Secretul moliilor este că lumina are nevoie de zbor pentru a ieși din noapte. Mă numesc Victor, am 38 de ani și n-am realizat mare lucru, mai ales că nu mi-am propus, își propune timpul pentru mine destul cât să nu le pot duce, așa că renunț, oricum nu mă întreabă până unde mi-e sufletul, dacă am copii, dacă mama face bine, dacă tata se mai strânge pe sticlă ca o durere, nu mă întreabă mare lucru la ce să-mi mai propun când toate se agață de mine aceleași în fiecare zi. Uneori mă opresc în aglomerație și mă caut de inimă sau ce o mai fi în viață și de multe ori nu găsesc decât urme și oameni, mulți oameni uitați prin mine. Îmi place să nu omor molii, îmi place să nu omor tot ce zboară în general, îmi place, să nu omor. De ce să înțeleg moartea când pot s-o ocolesc cu tramvaiul 41 și cu detalii plictisitoare din zile. Luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă-duminică doar îmi aduc aminte, atunci oricum nu pot să mor, fiindcă moartea n-ar avea ce face cu mine, sunt gol, atât de gol! Micile molii nici atât n-au de ce să-și facă griji, zborul lor oricum este unic și ele nu-și pun întrebări, pur și simplu mor și atât. Când eram mic, stăteam dedesuptul lor și ele în lumină zburau pe rând până se strângeau toate într-un singur zbor. Își înnodau fâlfâirile pe auzul nopții, lăsându-ne nouă visele.


...