nu, nu…ascultă-mă te rog. Știi că te iubesc…de fapt sper că È™tii…și nu sunt împăcat până nu vei È™tii tot…am vrut să-ti spun dar n-am putut È™i te ador pentru că m-ai lăsat să-mi găsesc propriul ritm È™i curaj. Și până nu vei È™tii tot as prefera să fie secretul nostru. După ce vei È™tii vei hotărî daca mai vrei sau nu. -Cum să nu mai vreau? Èši-am mai spus; orice ar fi… -Ssssssss…un sărut de data asta din partea lui pecetuii È™i aceasta conversaÈ›ie. -Bine, spuse ea. Am încredere în tine. -ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. -Pe unde aÈ›i fost tuguliilor? spuse doamna Voicilă de pe prispa legând cu graba o legătura de leuÈ™tean. -Prin sat. Răspunse fata. I-am mai arătat pe aicea. -Aham…toata noaptea? -Aaa… Trecuse toata noaptea. Nu mai lipsise niciodată toata noaptea… -Hai lasă. Hai să mănânci. Nu putea să stea supărată pe fiica ei. Unicul ei copil. A fost cuminte toata viaÈ›a, nu a avut probleme cu ea È™i uneori a reacÈ›ionat mult mai bine decât ea în situaÈ›iile de criza apărute în familie…era odorul…era comoara…era tot ce avea mai scump È™i după ce ea È™i soÈ›ul ei au privat-o de educaÈ›ie…au privat-o de distracÈ›ie…au privat-o de viata, acum era timpul să închidă ochii…â€las-o†gândi ea…las-o. -Þie nu È›i-e foamea barosane? Se auzi È™i vocea domnului Voicilă de undeva de la uÈ™a grajdului. -Nu mulÈ›umesc domnule. Nu vreau să mai abuzez de bunătatea dumneavoastră. Voi pleca în seara aceasta. -Hai mă băiete de mănâncă ceva. Suntem oameni nu animale. Poate de unde vii tu nu se procedează aÈ™a dar la noi oricine îți călca pragul trebuie cinstit È™i respectat. N-o să mănânci pe unde apuci È™i să stai pe străzi ca o potaie…hai la masă ce mama dracului. -Vă mulÈ›umesc din suflet. -Da da. Prânzul a decurs în liniÈ™te. Toata lumea a mâncat liniÈ™tită contemplând problemele arzătoare sufletului: Vasile Voicilă se gândea că ar prinde bine o ploicică pentru culturile lui de Floarea Soarelui, ploaia înseamnă o recoltă bogată, o recoltă bogată înseamnă multe seminÈ›e coapte, multe seminÈ›e coapte înseamnă mult ulei, mult ulei înseamnă ceva bani.. Maria Voicilă gândea că ar fii bine să găsească È™i Teodora un băiat cumsecade care să aibă grija de ea nebănuind că acesta ar fi putut sta chiar în faÈ›a ei la masă…Teodora Voicilă își imagina deja viata pe care ea È™i Făt-Frumos o vor avea in ConstanÈ›a, iar Emil…Emil deÈ™i mai liniÈ™tit era încă măcinat. -Sărut-mâna pentru masă. Spuse băiatul. -Să-È›i fie de bine. Dar în timp ce familia Voicilă servea masa o Dacie Logan albă cu dungii roÈ™i, galbene È™i albastre își croia drumul în comuna dobrogeană. Deasupra avea amplasate niÈ™te girofare orizontale care nu erau încă în funcÈ›iune. MaÈ™ina rula încet pe drumul prăfuit iar cei doi oameni din ea cercetau atent casele de chirpici uitându-se după ceva specific, ceva anume; pe capota maÈ™ini un cuvânt ce-ti loveÈ™te sufletul cu anxietate stătea pictat la loc de cinste :PoliÈ›ia…poliÈ›ia da…poliÈ›ia scria…poliÈ›ia citeau È™i bătrânii ieÈ™iÈ›i la bârfa zilnică din pârleazul drumului. O bătrânica cerceta atentă maÈ™ina pătrunzând cu ochii ei obosiÈ›i fiecare detaliu