Cronică oarecum plicticoasă, un exercițiu mai degrabă decât exercițiu de stil al unui Henry James, să zicem, care și-ar fi băut ceaiul maté în orice curte din Buenos Aires sau din La Plata în anii douăzeci.
Jorge Fraga tocmai împlinise patruzeci de ani când s-a hotărât să studieze viața și opera poetului Claudio Romero.
Ideea i-a venit în cursul unei discuții de cafenea când Fraga și prietenii lui au trebuit să admită din nou că personalitatea lui Romero era plină de incertitudini. Acesta scrisese trei cărți citite cu pasiune și invidiate, care îi aduseseră o faimă efemeră imediat după Centenar dar acum imaginea lui se confunda cu invențiile sale, fiind lipsit de o critică sistematică și chiar de o iconografie satisfăcătoare, în afara unor articole cumpătat laudative în revistele epocii și a unor cărți aparținând unui profesor din Santa Fe pentru care lirismul ținea locul ideilor, nu se cercetase aproape nimic din viața și opera poetului. Câteva anecdote, fotografii șterse; restul era legendă pentru sindrofii și elogii în antologiile unor editori oarecare. Fraga fusese însă surprins că mulți oameni citeau versurile lui Romero cu aceeași fervoare ca poezia lui Carriego sau a Alfonsinei Storni. El însuși le descoperise în anii de liceu și, în pofida tonului banal și a imaginilor deteriorate de epigoni, poemele poetului din La Plata reprezentaseră una din experiențele decisive din tinerețea lui, ca și Almafuerte sau Carlos de la Pua. Abia mai târziu, când Fraga se remarcase ca critic și eseist, a început să se gândească serios la opera lui Romero și și-a dat seama că nu se știa aproape nimic din latura sa personală, care putea fi și cea mai profundă. Față de versurile altor poeți buni de la începutul secolului, cele ale lui Claudio Romero se remarcau printr-o calitate specială, o rezonanță mai puțin emfatică prin care își câștiga de îndată încrederea tinerilor, sătui de tropi declamatori și evocări inutile. Când vorbea despre poemele lui cu studenții sau cu prietenii, Fraga ajungea să se întrebe dacă nu cumva misterul îi conferea poeziei faima unor chei ascunse, a unor intenții evazive. Sfârși prin a-l irita ușurința cu care ignoranța favorizează admirația; în fond poezia lui Claudio Romero era destul de importantă pentru ca o mai bună cunoaștere a genezei sale să nu aibă de ce s-o discrediteze. Plecând de la una din acele întâlniri de cafenea în care se vorbise despre Romero cu obișnuita admirație vagă, se simți obligat să înceapă să-l studieze în mod serios pe poet. Simți de asemenea că nu trebuia să fie doar un simplu eseu cu trimiteri filologice sau stilistice ca toate cele scrise până atunci. Noțiunea de biografie, în cel mai bun sens al cuvântului, și-a impus-o de la început: omul, viața și opera trebuiau să fie expresia aceleiași trăiri, deși lucrul părea dificil după atât amar de vreme. Odată alcătuite fișele, trebuia sintetizat totul și apoi provocată întâlnirea dintre poet și cel care îi calcă pe urme; doar prin acest contact opera lui Romero avea să-și recapete deplina motivație.
Când s-a hotărât să facă acel studiu, Fraga era într-un moment critic al existenței sale. Bucurându-se de un oarecare prestigiu academic, obținuse o funcție de asistent universitar și respectul unui mic număr de cititori și studenți. O recentă tentativă de a obține sprijinul oficial care i-ar fi permis să lucreze în câteva biblioteci europene dăduse insă greș din motive de politică birocratica. Scrierile lui nu erau dintre acelea care să deschidă, fără opreliști, ușile ministerelor. Romancierii la modă, criticii rubricii literare își puteau permite mai mult ca el. Lui Fraga nu i s-a ascuns faptul că dacă ar fi avut succes cu cartea despre Romero, cele mai meschine probleme s-ar fi rezolvat de la sine. Nu era ambițios, dar se enerva văzându-se dus cu vorba din pricina conțopiștilor vremii. Pe vremea lui și Claudio Romero se plânsese sus și tare că cel ce făurea rime în saloanele elegante obținea funcții diplomatice care lui îi erau refuzate.
Timp de doi ani și jumătate a strâns materiale pentru carte. Munca nu era grea, doar pe alocuri prolixă și câteodată plictisitoare. A inclus: călătorii la Pergamino, Santa Cruz și Mendoza, corespondențe cu bibliotecari și arhivari, examinarea colecțiilor de periodice și reviste, confruntări de texte, studii paralele ale curentelor literare din epocă. Spre sfârșitul anului 1954, datele esențiale ale cărții erau strânse și evaluate, deși Fraga nu scrisese încă nici un cuvânt din lucrare.
În timp ce introducea o nouă fișă în cutia de carton negru, într-o seară de septembrie, se întrebă dacă era capabil să se apuce de scris. Nu-l preocupau obstacolele ci dimpotrivă, ușurința de a aborda un domeniu destul de cunoscut. Deținea toate datele și nimic important n-avea să mai iasă din sertarele ori din memoriile argentinienilor din epocă. Strânsese date și fapte aparent necunoscute, care urmau să desăvârșească imaginea lui Claudio Romero și a poeziei lui. Singura problemă era să nu greșească modul de abordare, liniile de fugă și concepția de ansamblu.
