agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
8.
Doctrina curioasă a Spiritelor ilustre ale acelei vremi Oprind pentru o clipă valul amintirilor, Roberto își dăduse seama că reevocase moartea tatălui nu din motivul plin de pietate de a È›ine deschisă rana aceea a lui Filoctet, ci din pură întîmplare, în timp ce reevoca spectrul lui Ferrante, evocat lui de spectrul Intrusului de pe Daphne. Cei doi îi apăreau acum atît de asemănători, încît hotărî să-l elimine pe cel mai slab ca să-l ia în seamă pe cel mai puternic. ÃŽn definitiv, își spuse, în zilele acelea ale asediului s-a întîmplat oare să mai presimt eu ceva despre Ferrante? Nu. Ba dimpotrivă, ce s-a întîmplat? Anume că de neexistenÈ›a lui m-a convins Saint-Savin. ÃŽntr-adevăr, Roberto legase prietenie cu domnul de Saint-Savin. ÃŽl revăzuse la înmormîntare È™i avusese din partea lui o manifestare de afecÈ›iune. Nemaifiind în prada vinului, Saint-Savin era un gentilom perfect. Mic de statură, nervos, sprinten, cu un chip marcat, poate de aventurile-i pariziene despre care povestea, putea să nu fi împlinit încă treizeci de ani. ÃŽÈ™i ceruse iertare pentru că întrecuse măsura la cina aceea, însă nu pentru cele spuse, ci pentru felul nu prea educat în care le spusese. ÃŽl pusese să-i vorbească de seniorul Pozzo, iar Roberto îi fu recunoscător că, cel puÈ›in, se străduia să-i arate atîta interes. ÃŽi vorbi despre felul cum tatăl său îl învățase tot ce È™tia despre lupta cu spada. Saint-Savin îl întrebă felurite lucruri, se arătă foarte încîntat de menÈ›ionarea unei anume lovituri, trase spada, acolo, în mijlocul unei pieÈ›e, È™i dori ca Roberto să-i arate lovitura respectivă. Fie că o cunoÈ™tea dinainte, fie că o prinsese repede, căci o pară cu îndemînare, dar recunoscu că era o iscusință de înaltă È™coală. Ca să-È™i arate recunoÈ™tinÈ›a îi arătă È™i el o figură de-a sa lui Roberto. ÃŽl rugă să se pună-n gardă, schimbară cîteva fente, aÈ™teptă primul asalt, deodată păru că lunecă la pămînt È™i, în timp ce Roberto își descoperea garda, el se ridicase deja ca prin minune È™i făcuse să-i sară un bumb de la tunică ― dovadă că ar fi putut să-l rănească dacă ar fi împuns mai adînc. "ÃŽÈ›i place, prietene?" zise el în timp ce Roberto saluta recunoscîndu-se învins. "Asta-i Coup de la Mouette, sau Lovitura PescăruÈ™ului, cum îi ziceÈ›i voi. Dacă te vei duce într-o zi pe mare, vei vedea că aceste păsări coboară glonÈ› ca È™i cum ar cădea, dar, ajunse la faÈ›a apei, se înalță imediat cu prada în cioc. E o lovitură care cere mult exerciÈ›iu È™i nu reuÈ™eÈ™te întotdeauna. Nu i-a reuÈ™it, cu mine, miÈ™elului care a născocit-o. AÈ™a că mi-a dăruit È™i viaÈ›a È™i secretul lui. Cred că i-a părut rău mai mult după acesta din urmă decît după cea dintîi." Ar fi continuat ei astfel îndelung dacă nu s-ar fi adunat o mică mulÈ›ime de tîrgoveÈ›i înjur. "Să ne oprim", zise Roberto, "n-aÈ™ vrea ca cineva să observe că am uitat de doliul meu." "Mai bine faci cinstindu-È›i părintele aÈ™a", zise Saint-Savin, "cînd È›i-aduci aminte de învățăturile lui, decît adineauri cînd ascultai latina aia stîlcită din biserică." "Domnule de Saint-Savin", îi răspunsese Roberto, "nu-È›i este teamă că vei sfîrÈ™i pe rug?" Saint-Savin se mohorî cîteva clipe. "Cînd aveam È™i eu mai mult sau mai puÈ›in anii domniei tale, admiram pe cineva care a fost pentru mine ca un frate mai mare. ÃŽl chema Lucilius, ca pe un filosof din antichitate, È™i era È™i el tot un filosof, È™i preot pe deasupra. A sfîrÈ™it pe rug la Toulouse, dar mai întîi i-au smuls limba È™i l-au spînzurat. Vezi, deci, că dacă noi filosofii sîntem ascuÈ›iÈ›i la limbă, nu-i numai aÈ™a, cum spunea domnul acela, atunci, seara, ca să fim de bon ton. E ca să tragem foloase din ea înainte să ne fie smulsă. Sau, baÈ™ca