al ei. Crucea imensă de aur de la gatul ei reflecta razele lui Apollo direct în oglinda poliÈ›iÈ™tilor făcându-i pe aceÈ™tia să întoarcă capul. Și totuÈ™i curajoasa bătrâna era singura rămasă pe pârleaz să înfrunte canicula tocmai spre a-È™i satisface curiozitatea despre cei doi străini. De la o anumită vârstă aceste curiozități sunt singurele lucruri ce te menÈ›in în viață. -FiÈ›i amabilă doamnă căutăm pe cineva în satul dumneavoastră. Spuse poliÈ›istul aÈ™ezat în locul din dreapta al cărui cap era acoperit de un chipiu mare…poate prea mare. -Sigur că da mamaie. Eu îi cunosc pe toÈ›i de’acilea de la noi. -Persoana pe care o căutam noi nu cred că este de la ma-ta din sat. -Comună mamaie, comună. -Mă scuzaÈ›i comună. -Nu contează mâncaÈ›i-aÈ™ ochii. De unde o fii, dacă a trecut pe aici l-am văzut mai mult ca sigur È™i pot să-È›i spun È™i unde e… -Zău? -Da mămică…pe cine cauÈ›i mătăluță mai exact? -Căutăm un băiat. -Da ce-a făcut mamaie? -A făcut destule, e tânăr la vre-o 19-20 de ani, mai înăltuÈ› cu faÈ›a trasă, brunet, ochi negri. -L-ai văzut. -Cum să nu mamaie…îți zisei că eu È™tiu tot ce miÈ™că în comună…e la alde Vasile a lu’ Fântânaru. -Deci e la domnul Fântânaru da? -Nu mămică…aÈ™a e porecla, Fântânaru…pe el îl cheamă altfel. -Cum? -Nu È™tiu mamaie, eu îs bătrână…știu doar porecla…dar poci să vă arăt casa…uite, mergi pe drumul asta drept până dai de butic. -Deci la butic? -Nu mamaie…de la butic mai mergi până dai de un cruciÈ™ de drumuri È™i acolo o iei la stânga È™i prima casă… -Prima casă pe stânga sau pe dreapta? -Da da, la stânga o iei. -Și apoi? -Și apoi prima casă. PoliÈ›istul se sătură să joace pantomimă cu bătrâna sclerozată…informaÈ›ia de baza o avea…casa o va găsi È™i singur…băiatul îl va găsi È™i singur. -MulÈ›umesc tanti, noi plecăm. -Du-te sănătos mămică…să nu ai probleme. MaÈ™ina o lua uÈ™or din loc către locul cu pricina. Se gândea ofiÈ›erul Găitan È™i nu vroia să-È™i împărtășească gândurile cu È™oferul…â€de ce a venit până aici?â€â€¦asta n-o va È™tii el…el È™tie doar ce i s-a zis. “-Locotenent Găitan mă prezint la raport, aÈ›i vrut să mă vedeÈ›i. -Da da. Intră È™i ia un loc. -‘TrăiÈ›i! Miros înÈ›epător de cafea, fum înăbuÈ™itor de È›igară, mobilier vechi È™i ros de carii, hârtii peste hârtii peste hârtii, oboseala, stres…încă o zi de lucru în Politia BraÈ™ov. -Găitane…de când n-ai mai fost tu la mare? -PoftiÈ›i. -Nu pofti băi că È›i se apleacă…ha ha ha. Rase È™i tânărul locotenent la gluma proastă făcută de È™eful lui. DeÈ™i faÈ›a lui netedă, mângâiată de È™uviÈ›ele blonde ce-È™i permiteau să atârne, aÈ™tepta să afle care este motivul pentru care a fost chemat. -Mda, Găitane uite care-i treaba…îl È™tii pe Nicador? -Cum să nu È™efu’…cine nu-l È™tie? -Zău? E aÈ™a popular? I-auzi…și ce È™tii tu mă de el? -E liderul miÈ™cării Noua Dreapta…un bătrânel fascist care vrea să învie legionarismul din simplu fapt că e nepotul lu’ Zelea Codreanu…se foloseÈ™te de puÈ™ti cu idealuri, îi scoate din scoli È™i-i manipulează pentru o cauza pierdută în care nici el nu sunt convins că crede…periculos bătrânel. -Vezi bai Găitane c ă nu È™tii nimic. -De ce