„Dar imaginea asta e oare destul de clară pentru mine?” se întrebă Fraga, privindu-și țigara arzând. „Afinitățile dintre Romero și mine, preferința noastră comună pentru anumite valori estetice și poetice ce determină fatalitatea alegerii temei de către biograf nu mă vor duce încă o dată la o autobiografie disimulată?”
La toate astea putea răspunde că nu era un creator și nici poet ci doar un admirator al poeziei și că el se afirma în critică, în delectarea ce însoțea cunoașterea. Era de-ajuns o atitudine alertă, o grijă confruntată cu aprofundarea operei poetului spre a se evita orice transfuzie nepotrivită. N-avea de ce să se îndoiască de simpatia lui pentru Claudio Romero și de fascinația pe care o exercitau poemele acestuia asupra lui. Ca la aparatele fotografice de calitate, trebuia să acționeze în așa fel încât subiectul să fie încadrat perfect, fără ca umbra fotografului să-i acopere picioarele.
Acum când prima coală albă îl aștepta ca o ușă pe care trebuia s-o deschidă dintr-o clipă într-alta, se întrebă din nou dacă ora în stare să scrie cartea așa cum și-o imaginase. Biografia și critica puteau aluneca în mod periculos în facil dacă se orientau spre acel tip de cititor ce așteaptă de la o carte ceea ce aștepți de la un film sau de la André Maurois. Problema consta în a nu sacrifica acel consumator anonim pe care prietenii lui specialiști îl numeau „popular” satisfacției erudite a unui număr restrâns de colegi. Trebuia să găsească unghiul care i-ar fi permis să scrie o carte pasionantă fără a cădea în rețete de best-seller; să câștige simultan respectul lumii academice și entuziasmul omului de rând care vrea să se destindă într-un fotoliu sâmbătă seara.
Într-un fel era ora lui Faust, momentul pactului: aproape în zori, cu țigara fumată și paharul de vin în mâna nehotărâtă. Vinul, ca o mânușă a timpului, scrisese undeva Claudio Romero.
„Și de ce nu” își spuse Fraga, aprinzându-și o nouă țigară. „Cu tot ce știu despre el acum, ar fi stupid să mă limitez la un simplu eseu, într-un tiraj de trei sute de exemplare. Juárez și Ricardi ar putea s-o facă tot atât de bine ca și mine. Dar nimeni nu știe nimic de Susana Márquez”.
O aluzie a judecătorului de pace din Bragado, fratele mai mic al unui prieten defunct de-al lui Claudio Romero, îi indicase o pistă. Cineva care lucra la registrul civil din La Plata i-a dat, după câteva cercetări, o adresă din Pilar. Fata Susanei Márquez era o femeie de vreo treizeci de ani, scundă și blândă. La început a refuzat să vorbească, pretextând că trebuia să aibă grijă de magazin (vindea zarzavaturi); a acceptat apoi ca Fraga să treacă în camera din spate, să se așeze pe un scaun prăfuit și să-i pună întrebări, îl privea la început fără să-i răspundă; plânse puțin apoi, își duse batista la ochi și vorbi despre biata ei mamă. Lui Fraga îi venea greu să-i dea de înțeles că știa deja despre relația lui Claudio Romero cu Susana, dar sfârși prin a-și spune că iubirea unui poet valorează mai mult decât un certificat de căsătorie și insinua asta cu delicatețea cuvenită. La câteva minute după ce pregăti terenul, o simți de partea lui, pe deplin convinsă și chiar emoționată. O clipă mai târziu avea în mână o fotografie extraordinară de-a lui Romero, nepublicată vreodată și una mai mică și mai gălbuie, unde, alături de poet se afla o femeie măruntă, cu un aer la fel de blând ca și al fiicei.
— Mai am și niște scrisori, spuse Raquel Márquez. Dacă vă sunt de folos, fiindcă ziceți că veți scrie despre el...
Căută o vreme, alegând dintr-un maldăr de hârtii pe care le scosese de pe o etajeră și îi înmâna în cele din urmă trei scrisori pe care Fraga le luă fără să le citească, după ce se asigură că erau scrise de Romero însuși. Și-a dat atunci seama că Raquel nu era fata poetului căci la o primă insinuare, o văzu plecându-și privirea și căzând pe gânduri, tăcută. Explică apoi că mama ei se căsătorise mai târziu cu un militar din Balcarce („satul din Fangio”, spuse, ca și cum ar fi vrut să dovedească ceva) și că muriseră amândoi când ea avea doar opt ani. Și-o amintea foarte bine pe mama ei, dar nu prea mult pe tată. Era un om sever, asta da, cu siguranță.
Când Fraga reveni în Buenos Aires și citi cele trei scrisori pe care i le trimisese Claudio Romero Susanei, fragmentele ultime ale mozaicului părură a-și găsi brusc locul, dezvăluind o compoziție cu totul neașteptată, drama pe care generația poetului, în ignoranța și fanatismul ei, nici n-o bănuise măcar. În 1917, Romero publicase seria poemelor dedicate Irenei Paz, printre care se afla și celebra poezie Odă numelui tău dublu, pe care critica o considerase a fi cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată în Argentina. Și totuși, cu un an înainte de apariția cărții, o altă femeie primise aceste trei scrisori care reflectau tonul ce definea cea mai bună poezie a lui Romero, amestec de exaltare și generozitate, venind din partea cuiva care era și motor și subiect al acțiunii, protagonist și auditoriu, înainte de a citi scrisorile, Fraga crezuse că are de-a face cu obișnuita corespondență amoroasă, oglinzile așezate față în față, decupând și imortalizând un efect important doar pentru cuplu. Descoperea, în schimb, în fiecare paragraf, reafirmarea lumii lui Romero, bogăția unei viziuni totale despre iubire. Pasiunea lui pentru Susana nu-l izola de lume ci dimpotrivă, cu fiecare rând simțeai zbătându-se o realitate ce exalta ființa iubită, justificare și deziderat al unei poezii ce lupta să supraviețuiască.