temniÈ›a, s-o rupem cu prejudecățile È™i să descoperim raÈ›iunea firească a lucrurilor." "AÈ™adar, domnia ta cu adevărat nu crezi în Dumnezeu?" "Nu găsesc motive pentru asta în natură. Nici nu sînt singurul. Strabon ne spune că galiÈ›ienii nu aveau nici o noÈ›iune despre vreo ființă superioară. Cînd misionarii au trebuit să le vorbească indigenilor din Indiile de Vest despre Dumnezeu, ne povesteÈ™te Acosta, (care însă era iezuit), au fost nevoiÈ›i să folosească cuvîntul spaniol Dios. N-o să crezi, dar în limba lor nu a existat nici un termen potrivit. Dacă ideea de Dumnezeu nu-i cunoscută în starea naturală, pesemne că e vorba de o născocire omenească... Dar nu mă privi aÈ™a, ca È™i cum eu n-aÈ™ avea principii sănătoase È™i n-aÈ™ fi un servitor credincios regelui meu. Un adevărat filosof nu pretinde deloc să răstoarne ordinea lucrurilor. O acceptă. Cere numai să fie lăsat să-È™i cultive gîndurile ce consolează un cuget puternic. Pentru ceilalÈ›i, noroc că există È™i papi È™i episcopi ca să oprească mulÈ›imile de la răzvrătire È™i samavolnicie. Ordinea statului cere o uniformitate de comportare, religia e necesară poporului, iar înÈ›eleptul trebuie să jertfească parte din independenÈ›a lui pentru ca societatea să se menÈ›ină cum e. Cît despre mine, cred că sînt un om prob: sînt credincios prietenilor, nu mint, decît atunci cînd fac vreo declaraÈ›ie de dragoste, iubesc È™tiinÈ›a È™i fac, pe cît se spune, versuri bune. Pentru asta doamnele mă socotesc galant. AÈ™ vrea să scriu romane, fiindcă sînt foarte la modă, dar mă gîndesc la multe din ele, È™i nu mă grăbesc să scriu vreunul..." "La ce soi de romane te gîndeÈ™ti?" "Uneori privesc Luna, È™i-mi închipui că petele acelea sînt niÈ™te peÈ™teri, niÈ™te cetăți, niÈ™te insule, iar locurile ce strălucesc sînt cele în care marea primeÈ™te lumina soarelui ca sticla unei oglinzi. AÈ™ vrea să povestesc istoria regilor lor, a războaielor lor, È™i a revoluÈ›iilor lor, sau a nefericirii iubiÈ›ilor de pe acolo, care în timpul nopÈ›ilor lor suspină privind spre Pămîntul nostru. Mi-ar plăcea să povestesc despre războiul È™i despre amiciÈ›ia dintre diferite părÈ›i ale trupului, despre braÈ›e, cum se luptă ele cu picioarele, È™i vinele cum fac dragoste cu arterele, sau oasele cu măduva. Toate romanele pe care aÈ™ vrea să le scriu mă urmăresc chinuindu-mă. Cînd mă aflu în odaia mea mi se pare că sînt toate primprejurul meu ca niÈ™te dracuÈ™ori, È™i că unul mă trage de o ureche, altul de nas, È™i fiecare îmi zice: «Domnule, creaÈ›i-mă pe mine, sînt foarte frumos». Apoi îmi dau seama că se poate povesti o istorie la fel de frumoasă născocind un duel original, de exemplu să te baÈ›i È™i să-l convingi pe potrivnic să-l renege pe Domnul Dumnezeu, apoi să-i străpungi pieptul, aÈ™a ca să moară damnat. Stop, domnule de la Grive, trage iar spada, aÈ™a, parează, poftim! Þine călcîiele pe aceeaÈ™i linie: nu aÈ™a, căci se pierde tăria picioarelor. Capul nu trebuie È›inut drept, pentru că lungimea dintre spadă È™i cap oferă o suprafață exagerată loviturilor adversarului..." "Păi eu îmi apăr capul cu spada în mîna întinsă". "GreÈ™it, în poziÈ›ia asta se pierde forță. Pe urmă, eu am deschis cu o gardă nemÈ›ească, iar domnia ta te-ai pus în gardă ca italienii. GreÈ™it. Cînd lupÈ›i pe garda adversarului, trebuie s-o imiÈ›i cît mai mult posibil. Dar nu mi-ai povestit de domnia ta È™i de întîmplările pe care le-ai avut înainte de-a ajunge în valea asta prăfuită." Nimic nu-l poate fascina mai mult pe un tînăr ca un adult capabil să strălucească prin paradoxuri prefăcute: acesta ar vrea să se ia imediat la întrecere cu el. Roberto își deschise inima către Saint-Savin È™i, ca să se facă interesant ― È™tiind că primii săi È™aisprezece ani de viață îi ofereau prea puÈ›ine prilejuri ― îi vorbi