È™efu? -Ai greÈ™it toată descrierea lui…cea corecta este: ERA liderul miÈ™cării Noua Dreapta. -A murit? -Azi-noapte. -Pai era È™i bătrân…88 de ani…era È™i timpul. -Mda era…numai că …n-a murit de cauze naturale…al dracului de boÈ™orog se È›inea bine…numa că un puÈ™ti s-a jucat de-a mama natură È™i l-a scutit de agonia ultimilor ani de viată…și acu’ tu tre’ să-l găseÈ™ti pe puÈ™tulache È™i după ce îi mulÈ›umeÈ™ti din partea noastră ca ne-a scăpat de nenorocitul ăla îl arestezi È™i-l aduci încoa’…înÈ›eles? -Dar È™efu nu înÈ›eleg…de unde È™tiÈ›i că fost vorba de crimă? De unde È™tiÈ›i că un puÈ™ti? -Bai Găitane…uite cum stă treaba….aicea e vorba de impera et divide sau…oricum ceva de genu…era o vorbă la scandinavi…pustiu ăsta Emil Stoica era un fel de urmaÈ™ a lui Nicador…aÈ™a că alÈ›i puÈ™ti mai puÈ›in inteligenÈ›i decât Stoica dar mai È™mecheri i-au pus în cârcă rahatu asta…nu am nici un dubiu că Stoica l-a omorât cum nu am nici un dubiu că fost fraierit de ăstielalÈ›i să o facă…dar cum noi arestăm pe cine a apăsat trăgaciul cu toate regretele….. -Și totuÈ™i de unde È™tiÈ›i. -Pentru că una din leprele din anturajul miÈ™cării a venit È™i a mărturisit tot la secÈ›ie; cu poligraf, cu tot ce trebuie…ai drecu ăștia…cică el s-a săturat să mintă, s-a săturat de corupÈ›ie…aiurea…a scăpat de pionii cei mai importanÈ›i folosindu-se de mijloace legale, pentru că cele ilegale nu pot fi demonstrate, el se alege cu o amendă È™i după aia…s-a scos golanu’. -TotuÈ™i trebuie verificate. -Amprentele corespund…martori indirecÈ›i ce È™tiau de lovitura avem…e destul ca sa construim caz împotriva tânărului ucigaș…săracul băiat…asta e. -Atunci… -Atunci la treabă….tot hiena asta mi-a zis că Stoica s-a dus la mama dracului undeva în judeÈ›ul Constanta, în Valul lui Traian, să se întâlnească cu nu È™tiu care ca să-l scoată din È›ară…la cât sunt ăștia de jigodii probabil l-au vrăjit È™i cu asta dar noi trebuie să fim siguri…aÈ™a că mergi la ConstanÈ›a, acolo îți iei un È™ofer, te duci, îl salÈ›i È™i-l aduci aici…înÈ›eles? -Da să trăiÈ›i. -Uite ai aici poza lui Stoica. Era doar un băiat…avea ochii mari, maturi È™i pătrunzători…fata era a unui băieÈ›el de cincisprezece ani dar ochii exprimau privirea unui om de cincizeci de ani…Locotentul avusese de’ a-face cu È›igani, cu tâlhari dar niciodată cu copii care în circumstanÈ›e foarte nefaste se transformă in ucigaÈ™i…cum va proceda? Ce va face? Nu poate să-l dea scăpat că nu e ca-n filme…trebuie să respecte legea…dar ce situaÈ›ie, ce situaÈ›ie. -Ce faci băi Fellini…contemplezi cana de cafea…treci la muncă…acu’ trebuia să fii deja la PloieÈ™ti. -Da să trăiÈ›i.†În curtea familiei Voicilă era liniÈ™te…bătrânii plecaseră în vizita la niÈ™te rude iar Teodora rămase să aibă grija de gospodărie. -Teo eu mă duc să mă întind. Sunt foarte obosit. -Sigur. Du-te, o să–mi fie dor de tine. Și pentru prima oară în scurta lor istorie fata reuÈ™i să-l facă să râdă…Emil râse scurt la comentariul încărcat de romantism al prinÈ›esei sale…â€ce frumos e când zâmbeÈ™teâ€â€¦â€of Doamne ce-l iubescâ€. Dar Emil nu se duse la culcare ci o luă înapoi pe poteca magică pe care mai mersese È™i noaptea de dinainte…din nou spre mare…spre mare…de data aceasta singur…nici un copac nu mai era vrăjit…nici o casă nu mai era de turtă dulce…nici o pasăre nu-i mai È™optea…nici cerul nu mai zâmbea…viata se vede altfel cu cineva alăturea…când eÈ™ti singur vezi evidentul…când eÈ™ti cu persoana vezi surealismul ce te înconjoară….