Povestea în sine era simplă. Romero o cunoscuse pe Susana într-un salon literar din La Plata și începutul legăturii lor a coincis cu dispariția aproape totală a poetului, pe care puținii săi biografi nu și-o explicau sau o atribuiau primelor simptome ale tuberculozei ce avea să-l răpună doi ani mai târziu. Datele despre Susana scăpaseră tuturor, asemeni imaginii neclare și ochilor mari și speriați care priveau fix din vechea fotografie, învățătoare fără post, fiică unică, părinți bătrâni și săraci, fără prieteni care s-ar fi putut interesa de ea. Simultana eclipsă de la seratele din La Plata coincisese cu perioada cea mai dramatică a războiului european, alte interese publice, noi voci literare. Fraga se putea considera norocos fiindcă auzise aluzia indiferentă a unui judecător de pace de la țară; având acest fir a descoperit casa lugubră din Burzaco în care trăiseră timp de doi ani Romero și Susana; scrisorile pe care i le încredințase Raquel Márquez corespundeau sfârșitului acestei perioade. Prima, scrisă în La Plata, se referea la o corespondență anterioară în care se pomenise de căsătoria lui cu Susana. Poetul își mărturisea neliniștea, simțindu-se bolnav și se opunea ferm unei căsătorii cu cea care ar fi trebuit să-i fie mai degrabă infirmieră decât nevastă. Cea de-a doua scrisoare era admirabilă, pasiunea ceda în fața unei conștiințe de o puritate aproape insuportabilă, de parcă Romero ar fi luptat să trezească în amanta lui o luciditate similară care ar fi făcut ruptura necesară mai puțin dureroasă. Printr-o frază, rezuma totul: „Nimeni nu trebuie să ne știe viata, iar eu îți ofer libertatea o dată cu tăcerea. Liberă, vei fi și mai mult a mea, pentru totdeauna. Dacă ne-am căsători, m-aș simți călăul tău ori de câte ori ai intra în camera mea cu o floare în mână”. Și adăuga cu duritate: „Nu vreau să-ți tușesc în față, nu vreau ca tu să-mi ștergi sudoarea. Ai cunoscut alt trup, alte roze ți-am dăruit. Noaptea trebuie să fie numai a mea, n-am să te las să mă vezi plângând”. Cea de-a treia scrisoare era mai senină, ca și cum Susana ar fi început să accepte sacrificiul poetului. Spunea undeva: „Spui mereu că te hipnotizez, că te oblig să-mi faci pe voie... Dar voința mea ți-e viitorul, lasă-mă să semăn aceste semințe care mă vor consola de o moarte stupidă”.
În cronologia stabilită de Fraga, viața lui Claudio Romero intra în acel moment într-o etapă monotonă, de izolare aproape continuă în casa părinților săi. Nici o altă mărturie nu te făcea să presupui că poetul se mai întâlnise vreodată cu Susana Márquez, dar nu se putea afirma nici contrariul. Și totuși, cea mai bună dovadă că Romero renunțase la iubita lui și că Susana preferase în cele din urmă libertatea unei existențe condamnate la suferință alături de bolnav, o constituia ascensiunea noii și strălucitoarei planete pe cerul poeziei lui Romero. La un an după această corespondență și după despărțire, o revistă din Buenos Aires publica Oda numelui tău dublu dedicată Irenei Paz. Sănătatea lui Romero părea să se fi stabilizat iar poemul, pe care el însuși îl citise în câteva saloane, îi aduse brusc gloria pe care opera lui anterioară o pregătea aproape în secret. Ca și Byron, a putut spune că într-o dimineață se trezise spre a descoperi că era celebru și de atunci n-a mai încetat să-și tot afirme celebritatea. Dar în ciuda celor scontate, Irene Paz n-a răspuns pasiunii poetului și analizând o serie de episoade mondene, relatate în chip contradictoriu de artiștii epocii — prestigiul personal al poetului scăzu brusc, obligându-l să se retragă din nou în casa părinților, departe de prieteni și admiratori. Din această perioadă data ultimul lui volum de versuri. O hemoptizie brutală l-a surprins în plină stradă peste câteva luni; Romero avea să moară trei săptămâni mai târziu. La înmormântare veniseră câțiva scriitori, dar din tonul discursurilor funebre și al articolelor reieșea clar că lumea din care făcea parte Irene Paz nu fusese prezentă și nici nu-i adusese omagiul cuvenit într-o asemenea împrejurare.