de obsesia lui pentru fratele necunoscut. "Ai citit prea multe romane", îi spuse Saint-Savin, "È™i încerci să trăieÈ™ti unul din ele, pentru că datoria unui roman este să ne înveÈ›e desfătîndu-ne, iar ceea ce ne învață este să recunoaÈ™tem capcanele lumii". "Și anume ce m-ar învăța ceea ce numeÈ™ti domnia ta romanul lui Ferrante?" "Romanul", îi explică Saint-Savin, "trebuie să aibă totdeauna ca temelie un echivoc, de persoană, de acÈ›iune sau de loc, timp, circumstanță, iar din aceste echivocuri de bază trebuie să se nască echivocuri episodice, învăluiri, peripeÈ›ii, È™i în cele din urmă recunoaÈ™teri neaÈ™teptate È™i plăcute. Echivocuri, zic, cum ar fi moartea neadeverită a unui personaj, sau cînd o persoană e ucisă în locul alteia, sau echivocurile de cantitate, ca de pildă cînd o femeie îl crede mort pe iubitul ei È™i se mărită cu altul, sau de calitate, cînd cea care greÈ™eÈ™te e judecata simÈ›urilor, sau ca atunci cînd e înmormîntat cineva care pare mort, însă nu e decît sub puterea unei băuturi adormitoare; sau È™i echivocuri de relaÈ›ie, ca atunci cînd cineva e bănuit pe nedrept că a ucis pe altul; sau de instrument, ca atunci cînd ne prefacem că înfigem pumnalul în cineva folosind un aÈ™a fel de armă încît, cînd lovim, vîrful să nu intre-n grumaz ci să intre înapoi în teacă, apăsînd acolo pe un burete muiat în sînge... Ca să nu mai spun de misive false, de glasuri imitate, de scrisori neajunse la timp la adresă sau ajunse în alt loc ori la altă persoană. Iar din stratagemele astea, cea mai ridicată în slăvi, însă prea obiÈ™nuită, e aceea ce face să fie luată o persoană drept alta, È™i care dă vina acestui schimb pe o Sosie... Sosia e o reflectare pe care pesonajul È™i-o poartă în urmă-i sau de care e precedat în orice împrejurare. E o frumoasă găselniță, prin care cititorul se recunoaÈ™te în personajul acela, împreună cu care împărtășeÈ™te teama obscură de Fratele DuÈ™man. Dar aÈ™a, vezi domnia ta că È™i omul e o maÈ™ină È™i e de ajuns să-i pui în miÈ™care o roată de la suprafață ca să faci să se învîrtă alte roÈ›i înlăuntru: Fratele È™i duÈ™mănia nu sînt altceva decît răsfrîngerea temerii pe care fiecare o are de sine, ca È™i de renunțările din propriu-i suflet, în care clocesc dorinÈ›e nemărturisite, sau, aÈ™a cum se spune acum la Paris, proiecte surde È™i neexprimate. Mai deunăzi s-a demonstrat că există gînduri imperceptibile, ce se imprimă-n suflet fără ca acesta să le È™tie, gînduri clandestine al căror existență e dovedită de faptul că, de cum cineva se cercetează puÈ›in pe sine, nu va întîrzia să-È™i dea seama că poartă-n inimă iubire È™i ură, bucurie sau mîhnire, fără ca să-È™i poată aminti lămurit ce gînduri le-au făcut să se nască." "AÈ™adar, Ferrante..." riscă Roberto, iar Saint-Savin încheie astfel: "AÈ™adar Ferrante È›ine locul temerilor È™i gîndurilor de care te ruÈ™inezi. Adeseori oamenii, ca să nu-È™i spună lor înÈ™ile că sînt autorii destinului lor, văd acest destin ca pe un roman, pus în miÈ™care de un autor închipuit È™i netrebnic." "Dar ce anume ar trebui să însemne pentru mine parabola asta pe care mi-am construit-o fără să È™tiu?" "Cine È™tie? Poate că nu-l iubeai pe tatăl domniei tale atît cît crezi, te temeai de asprimea cu care el te voia virtuos È™i i-ai atribuit o vină, pentru ca apoi să-l pedepseÈ™ti, nu prin vinile domniei tale, ci ale altcuiva." "Domnule, îi vorbeÈ™ti unui fiu ce încă-È™i mai plînge tatăl nespus de iubit! Cred că-i È™i mai mare păcat să predici dispreÈ›ul pentru un tată decît acela pentru Domnul nostru Isus Hristos!" "Haide, haide, dragă la Grive! Filosoful trebuie să aibă curajul să critice toate învățămintele acelea mincinoase ce ne-au fost inoculate, È™i printre ele e È™i respectul absurd pentru bătrîneÈ›e, de parcă tinereÈ›ea n-ar