È™i bătrâna È™i perversa mare îl rechema…â€mai am ceva pentru tineâ€, părea să-i spună…și mergea către nisipul unde cu o noapte înainte ajunsese în apogeul fericirii…â€cât pot s-o iubescâ€...â€of Teodora daca te-as fii întâlnit mai devremeâ€â€¦È™i-a mers băiatul…și-a văzut-o. -Bine te-am regăsit. Șopti el. Se aÈ™eză pe nisipul umed iar valurile îi udau partea inferioara a pantalonilor. La retragerea apei nisipul dispărea cu repeziciune de sub tălpile goale È™i degetele obosite. ÃŽnchise ochii È™i ascultă foÈ™netul marii sperând că aceasta îi va spune ce trebuie să facă… “-ÃŽÈ›i È™tiu toate secreteleâ€, părea să spună marea…â€tu ce È™tii?†-Nimic. Șopti din nou băiatul “Poftim?†-Nimic! Spuse ferm de data aceasta. “N-am auzit!†-Nimic! Strigă în disperare È™i izbucnii în plâns. Venise momentul. Toate evenimentele ce au decurs de la tragedie nu i-au dat ocazia să răbufnească, să plângă. A fost tare, a È›inut în el dar până È™i Ahile a plâns…plângea Emil iar apa sărată din corpul său ieÈ™ea pe sub orificiile oculare pierzându-se în apa de sub corpul mignon al băiatului de munte. ÃŽn sat Teodora încerca să facă curat în casă È™i să nu se gândească la dragostea ce-i invadase sufletul…nu putea…stătea cu mătura în mană È™i visa…se făcea ca pe un nor alb zbura împreună cu el…și se iubeau…ce vis…ce himeră…ce realitate. Nu a mai putut…trebuia să-l vadă din nou…o să se uite la el puÈ›in cum doarme ca să poată să capete forÈ›a să termine cele ce i se dăduseră în sarcină…o dată să-l vadă È™i e mulÈ›umită…să-l vadă în somnul lui agitat cum se zvârcoleÈ™te…și poate să-l ia È™i puÈ›in în braÈ›e să-l liniÈ™tească…și poate să-l È™i sărute uÈ™or pe tâmple È™i să-i È™optească că totul va fii bine…și poate…și poate…și poate. Purtată de aripi imaginare ajunse până-n fata hambarului unde băiatul nu dormea…nu dormea pentru că nu era acolo…primul gând o terifie pe Teodora…â€m-a părăsitâ€â€¦norul se întunecă È™i iubirea dispăru preÈ› de câteva momente…â€exact ca-n telenovele când Jose Manuel o iubea pe Gabriella dar nu putea să fie cu ea pentru c-a aflat că erau fraÈ›i de la tata, nu…nu vreau…vai Doamne!â€â€¦dar apoi picioarele I-au revenit pe pământ când găsi un mic bileÈ›el pe care scria: â€Luna’i amintirea zileiâ€â€¦vers din Vama Veche…e la mare…â€sărăcuÈ›uâ€â€¦â€cat de mult i-a plăcut acel locâ€â€¦â€voi merge È™i eu după ce termin cu treabaâ€. Și iată că Loganul cu tricolorul pe el oprii in fata casei. Din el cobori un bărbat bine legat cu părul blond È™i faÈ›a blajină. Respectuos deschise uÈ™a, vorbi cu “păzitorul casei†spre ai mai îndulci lătratul È™i se apropie de Teodora ce È›inea bileÈ›elul la piept iar din când in când îl mai săruta…fata nici nu-l observă. -Luna’i amintirea zilei? Frumos cântec…mi-a plăcut È™i mie Vama Veche într-un timp. -Mă