Fraga înțelese că pasiunea lui Romero pentru Irene Paz uimise și scandalizase deopotrivă lumea aristocratică din La Plata și din Buenos Aires. Nu-și putuse forma o idee clară despre Irene; frumusețea ei o dovedeau fotografiile de la douăzeci de ani, restul erau simple știri din rubricile sociale. Ca urmașă a tradițiilor familiei Paz, înțelegeai atitudinea ei față de Romero: îl întâlnise pesemne la vreo serată dintre acelea pe care cei din lumea ei le dădeau uneori spre a-i asculta pe cei pe care-i numeau, între ghilimele, „artiștii" și „poeții" momentului. Doar Romero știa și poate nici el, dacă Oda o măgulise dacă admirabila invocație inițială îi revelase brusc adevărul unei pasiuni dezlănțuite în ciuda oricăror opreliști. Dar în acest moment, Fraga înțelegea că problema nu se mai punea așa și că faptul era lipsit de importanță. Claudio Romero fusese suficient de lucid pentru a înțelege că pasiunea nu-i era împărtășită. Distanța, obstacolele de tot felul, totala inaccesibilitate a Irenei, prinsă în dubla ei închisoare, familia și ea însăși, oglindă fidelă a castei, o făcuseră inabordabilă de la bun început. Tonul Odei era limpede și depășea cu mult imaginile obișnuite ale poeziei de dragoste. Romero se autointitula „Icarul picioarelor tale de miere", imagine pentru care fusese ironizat de un critic sever de la „Fețe și măști", poemul nefiind altceva decât supremul salt în căutarea idealului imposibil și tocmai de aceea era mai frumos: reflecta înălțarea, prin versuri, într-un zbor disperat spre soarele care avea să-l ardă și să-l arunce în moarte. Chiar și retragerea și tăcerea ultimă a poetului semănau izbitor cu etapele unei căderi, ale unei lamentabile reveniri la realitatea pe care îndrăznise s-o abandoneze pentru un vis ce se dovedise a fi peste puterile lui.
„Da", se gândi Fraga, turnându-și un alt pahar de vin, „totul coincide, totul se potrivește; nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să scriu."
Succesul cărții Viața unui poet argentinian depăși orice așteptare din partea autorului și a editorilor. Abia comentată în primele săptămâni, ajunsese să-i scoată pe locuitorii capitalei din amorțeala lor prudentă, incitându-i la o luare de poziție pe care puțini refuzară să și-o asume, în urma unui neașteptat articol din „La Razon". „Sur", „La Nacion". cele mai bune ziare din provincie au abordat subiectul zilei care deveni tema preferată a discuțiilor de cafenea și de după-amiază. Două polemici violente (legate de influența lui Dario asupra lui Romero și o chestiune cronologică) treziră și ele interesul publicului. Prima ediție a cărții se epuiza în două luni, cea de-a doua, într-o lună și jumătate. Obligat de împrejurările și avantajele ce i se ofereau, Fraga acceptă o versiune scenică și o adaptare radiofonică. Se ajunse Ia acel moment când interesul și noutatea unei opere ating punctul culminant, periculos, de care se bucură necunoscutul succesor; și ca și cum ar fi trebuit să se repare o nedreptate, Premiul Național se simțea în aer, Fraga anticipându-l din telefoanele celor doi prieteni și din corul vesel al primelor felicitări. Glumind, Fraga își aminti că atribuirea Premiului Nobel nu-l împiedicase pe Gide să meargă chiar în aceeași seară să vadă un film cu Fernandel; poate tocmai de-asta se amuză refugiindu-se în casa unui prieten și evitând prima manifestare a entuziasmului colectiv cu un calm pe care însuși complicele lui, în găzduirea-i prietenoasă, îl consideră excesiv și aproape ipocrit. Dar în acele zile, Fraga se simțea abătut, fără a-și explica de unde venea acea dorință de a fi singur, cât mai departe de imaginea lui publică, cunoscută deja pretutindeni, din fotografii și de la radio, în provincie și în străinătate. Premiul Național nu era o surpriză, cel mult o reparație morală. Acum avea să urmeze restul, ceea ce-l determinase în fond să scrie cartea. Nu se înșela: o săptămână mai târziu, ministrul Afacerilor Externe îl primea la el acasă („noi, diplomații, știm că pe scriitorii buni nu-i interesează aspectul oficial") și îi propunea o funcție de atașat cultural în Europa. Totul părea aproape un vis, ceva împotriva curentului, iar Fraga trebuia să facă un efort pentru a accepta într-adevăr urcușul pe scara onorurilor, treaptă cu treaptă, de la primele cronici, de la zâmbetul și îmbrățișările editorului, de la invitațiile la cercuri și reuniuni literare ajungea deja la palierul de unde, abia înclinându-se, putea ajunge, în fine, la adevăratul salon monden, dominându-l în chip alegoric și scrutându-l până Ia ultimul colțișor, până la ultima cravată albă și ultima haină de blană a protectorilor literaturii, între două înghițituri de foie gras și Dylan Thomas. Dincolo — sau dincoace, depindea de punctul de vedere, de starea de spirit momentană — observa și mulțimea obișnuită și plictisită a devoratorilor de reviste, a telespectatorilor și a radio-ascultătorilor, a oamenilor care într-o bună zi, fără a ști cum ori de ce, se supun imperativului de a cumpăra o mașină de spălat sau un roman, un obiect de optzeci de metri cubi ori de optsprezece pagini, și-l cumpără, îl cumpără imediat făcând orice sacrificiu și îl duc acasă, unde soția și copiii îl așteaptă nerăbdători, fiindcă vecina îl are deja, fiindcă radio-comentatorul de la El Mundo l-a lăudat deja la emisiunea Iui de la unsprezece și cincizeci și cinci de minute, în mod surprinzător, cartea lui intra în lista lucrurilor pe care trebuia să le cumperi și să le citești, după atâția ani în care viața și opera lui Claudio Romero fuseseră doar o manie a intelectualilor, adică a unui public restrâns. Dar când simțea nevoia de a fi iarăși singur și de a se gândi la ceea ce se întâmpla (era acum săptămâna contactelor cu producătorii cinematografici) surpriza inițială devenea așteptarea neliniștită a nu știu ce. Tot ce i se întâmpla reprezenta o nouă treaptă pe scara onorurilor, până în ziua inevitabilă când — asemeni punților dintr-o grădină unde ultimei trepte ascendente îi urmează prima treaptă descendentă — venea rândul saturării publicului dornic de emoții noi. Când trebui să se retragă spre a-și pregăti discursul pentru primirea Premiului Național, sinteza vertiginoaselor experiențe din acele săptămâni se rezuma la o ironică satisfacție. Satisfacție pentru revanșa pe care o reprezenta triumful său, estompată oarecum de inexplicabila îngrijorare ce punea uneori stăpâniri-: pe el, încercând să-l proiecteze într-un teritoriu în care simțul echilibrului și al umorului refuzau cu hotărâre să-și facă apariția. Crezu că pregătirea conferinței avea să-i redea plăcerea de a lucra și se duse s-o redacteze la ferma Ofeliei Fernández, unde putea fi liniștit. Era sfârșitul verii, parcul împrumutase deja culorile toamnei pe care-i plăcea s-o simtă în aer de pe verandă, în timp ce vorbea cu Ofelia și mângâia câinii, într-o cameră de la etajul întâi îl așteptau instrumentele sale de lucru; când deschise fișierul său principal, citindu-l distrat ca un pianist pregătindu-se de preludiu. Fraga își spuse că totul era în regulă, că în ciuda inevitabilei vulgarități a oricărui triumf literar la scară mare, Viața unui poet argentinian era un act de justiție, un omagiu adus neamului și patriei. Putea să înceapă să-și scrie conferința, să-și primească premiul, să-și pregătească voiajul în Europa. Date și cifre se amestecau în memoria lui cu clauze contractuale și cu invitații la supeuri oficiale, în curând avea să intre Ofelia cu o sticlă de Xerex și apropiindu-se, tăcută și atentă, avea să-l privească lucrând. Da, totul era așa cum trebuia să fie. Nu-i mai rămânea decât sa ia o coală albă de hârtie, să potrivească lumina, să-și aprindă o țigară de foi, ascultând în depărtare țipătul unui nagâț.
N-a știut niciodată exact dacă revelația se produsese în clipa aceea sau mai târziu, după ce a făcut dragoste cu Ofelia, în timp ce fumau spate în spate în pat, privind o mică stea verde sus, pe geamul înalt. Invazia, dacă se putea numi astfel (dar adevăratul ei nume sau natura ei nu contau) putea să coincidă cu prima frază a discursului, redactată rapid până într-un punct în care se oprise brusc, fiind înlocuită apoi, măturată de ceva asemeni unui vânt care-i ștergea orice înțeles. Restul fusese o mare tăcere, dar poate era totul știut când ieși din salon, știut și neformulat, ceva semănând cu o durere de cap ori cu un început de gripă, în mod imperceptibil, într-un moment nedefinit, senzația confuză, vântul cel negru se transformaseră în certitudine: cartea era falsă, povestea lui Claudio Romero n-avea nimic de-a face cu ceea ce scrisese el. Fără motive, fără dovezi: totul era fals. După atâția ani de muncă, de confruntat date, de urmat piste, de evitat excese personale, totul era fals. Claudio Romero nu se sacrificase pentru Susana Márquez; nu-i dăruise libertatea renunțând la ea, nu fusese Icarul picioarelor de miere ale Irenei Paz. Era ca și cum ar fi înotat pe sub apă, incapabil să revină la suprafață, biciuit de vuietul șuvoiului în urechile lui. Știa adevărul. Și asta nu era de-ajuns ca tortură; undeva și mai in adânc, într-o apă care era deja noroi și mizerie se afla certitudinea că el știuse din prima clipă adevărul. Inutil să mai aprindă o altă țigară, să se gândească la nevroză astenică, să sărute buzele fine pe care Ofelia i le oferea în întuneric. Inutilă orice justificare, nu putea crede că, dedicându-se excesiv eroului său, provocase acea halucinație momentană, acea respingere prin exces de dăruire. Simțea mâna Ofeliei mângâindu-l pe piept, căldura respirației ei întretăiate, în mod inexplicabil, adormi.
Dimineața răsfoi fișele, hârtiile, și le simți și mai străine decât în ajun. Jos, Ofelia telefona la gară ca să verifice ce trenuri putea lua. Ajunse în Pilar pe la unsprezece și jumătate și se duse direct la magazinul de zarzavaturi. Fata Susanei l-a primit cu un aer ciudat: de resentiment și adulare totodată, ca un câine după o lovitură de picior. Fraga a rugat-o să-i acorde cinci minute, intrând în încăperea prăfuită și așezându-se pe același scaun cu husă albă. Nu trebui să vorbească mult pentru că fiica Susanei, după ce-și șterse lacrimile, începu să aprobe dând din cap și aplecându-se din ce în ce mai în față.
— Da, domnule, așa este. Da, domnule.
— Și de ce nu mi-ai spus-o de prima dată?
Era greu de explicat de ce nu i-o spusese de la început. Maică-sa o pusese să jure că n-avea să vorbească niciodată despre asta și cum se căsătorise apoi cu subofițerul din Balcarce... Se gândise chiar să-i scrie când începuse să se vorbească atâta de cartea despre Romero, fiindcă...
Îl privea năucă și din când în când o lacrimă i se prelingea până în gură.
— Și cum ați aflat? întrebă apoi.
— Nu-ți face griji pentru asta, zise Fraga. Totul se află odată și odată.
— Dar ați scris cu totul altfel cartea. Am citit-o și o am...
— Tu ești vinovată că a ieșit așa. Mai sunt și alte scrisori pe care i le-a trimis Romero mamei tale. Tu mi le-ai dat pe cele care-ți conveneau, cele care-i situau pe Romero și chiar și pe mama ta într-o lumină bună. Am nevoie de celelalte și asta chiar acum. Dă-mi-le.
— E numai una, spuse Raquel Márquez. Dar mama m-a pus să jur, domnule.
— Dacă n-a ars-o, înseamnă că n-o interesa atât de mult. Dă-mi-o. Þi-o cumpăr.
— Domnule Fraga, nu de-asta nu vi-o dau...
— Þine, zise Fraga brutal. N-o să câștigi banii ăștia vânzând dovleci.
În timp ce o privea aplecându-se peste etajera cu note muzicale, răscolind printre hârtii, se gândi că ceea ce știa acum știuse de la bun început (în alt fel, dar o știuse) din ziua când o vizitase pentru prima oară pe Raquel Márquez. Adevărul nu-l lua cu totul prin surprindere și acum putea judeca retrospectiv și se putea întreba, de exemplu, de ce stătuse atât de puțin când o vizitase prima oară pe fata Susanei, de ce acceptase cele trei scrisori ale lui Romero de parcă ar fi fost singurele, fără să insiste, fără să ofere ceva în schimb, fără să ajungă la ceea ce Raquel știa și ascundea. „E absurd", se gândi. „Pe atunci n-aveam de unde să știu că Susana ajunsese o prostituată din cauza lui Romero". Și atunci, de ce scurtase înadins discuția lui cu Raquel, mulțumindu-se cu fotografiile și cu cele trei scrisori. „Și totuși da, o știam, nu înțeleg cum, dar știam asta și am scris cartea cunoscând adevărul și poate și cititorii îl știu, și criticii, și totul nu-i decât o imensă minciună în care trăim cu toții...". Dar era ușor să scapi prin generalizări, să nu accepți decât o mică parte din vină. Și asta era o altă minciună: nu exista decât un singur vinovat și acela era el.
Lectura scrisorii n-a fost decât o simplă confirmare a ceea ce Fraga știa deja, iar cele scrise puteau doar să-i întărească spusele în caz de polemică. Odată căzută masca, un Claudio Romero aproape feroce își făcea apariția prin niște fraze tranșante, de o logică imbatabilă. Condamnând-o de fapt pe Susana la această îndeletnicire murdară pe care avea s-o practice în ultimii lui ani de viață și la care se referea explicit în două pasaje, el îi impunea pentru totdeauna tăcerea, distanța și ura, o împingea cu sarcasm și amenințări spre o pantă pe care el însuși o pregătise în doi ani de corupție lentă și minuțioasă. Bărbatul care scrisese cu numai câteva săptămâni mai înainte: "Vreau să fiu singur noaptea, n-o să te las să mă vezi plângând" îi dădea acum lovitura de grație printr-o aluzie grosolană al cărei efect îl prevăzuse cu răutate și adăuga recomandări si sfaturi ironice; în plus se simțeau câteva despărțiri întrerupte de amenințări explicite în caz că Susana ar fi pretins să-l revadă vreodată. Nimic nu-l mai surprindea pe Fraga, dar rămase multă vreme cu umărul sprijinit de fereastra trenului, cu scrisoarea în mână, ca și cum ceva din el s-ar fi luptat să se trezească dintr-un coșmar insuportabil de lent. „Și asta explica restul", se auzi gândind. Restul era Irene Paz, poemul Odă numelui tău dublu, eșecul final al lui Claudio Romero. Fără dovezi ori motive, dar cu o certitudine mult mai puternică decât cea care se putea ivi dintr-o scrisoare sau dintr-o mărturie oarecare, ultimii doi ani din viața lui Romero apăreau în memoria — dacă o putea numi astfel — celui care în ochii pasagerilor trenului din Pilar era pesemne un domn care a băut un vermut în plus. Când a coborât din gara, era patru după-amiaza și începea să plouă. Caleașca care-i ducea la fermă era înghețată și mirosea a piele râncedă. Câta înțelepciune găzduise fruntea semeață a Irenei Paz, ce bogată experiență aristocratică o ajutase să-l respingă pe poet. Romero fusese în stare să subjuge o biată femeie, dar n-avea aripile lui Icar pe care poemul pretindea că le are. Irene, sau nici măcar ea, maică-sa ori frații ei ghiciseră imediat tentativa arivistului, saltul grotesc al parvenitului care începe prin a-și nega originea, ascunzându-și-o dacă e nevoie (și crima asta se numea Susana Márquez, o învățătoare). Fusese suficient un zâmbet, refuzul unei invitații, un drum la conac, armele ascuțite ale banilor și lacheii cu consemn. Nici măcar nu se osteniseră să asiste la înmormântarea poetului.
Ofelia aștepta pe verandă. Fraga îi spuse că trebuia să înceapă să lucreze imediat. Când ajunse Ia pagina începută cu o seară înainte, cu o țigară în gură și o oboseală enormă care îi încovoia umerii, își spuse că nimeni nu știa nimic. Era la fel ca înainte de a scrie cartea și el deținea încă cheile textului. Zâmbi ușor și începu să-și scrie discursul. Mult mai târziu își dădu seama că într-un anumit moment al călătoriei pierduse scrisoarea lui Romero.
Oricine poate citi în arhivele periodicelor din Buenos Aires comentariile suscitate de ceremonia de primire a Premiului Național, când Jorge Fraga a provocat intenționat deruta și furia oamenilor de bine, prezentând de la tribună o versiune absolut incredibilă a vieții poetului Claudio Romero. Un cronicar a semnalat că Fraga dăduse impresia că nu era tocmai în apele lui (dar eufemismul era evident), printre altele fiindcă în mai multe rânduri vorbise ca și cum ar fi fost el însuși Romero, corectându-se apoi imediat, dar recăzând în absurda aberație o clipă mai târziu. Un alt cronicar remarcase că Fraga avea câteva ciorne pe care de-abia le privise în timpul discursului, dând senzația că este propriul său ascultător, aprobând și dezaprobând anumite fraze abia pronunțate, până ce provocă o iritare crescândă și insuportabilă în rândul numerosului public care se adunase acolo cu intenția expresă de a-l aplauda. Un alt ziarist relata disputa violentă care avusese loc, la sfârșitul conferinței, între Fraga și doctorul Jovellanos, în timp ce majoritatea publicului părăsea sala huiduind, remarcând cu îngrijorare că la somația doctorului Jovellanos de a prezenta dovezi convingătoare în legătură cu afirmațiile temerare care calomniau memoria sfântă a lui Claudio Romero, conferențiarul ridicase din umeri, sfârșind prin a-și duce o mână la frunte de parcă dovezile cerute n-ar fi trecut de propria-i imaginație. Fraga rămăsese apoi nemișcat, privind aiurea, străin atât de gălăgioasa retragere a publicului, cât și de provocatoarele aplauze și felicitări venite din partea unui grup de tineri și umoriști ce săreau să considere admirabil modul acesta special de a primi un Premiu Național.
Când Fraga a ajuns la fermă două ore mai târziu, Ofelia i-a întins tăcută o listă cu apeluri telefonice, începând cu personalități din juriu și sfârșind cu un frate pe care nu prea îl frecventa. Privi distrat lista de nume, unele subliniate, altele scrise greșit. Foaia îi alunecă și căzu pe covor. Fără s-o ridice, începu să urce scara care ducea spre birou.
Mult mai târziu, Ofelia îl auzi plimbându-se prin cameră. Se culcă și încercă să nu se mai gândească la nimic. Pașii lui Fraga mergeau și reveneau, oprindu-se parcă pentru a consulta ceva anume în dreptul biroului. O oră mai târziu îl auzi coborând scara și apropiindu-se de dormitor. Fără să deschidă ochii, simți greutatea corpului lui strecurân-du-se în pat, cu spatele la ea. O mână de gheață i-o strânse pe a ei. Ofelia îl sărută pe obraz în întuneric.
— Singurul lucru pe care nu-l înțeleg, zise Fraga de parcă nu i s-ar fi adresat ei, este de ce mi-a trebuit atâta timp ca să pricep ceva ce în fond știusem dintotdeauna. E o prostie să presupun că sunt un mediu, n-am nici o legătură cu Claudio Romero. Până acum o săptămână n-aveam nimic de-a face cu el.
— Dacă ai putea să dormi un pic, zise Ofelia.
— Nu, trebuie să aflu. Sunt două lucruri care mă frământă: faptul că nu pricep și ceea ce va începe mâine, ce a început deja din seara asta. Sunt terminat, mă înțelegi, nu mă vor ierta niciodată că le-am pus idolul în brațe și că apoi l-am făcut țăndări, închipuie-ți că totul e o tâmpenie, Romero continuă să fie autorul celor mai bune poezii din anii douăzeci. Dar idolii sunt și ei oameni și dragii mei colegi mi-o vor repeta mâine fără menajamente.
— Dar dacă ai crezut că e de datoria ta să spui adevărul...
— N-am crezut asta, Ofelia. Am făcut-o pur și simplu, sau altcineva a făcut-o pentru mine Din seara aceea n-am mai avut de ales. Era tot ce se putea face.
— Poate ar fi fost mai bine să mai aștepți puțin, îndrăzni Ofelia. Să le spui așa, dintr-o dată, în fața...