fi cel mai mare bine È™i cea mai mare virtute. Dacă ne gîndim bine, atunci cînd un om tînăr e capabil să zămislească, să judece È™i să făptuiască, nu-i oare mai priceput să conducă o familie decît un sexagenar ramolit, căruia albirea părului i-a îngheÈ›at fantezia? Ceea ce onorăm noi ca fiind prudență la cei mai vîrstnici, nu-i altceva decît teama neaÈ™teptată de acÈ›iune. Ai vrea să te supui ăstora, cînd trîndăvia le-a slăbit muÈ™chii, le-a întărit arterele, le-a prefăcut minÈ›ile în abur È™i le-a supt măduva din oase? Cînd adori o femeie, n-o faci din cauza frumuseÈ›ii ei? Oare continui să mai îngenunchezi dinainte-i după ce bătrîneÈ›ea a făcut din trupul ei o arătare, bună doar să-È›i amintească de moartea-i apropiată? Și dacă faci asta în ceea ce priveÈ™te iubitele, de ce n-ar trebui s-o faci È™i în privinÈ›a bătrînilor dumitale? O să-mi spui că bătrînul acela e tatăl domniei tale È™i că Cerul îți făgăduieÈ™te o viață lungă dacă-l cinsteÈ™ti. Cine a spus asta? NiÈ™te babalîci de evrei care considerau că vor putea supravieÈ›ui în deÈ™ert numai dacă se vor bucura de rodul coapselor lor. Dacă crezi că Cerul îți dă o singură zi de viață în plus pentru că ai fost oaia supusă a tatălui domniei tale, te înÈ™eli. Crezi că o plecăciune pînă la pămînt, încît să mături cu pana de la pălărie picioarele părintelui, te poate vindeca de vreun abces copt sau poate să-È›i cicatrizeze semnul unei lovituri de spadă, sau să te uÈ™ureze de vreo piatră la bășică? De-ar fi aÈ™a, medicii n-ar mai recomanda poÈ›iunile alea scîrboase ale lor, ci, ca să te lecuiască de boala italienească È›i-ar porunci patru plecăciuni să le faci înainte de cină seniorului tată, È™i o sărutare să i-o dai seniorei mame înainte de culcare. O să-mi spui că fără tatăl acela domnia ta n-ai fi fost, È™i nici el fără al său, È™i aÈ™a pînă la Melchisedec. ÃŽnsă el e cel care-È›i datorează ceva, nu domnia ta: căci plăteÈ™ti cu mulÈ›i ani de lacrimi un moment al lui de plăcere stîrnită de pofte." "Domnia ta nu crezi ce spui." "Sigur că nu. Aproape deloc. Dar filosofu-i ca È™i poetul. Acesta din urmă compune scrisori din minte pentru vreo o nimfă ideală, numai ca să poată măsura prin cuvinte cum dă înapoi pasiunea. Filosoful își pune la probă răceala privirii, ca să vadă pînă la ce punct poate fi clintită stînca fățărniciei. Nu vreau să-È›i slăbească respectul pentru tatăl domniei tale, mai ales că-mi spui că È›i-a dat bune învățăminte. Dar nu te mai întrista tot aducîndu-È›i aminte. Te văd lăcrămînd..." "O, asta nu-i din durere. Trebuie că-i rana asta de la cap, care mi-a slăbit ochii..." "Bea niÈ™te cafea". "Cafea?" "Jur că peste un timp are să fie la modă. E un fel de leac. O să-È›i fac eu rost. Usucă umorile reci, alungă vînturile, întăreÈ™te ficatul, e un remediu suveran contra hidropiziei È™i a scabiei, răcoreÈ™te inima, aduce uÈ™urare durerilor de stomac. Aburul ei e recomandat pentru fluxiunile ochilor, pentru pocnetele din urechi, guturai, răceală sau înfundarea nasului, cum pofteÈ™ti a-i zice. Apoi îngroapă-È›i alături de tată È™i fratele acela nesărat pe care È›i l-ai născocit. Și mai ales găseÈ™te-È›i o dragoste". "O dragoste?" "O să fie È™i mai bună decît cafeaua. Suferind din cauza unei făpturi vii, o să-È›i alini suspinele pentru o făptură moartă." "N-am iubit niciodată o femeie", mărturisi roÈ™ind Roberto. "Eu n-am spus o femeie. Ar putea fi un bărbat". "Domnule de Saint-Savin!" strigă Roberto. "Se vede că vii de la È›ară". Stînjenit la culme, Roberto se scuzase, zicînd că acum ochii îl dureau È™i mai tare È™i pusese capăt întîlnirii. Ca să-È™i facă o idee despre tot ce auzise, își spuse că Saint-Savin își bătea joc de el: ca într-un duel, voise să-i arate cîte soiuri de lovituri se cunoÈ™teau la Paris. Iar Roberto se purtase ca un provincial. Mai mult de atît, luînd în serios vorbele acelea, păcătuise, fapt ce nu s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi luat în glumă. ÃŽÈ™i numără în minte păcatele pe care le făptuise ascultînd clevetirile acelea contra credinÈ›ei, a obiceiurilor, a statului, a respectului datorat familiei. Și gîndindu-se la slăbiciunea-i, fu apucat de o altă temere: își aminti că tatăl său murise rostind un blestem. 