scuzaÈ›i nu v-am văzut. -Nu domniÈ™oară, eu vă rog sa mă scuzaÈ›i că am dat buzna aÈ™a peste dumneavoastră È™i v-am întrerupt. -Eu nu… -DaÈ›i-mi voie. Mă numesc Constantin Găitan È™i sunt locotenent in PoliÈ›ia Română. Norul ce redevenise alb după ce Teodora aflase locaÈ›ia iubitului ei se înnegri din nou…poliÈ›ia? Vai! Ce-am făcut? -Mama È™i cu tata nu sunt acasă, eu…. -Nu este nici o problemă. Nu pe dânÈ™ii îi caut. -Atunci… -ÃŽl caut pe domnul Emil Stoica. Am vrea să stăm de vorba cu dânsul. ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i? -Cunosc un Emil dar nu îi È™tiu numele de familie. -Un domn la vre-o 19-20 de ani, brunet, înălÈ›ime medie? Acum o parte din valul de ceață se risipii din faÈ›a ochilor ei…trebuie că asta are legătura cu acel lucru nemaipomenit ce nu a putut să împărtășească cu ea…și ea îl iubeÈ™te…și nu vrea sa pățească nimic…și împotriva principiilor ei È™i educaÈ›iei pe care a primit-o va face ceva josnic. -Nu…e mai in vârstă È™i e blond È™i… -Am înÈ›eles. ÃŽnseamnă că nu vorbim de acelaÈ™i domn. Vă rog frumos să mă scuzaÈ›i că v-am deranjat È™i vă mulÈ›umesc pentru amabilitate. -Cu plăcere. I-a păcălit…a reuÈ™it… “bravo Teodoraâ€â€¦â€ti-ai protejat iubireaâ€. Cei doi, pentru că intre timp È™i È™oferul se dăduse jos din maÈ™ina, plecară din fata porÈ›ii familiei Voicilă. -E la mare. Spuse calm locotenentul Găitan. -Poftim? -E la mare. Fata minte. -De unde È™tii? -Pentru că nu cred ca a minÈ›it în viata ei È™i pentru că îl iubeÈ™te. -Ce? De unde ti-ai dat seama? -Mă laÈ™i? Dacă ar fii mai îndrăgostită de amărâtul ăsta i-ar ieÈ™ii curcubee din urechi…hai să mergem. Care e drumul spre cea mai apropiată faleză? -Bun, îl protejează; dar de ce la mare? -Când o să ajungem la secÈ›ie o să-ti dau o caseta cu Vama Veche È™i ai să vezi despre ce vorbesc. Acum hai. Vreau să ajungem înainte să ajungă ea la el că după aia o să fie mai dureros. “Te-am scăpat iubirea mea†gândea Teodora bucuroasă că a eliminat singurul impediment din faÈ›a fericirii absolute. “Te-am scăpat iubirea mea†vocifera Emil către mare…â€Nu a trebuit să faci parte din mizeria ce mă înconjoară, aici e vuiet È™i jale È™i liniÈ™te tot odată È™i tu nu eÈ™ti...nu eÈ™ti să iei parte la atrocitățile mele…eÈ™ti pură È™i inocentă ca în ziua în care te-am cunoscut…te-am scăpat…eÈ™ti pura…iubirea mea†“-Vin!†îi striga marea. -Știu, spuse Emil cu calm. “-Hai la mine. Te pot scăpa de umilinÈ›a È™i suferinÈ›a ce urmează. Te dau pierdut. Vei scăpa pentru totdeauna.†-Nu! Gata cu fuga! Din stufăriÈ™ doi oameni în uniforme albastru deschis, vizibil jenaÈ›i de țânÈ›ari È™i mizeria ce le păta pantalonii È™i pantofii, se îndreptau către băiat. “Să rămâi aÈ™a cum eÈ™ti Teodora! Să nu te schimbi! M-ai iubit când nu meritam să fiu iubit…eÈ™ti îngerul meu È™i vei fi mereu…să nu-mi scri…te iubesc È™i te voi iubi până când viaÈ›a mă va părăsii pentru eternitate…mama, tata iertaÈ›i-mă; mi-ar fii plăcut să o cunoaÈ™teÈ›i pe Teodora, aÈ›i fi îndrăgit-o din prima clipa aÈ™a cum eu am iubit-o din prima clipă…acum vin acasă! Vin acasă!†-Emil Stoica? -Da. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy