„Fără să scuturi din buzunarele culorilor, lumina o să se ia de pe prânz. Să rămâi singur nu-i de bine, nepoate! Când nu are cine, mă dezlipesc singur de pe tăceri, cu degetele, apoi mă agăț colo în poartă, să dau binețe și de mi-or răspunde câțiva, îmi este îndeajuns pentru un zâmbet și iar, o seară cu Duduia.” Degete lui lungi ca niște șireturi scoase din post, se înnodau sub barbă, parcă adunând frământări. Întotdeauna avea multe de spus, dar de fiecare dată se oprea brusc, ca și cum doar până acolo putea să fie, mai departe, doar încerca. Nu înțelegeam mare lucru, dar când îmi povestea, copilăria se potrivea ca o mănușa. Puteam să-i strâng verdele în căușul palmei, îndrăznind a fi mai înalt decât înaltul, puteam să îmi las degetele respirând nevăzutul din mâine fără teamă, puteam să fiu iar copil furând liniștea din vocea lui. Doar până a doua zi, când se nimerea câte o babă curioasa prin curte și mă întreba câți ani am. Cum mă cheamă nu-i mai spuneam, fiindcă aveam impresia că de fiecare dată când sunt întrebat, spun o minciună. Oare cum este să ai doar jucării, pantalonii rupți în genunchi și babele să nu mai întrebe, doar pentru că ești „copil”?. Cea mai babă pe care o știam și nu avea de gând să se nimerească, locuia chiar acolo. Străbunica Mandrea. Nu punea întrebări, decât dacă nu mai avea ce să pună în pahar, se repezea la toți, crezând că setea a dat năvală și prin ceilalți. Nu o ținea mult, fiindcă Maria ieșea dintr-ale curții și dădea fuga la magazin să-i cumpere cotoroanței puțina fericire. În timpul ăsta stătea cu toată băboșenia adunată pe treptele casei. Aveam impresia că nici nu știe cine sunt, că rar mai ieșea din cameră. Tata spunea că de când o știe el, își scoate în fiecare zi plumbul pe care i l-a tras grecul la Curtea Mare. Grecul era un necunoscut care mai apoi s-a nimerit să îmi fie bunic și până m-am gandit eu să-l cunosc, el s-a gândit să renunțe. Grecul! Din cîte știu, era doar gelos și atat.

În timpul ăsta baba își aduna cămașa de noapte pe genunchi, parcă ciupind amintirile. Pesemne încerca să își potoleasca pofta de un pahar, în care să încapă licoarea și partida de pocker de la ora șase. I-am întrebat pe toți, câte ore de șase și câte babe să mai întrebe câți ani am și cum mă cheamă, vor mai trece pe la noi prin curte. Râdeau fără ca eu să înțeleg de ce. Și au mai trecut de atunci după amieze cu madame însorite, vaporoase, întrebând, iar eu, mințind din copilărie. Nu știu de ce, dar simt că pe atunci eram mare, iar acum, nu mi-a mai rămas decât, sa fiu mic. Și mă uit în fiecare zi, dacă lumina, o să se ia de pe prânz.