9. Ocheanul Aristotelic A doua zi se întorsese să se roage în catedrala Sant Evasio. O făcuse ca să-È™i mai aline arÈ™iÈ›a: în după amiaza aia de întîi iunie soarele piÈ™că pe străzile aproape pustii ― la fel ca È™i acum cînd, pe Daphne el simÈ›ea căldura răspîndindu-se asupra golfului, iar pereÈ›ii corăbiei nu reuÈ™eau s-o oprească, de parcă lemnul ar fi fost încins în foc. ÃŽnsă simÈ›ise È™i nevoia de a-È™i mărturisi atît păcatul său, cît È™i pe cel patern. Oprise un prelat care trecea prin naos, iar acela îi spusese mai întîi că nu È›inea de parohia aceea, însă pe urmă, văzînd cum îl privea tînărul, consimÈ›ise È™i se aÈ™ezase într-un confesional, primind să-l asculte. Părintele Emanuele nu părea a fi prea în vîrstă, poate să fi avut vreo patruzeci de ani È™i era, după spusa lui Roberto, "Plin de sevă È™i rumen la chipu-i semeÈ› È™i binevoitor", iar Roberto se simÈ›i îndemnat să-i mărturisească toate necazurile lui. ÃŽi spuse mai întîi de felul cum blestemase tatăl său. Era oare de ajuns motivul ăsta pentru ca el acum să nu se odihnească în braÈ›ele Tatălui Ceresc, ci să geamă în fundul Iadului? Confesorul puse cîteva întrebări È™i-l făcu pe Roberto să admită că, în orice moment ar fi murit bătrînul Pozzo, existau destule posibilități ca asta să se întîmple în timp ce el lua numele domnului în deÈ™ert: a înjura era un obicei urît luat de la țărani, iar micii seniori din provincia Monferrato considerau un gest de naturaleÈ›e cînd vorbeau, în prezenÈ›a celor egali cu ei, la fel ca sătenii lor. "Vezi, fiule", încheiase confesorul, "tatăl tău a murit în timp ce îndeplinea una dintre acele mari È™i nobile acÈ›iuni pentru care spusu-s-a că intra-vom în Paradisul Eroilor. Acuma, chiar dacă nu cred că există un astfel de Paradis, ci socotesc că în ÃŽmpărăția Cerurilor convieÈ›uiesc în bună pace CerÈ™etori et Suverani, Eroi et MiÈ™ei, cu siguranță că Bunul Dumnezeu nu refuzatu-i-a tatălui tău împărăția sa doar pentru că lunecatu-i-a puÈ›intel limba într-un moment în care avea de gînd o Faptă mare È™i ― aÈ™ îndrăzni să spun că în momente ca aceste pînă È™i o astfel de EsclamaÈ›iune poate fi un mod de a-l chema pe Domnul de Martur et Jude al propriei AcÈ›ii neobiÈ™nuite. Dacă totuÈ™i te mai îndoieÈ™ti, roagă-te pentru Anima Genitorelui tău et pune să i se zică niÈ™te Sfinte Messe, nu atît pentru a-l îndupleca pe Domnul să-È™i mute Verdictele sale, căci El nu e Flamură care să se îndoaie după cum bat flecarii de franciscani, cît pentru a face bine Animei tale." Roberto îi spuse atunci de vorbele în răspăr pe care le auzise de la un prieten de-al lui, iar părintele desfăcu larg braÈ›ele a neputință: "Fiule, puÈ›ine È™tiu despre Paris, dar după cîte aud spunîndu-se, sînt peste poate încunoÈ™tinÈ›at de cîți DescreieraÈ›i, AmbiÈ›iozi, RenegaÈ›i, Iscoade, Homini de Zavistie există în acea nouă Sodomă. Iar printre dînÈ™ii se află FalÈ™i Mărturisitori, Furi de Anafură, Călcători de crucifixuri, et den aceia ce dau parale calicilor ca să-i facă să-l renege pe Domnul, et chiar oarece făpturi ce pentru Batjocură au dat botez Cîinilor... Iară ei numesc asta să urmezi Moda Timpului. ÃŽn Beseareci mai mult nu se zic OraÈ›iuni, ci se preumblă, rîd, se pitescu pre după coloane ca să acaÈ›e Doamnele, È™i este un neîncetat Gomot pînă È™i în timpul ElevaÈ›iunei. Pretind a filosofa & te asaltează