Era să zică „în fața ministrului" dar Fraga auzi atât de clar cuvintele, de parcă ar fi fost pronunțate. Zâmbi, îi mângâie mâna. Treptat, treptat apele se calmau, ceva încă nedefinit încerca să se contureze, să se definească. Lunga, îngrijorata tăcere a Ofeliei îl ajută să perceapă mai bine, privind în întuneric cu ochii larg deschiși. Nu va înțelege niciodată de ce nu știuse dinainte că totul fusese prestabilit. Refuza în continuare să se considere o canalie, tot atât de canalie ca și Romero însuși, însăși ideea de a scrie cartea urmărea de fapt o revanșă socială, un triumf facil, revendicarea acelor lucruri binemeritate pe care le obțineau alții, mai oportuniști ca el. Cartea, aparent riguroasă, avusese toate atuu-rile ca să-și croiască un loc în vitrinele librăriilor. Fiecare etapă a triumfului era minuțios pregătită de fiecare capitol, de fiecare frază. Ironica, aproape decepționanta acceptare progresivă a acestor etape nu era altceva decât una dintre numeroasele măști ale infamiei. Dincolo de coperta anodină a cărții se aflau radioul, televiziunea, filmele, Premiul Național, postul diplomatic din Europa, banii și sindrofiile. Dar ceva neprevăzut așteptase sfârșitul spre a răbufni împotriva mașinăriei minuțios alcătuite, făcând-o să se zgâlțâie din țâțâni. N-avea rost să se gândească la acel ceva, temându-se, simțindu-se posedat de demon.
— N-am nici o legătură cu el, repetă Fraga, închizând ochii. Nu știu cum s-a întâmplat, Ofelia, dar n-am nici o legătură cu el.
O simți plângând în tăcere.
— Și de aceea e cu atât mai rău. E ca o infecție sub piele, ascunsă atâta timp și care deodată erupe, se umple de sânge stricat. Ori de câte ori trebuia să aleg, să decid conduita acestui om, alegeam contrariul, ceea ce voia el să se creadă despre persoana lui când trăia. Opțiunile mele erau ale lui de fapt. Oricine ar fi putut descifra un alt adevăr în viața lui, în scrisorile lui din acel ultim an când moartea îl încolțea și îi arăta adevărata față. N-am vrut să-mi dau seama, n-am vrut să scot adevărul la iveală fiindcă atunci, Ofelia, ei bine, atunci Romero n-ar fi fost personajul care îmi trebuia, care îi trebuise și lui pentru a-și crea o legendă, pentru...
Tăcu, dar totul urma o ordine prestabilită, ce trebuia îndeplinită. Acum se identifica întru totul cu Claudio Romero și asta n-avea nimic de-a face cu supranaturalul. Se înfrățeau în farsă, în minciuna care țintise spre o strălucitoare ascensiune, lovindu-i și distrugându-i în căderea brutală. Pur și simplu Fraga simți că cei ca el vor fi întotdeauna Claudio Romero, iar acei Romero de ieri și de mâine vor fi mereu Jorge Fraga. Așa cum se temuse într-o îndepărtată seară de septembrie, își scrisese de fapt autobiografia disimulată, îi venea să râdă, gândindu-se totodată la pistolul pe care-l păstra în birou.
N-a știut niciodată dacă Ofelia i-a spus atunci sau mai târziu: „Singurul lucru care contează e faptul că astăzi le-ai spus adevărul. El Nu se gândise la asta, să evoce din nou aproape incredibila oră când se adresase unor fețe ce trecuseră progresiv de la zâmbetul admirativ sau curtenitor la încruntarea severă, la dispreț și la brațul ridicat în semn de protest. Dar ăsta era singurul lucru care conta, unicul lucru cert și solid din toată povestea; nimeni nu-l putea priva de ora aceea când adevărul triumfase, dincolo de falsele aparențe și de cei care doreau să le mențină cu orice preț. Când se aplecă să mângâie părul Ofeliei, avu o clipă senzația că ea era oarecum Susana Márquez și că mângâierea lui o salva și o reținea lângă el. Iar Premiul Național, postul din Europa și onorurile toate erau Irene Paz, ceva ce trebuia respins și înlăturat ca să nu devină totul Romero, identificându-se într-un mod grosolan cu un fals erou de tipar și de teatru radiofonic.
Mai târziu, noaptea se învârtea ușor cu cerul ei fierbinte de stele, alți sorți se amestecară în nesfârșita singurătate a insomniei. Dimineața avea să însemne apeluri telefonice, ziare, scandalul pe două coloane. Fusese o prostie să creadă pentru o clipă că totul era pierdut, când era de-ajuns puțină dezinvoltură și iscusință ca să câștige partida de la un capăt la altul. Totul depindea de câteva ore, de câteva interviuri. Dacă voia, anularea premiului, refuzul juriului de a-i accepta propunerea se puteau transforma în știri care să-l lanseze pe plan internațional, cu tiraje mari și traduceri adecvate. Dar putea și să stea mai departe pe spate în pat, să nu mai vrea să vadă pe nimeni, să se izoleze luni de-a rândul la fermă, să-și continue vechile studii filologice, să-și frecventeze cei mai buni și atât de îndepărtații lui prieteni, în șase luni avea să fie uitat și înlocuit în mod admirabil de cel mai idiot ziarist căruia îi va sosi vremea să guste din fructul izbânzii. Ambele soluții erau la fel de simple, la fel de sigure. Totul era să decidă. Și deși totul era deja decis, continuă să se gândească de dragul de a se gândi, până când zorii începură să mijească la fereastră, reflectându-se in părul Ofeliei adormite. Iar arborele de capoc din grădină se decupa imprecis, asemeni unui viitor ce se încheagă în prezent, se întărește treptat, intră în forma sa diurnă și acceptă alegerea, apărând-o și condamnând-o la lumina zilei.