cu răuvoitoare InterogaÈ›iuni, că au de ce Domnul au dat Legi Lumei, de ce este oprit Păcatul Desfrînărei, de ce Fiul lul Dumnezeu s-au întrupatu, & uzează fiece răspunsu al tău ca să-l răstoarne într-o Probă de Ateism. Iacă deci spiritele Luminate ale Vremii: Epicurei, Pirronieni, DiogeniÈ™ti, Libertini! AÈ™a că tu nu-È›i pleca Urechea la ceste SeducÈ›iuni, care vin de la cel Rău." De obicei Roberto nu face abuzul ăsta de majuscule, lucru în care excelau scriitorii din timpul său, însă cînd transcrie cele spuse È™i proclamate de părintele Emanuele numără foarte multe, ca È™i cînd părintele nu doar scria, dar È™i vorbea astfel, făcînd să se audă demnitatea deosebită a lucrurilor pe care le avea de spus ― semn că era un om de o mare È™i subjugătoare elocință. Și într-adevăr Roberto se simÈ›i aÈ™a de înseninat de cuvintele lui că, ieÈ™ind din confesional, dori să mai stea puÈ›in de vorbă cu el. Află că era un iezuit savoiard È™i cu siguranță nu era un om oarecare, din moment ce-È™i avea reÈ™edinÈ›a în Casale tocmai ca observator trimis al ducelui de Savoia; lucruri care în vremea aceea se obiÈ™nuiau cînd avea loc vreun asediu. Părintele Emanuele își îndeplinea cu dragă inimă însărcinarea aceea: lîncezeala asediului îi dădea timp să-È™i continue în voie anumite studii de-ale sale ce nu se puteau împăca cu distracÈ›iile unui oraÈ™ ca Torino. Și întrebat cu ce anume se ocupa, zisese că era È™i el pe cale să construiască un ochean aÈ™a cum făceau astronomii. "Vei fi auzit vorbindu-se de Astronomul acela florentin carele, ca să explice Universul, a folosit Ocheanul, Iperbola ochilor, È™i cu Ocheanul a văzut ceea ce ochii doar își închipuiau. Eu respect mult astă folosire de Instrumente Mehanice pentru a pricepe, cum se obiÈ™nuieÈ™te a se zice astăzi, Lucrul Desfășurat. ÃŽnsă pentru a-nÈ›elege Lucrul Gînditor, sau chipul nostru de a cunoaÈ™te Lumea, noi nu putem a folosire decît un alt Ochean, acelaÈ™i pe care l-a folosit Aristotel, È™i care nu-i vreun tub sau lentilă, ci Leasă de Cuvinte, Idee Perspicace, deoarece doar darul Iscusitei Eloquentii e cel ce ne permite să pricepem ăst Univers." Vorbind astfel, părintele Emanuele îl însoÈ›ise pe Roberto afară din biserică È™i, plimbîndu-se ei, urcaseră pe povîrniÈ™urile fortificaÈ›iei, într-un loc liniÈ™tit în după amiaza aceea, în timp ce lovituri înfundate de tun ajungeau pînă la ei din partea opusă a oraÈ™ului. Aveau dinaintea lor taberele imperiale în depărtare, dar pe o distanță bunicică locurile erau lipsite de trupe È™i de maÈ™ini de război, iar pajiÈ™tile È™i colinele străluceau în soarele primăverii. "Ce vezi, fiule?" îl întrebă părintele Emanuele. Iar Roberto, ca unul ce nu È™tia să se exprime bogat, zise: "PajiÈ™tile". "Desigur, oricine e în stare să vadă colo jos niÈ™te PajiÈ™ti. Dar bine È™tii că după poziÈ›iunea Soarelui, a culorii Cerului, ai orei din zi & a anotimpului, ele pot să-È›i apară sub forme diferite inspirîndu-È›i alte È™i alte simțăminte. Unui sătean, ostenit de muncă, ele-i apar ca PajiÈ™ti & nimic alta. AcelaÈ™i lucru se petrece È™i cu pescarul primitiv ce-i spăimîntat de anume Arătări de Foc ce uneori apar noaptea pe cer, & înfricoÈ™ează, dar imediat ce MeteoriÈ™tii, care sunt niÈ™te PoeÈ›i, cutează a le numi Comeate cu Plete, Bărboase & Codate, Capre, Căpriori, Scuturi, Facle & Săgeate, aste figure ale vorbirei îți clarifică prin care Simboale iscusite înÈ›elege a ne vorbi Natura, ce se serveÈ™te de aste imagini ca de niÈ™te Hieroglife, ce pe de o parte trimit la Semnele Zodiacului & pe de alta la Fapte trecute sau vietoare. AÈ™iÈ™derea PajiÈ™tile. Cată È™i vezi cîte poÈ›i a spune despre Dînsele, & cu cît vei zice mai vîrtos, cu atît mai mult vezi într-însele & înÈ›elegi: Zefirul suflă dulce, țărîna se dismiardă, Privighetoarea-n cîntec își plînge al ei vers, se-mpodobesc copacii cu coame de frunziÈ™e, & tu descoperi minunata taină a PajiÈ™tilor în felurimile de Ierburi pe stirpea lor alese, alăptate la sînul Rîurilor ce gîlgîie rîzînd prunceÈ™te. Poienele gătite exultă-n veselie, la răsărit de Soare se lumină la chip È™i iată-le surîsul cum se bucură că Astrul acum s-a-ntors la ele, È™i-È™ bete de sărutul Austrului suav, rîsul & căldura dimineÈ›ei le umple VoioÈ™ia, ce ele-n stropi de Rouă È™i-o lăcrăma rîzînd & rîde-n danÈ› Pămîntul cu mută Mulțămire. Cu flori încununate, Poienele iubite Domnului lor se lasă & È™i-un pod de Iperbole din razele-i îi fac. Dar în curînd JuneÈ›ea a moarte se grăbeÈ™te, È™i rîsul lor! păleÈ™te curînd pe ne-aÈ™teptat, ceru-È™i pierde culoarea & Pămîntul lîncezeÈ™te, Zefirul cel zăbavnic suspină acum de dor, căci la sosirea iernei È™i cerul se încruntă, Poienele-ntristează sub Brumele ce cad. Iacă fiule: dacă tu ai fi spus doar atîta, că pajiÈ™tile-s plăcute, n-ai fi făcut altceva decît să-mi reprezinÈ›i înverzirea ― despre care È™tiu È™i eu ― dar dacă tu zici că PajiÈ™tile rîd mă vei face să văd Pamîntul ca pe un Tărîm însufleÈ›it, & viceversa, voi învăța să observ pe chipurile omeneÈ™ti toate culorile pe care le-am aflat prin poieni... Și asta-i slujba Figurii celei mai alese dintre toate, Metafora. Dacă Mintea, È™i apoi ȘtiinÈ›a, consistă în a lega împreună NoÈ›iuni depărtate È™i a găsi Semănătura în lucruri ce nu seamănă, Metafora, dintre Figuri cea mai ageră È™i mai hoinară, e singura destoinică să producă Minunarea, din care se naÈ™te Desfătul, ca din schimbările de scene de la teatru. Și dacă desfătarea pe care ne-o hărăzesc Figurile e aceea de a învăța lucruri noi fără trudă È™i multe lucruri într-un volum mititel, iată că metafora, ducîndu-ne-n zbor cu mintea de la un gen la altul, ne face să străvedem într-un singur Cuvînt mai mult de un singur Object." "Dar trebuie să È™i È™tii să născoceÈ™ti metafore, iar asta nu-i o treabă pentru un țăran ca mine, care în viaÈ›a lui n-a făcut altceva prin poieni decît să tragă după păsărele..." "Tu eÈ™ti un Gentil Huom, È™i puÈ›in lipseÈ™te ca tu să poÈ›i deveni ceea ce la Paris numesc un Honest Huom, îndemînatic în disputele verbale cît È™i în cele cu spada. Iară a È™ti să formulezi Metafore, È™i deci să vezi Lumea cu mult mai felurită decît le apare ea oamenilor neciopliÈ›i, e o Artă ce se învață. Căci dacă vrei să È™tii, în astă lume în care toÈ›i se dau în vînt după multe È™i de mirare Machine ― iar unele dintre ele le vezi, vai, chiar È™i în ăst Asediu ― construiesc È™i eu Machini Aristotelice, ce îngădui-vor tuturor să vadă cu ajutorul Cuvintelor..." ÃŽn zilele următoare Roberto îl cunoscu pe domnul della Saletta, care avea rol de ofiÈ›er de legătură între Toiras È™i mai marii oraÈ™ului. Toiras se plîngea, după cum auzise acesta, de casalezi, în a căror fidelitate nu prea se încredea: "Oare nu înÈ›eleg ei", zicea el iritat, "că pînă È™i în timp de pace Casale se află în situaÈ›ia de a nu putea să-È™i treacă nici măcar un pedestraÈ™ sau un coÈ™ cu merinde fără să le ceară permis de trecere miniÈ™trilor spanioli? Și că numai sub protecÈ›ie franceză oraÈ™ul are siguranÈ›a de a fi respectat?" Dar acum de la seniorul Saletta aflase că nici măcar pe timpul ducilor de Mantova Casale nu fusese la largul său. Politica familiei Gonzaga fusese întotdeauna aceea de a reduce împotrivirea casalezilor È™i de È™aizeci de ani oraÈ™ul suferise împuÈ›inarea treptată a multor privilegii. "ÃŽnÈ›elegeÈ›i, domnule de la Grive?" zicea Saletta. "ÃŽnainte trebuia să ne plîngem de prea multe biruri, iar acum suportăm noi cheltuielile pentru aprovizionarea garnizoanei. Nu ne plac spaniolii la noi acasă, dar oare francezii ne plac cu adevărat? Ne dăm viaÈ›a pentru noi sau pentru ei?" "Dar atunci tatăl meu pentru cine a murit?" întrebase Roberto. Iar domnul Della Saletta nu È™tiuse să-i răspundă. Dezgustat de discuÈ›iile politice, Roberto se întorsese la părintele Emanuele după vreo cîteva zile, la mînăstirea unde acesta locuia, È™i aici îl îndreptară nu către o chilie, ci către un apartament ce îi fusese rezervat sub bolÈ›ile unui chiostru liniÈ™tit, îl găsi stînd de vorbă cu doi gentilomi, dintre care unul îmbrăcat foarte arătos: purta veÈ™mînt de purpură cu găitane de aur, mantie împodobită cu pasmanterii aurite È™i garnisită cu blăniță, pieptar bordat cu o bentiță roÈ™ie în zig-zag È™i o panglică cu pietre preÈ›ioase mărunte. Părintele Emanuele îl prezentă ca portdrapelul don Gaspar de Salazar, iar pe de altă parte, din tonu-i semeÈ› È™i din felul cum purta mustaÈ›a È™i părul, Roberto ghicise că era un gentilom din oastea duÈ™mană. Celălalt era seniorul Della Saletta. ÃŽi încolÈ›i în minte o clipă că a nimerit într-un cuib de iscoade, apoi înÈ›elese, aÈ™a cum înÈ›eleg È™i eu cu acest prilej, că eticheta asediului permitea ca unui reprezentant al asediatorilor să-i fie îngăduit accesul în cetatea asediată, pentru întîlniri È™i tratative, aÈ™a cum È™i seniorul Della Saletta avea liberă trecere în tabăra lui Spinola. Părintele Emanuele zise că tocmai se pregătea să le arate vizitatorilor săi Machina lui Aristotelică: È™i își conduse oaspeÈ›ii într-o încăpere în care trona mobila cea mai ciudată ce s-a văzut vreodată ― nici măcar nu-s sigur că-i pot reconstitui exact forma cu ajutorul descrierii pe care Roberto i-o face Doamnei lui, pentru că, desigur, era vorba de ceva ce nu mai văzuse nici înainte nici după aceea. Era, deci, la partea de jos, formată dintr-un cufăr sau ladă pe faÈ›ada căreia se deschideau, ca la o tablă de È™ah, optzeci È™i unu de sertăraÈ™e ― nouă rînduri orizontale pe nouă verticale, fiecare rînd de pe ambele dimensiuni fiind specificat printr-o literă gravată (BCDEFGHIK). Pe tăblia cufărului se profila în stînga un pupitru, pe care era pusă o carte mare, scrisă de mînă È™i cu iniÈ›ialele colorate. ÃŽn dreapta pupitrului se aflau trei suluri, de lungime descrescătoare È™i grosime crescătoare (cel mai scurt fiind cel mai încăpător, în aÈ™a fel încît să le conÈ›ină pe cele mai lungi), îmbinate astfel încît o manivelă de pe laturi putea, în virtutea inerÈ›iei, să le facă să se-nvîrtă unul într-altul cu repeziciuni diferite, după greutatea lor. Fiecare sul purta gravate pe marginea stîngă aceleaÈ™i nouă litere ce se aflau însemnate È™i pe marginea sertăraÈ™elor. Ajungea să dai odată la manivelă, È™i sulurile acelea se miÈ™cau independent unul de altul, iar cînd se opreau, puteai citi grupuri de cîte trei litere alăturate întîmplător, să zicem CBD, KFE sau BGH. Părintele Emanuele se apucă să explice ideea ce stătea la baza acestei Mahine a lui. "AÈ™a cum ne-a învățat Filosoful, altăceva nu este Mintea decît virtutea de a pătrunde objectele sub zece Categorii, care ar fi aÈ™adar Sostanță, Quantitate, Qualitate, RelaÈ›iune, AcÈ›iune, Pasiune, SituaÈ›iune, Timp, Loc, & Posesiune. SostanÈ›ele sunt însuÈ™i subjectul oricărei vorbiri inteligente & lor trebuie să le spunem minunatele Asemănări. Care sunt aceste SostanÈ›e, e însemnat în această carte la litera A, È™i poate nici nu mi-ar ajunge mie viaÈ›a ca să le pot înÈ™ira complet. TotuÈ™i am aici adunate cîteva Mii, scoțîndu-le din cărÈ›ile PoeÈ›ilor È™i ale învățaÈ›ilor, È™i din acea Condică minunată ce este Facerea Lumei la îndemîna învățăcelului. AÈ™a, între SostanÈ›e vom pune, după Domnul Dumnezeu, Persoanele DumnezeieÈ™ti, Ideile, Zeii închipuiÈ›i, cei mari, cei de mijloc & cei mai mici, Zeii CereÈ™ti, ai Văzduhului, ai Mărei, ai Pămîntului & ai Infernului, Eroii îndumnezeiÈ›i, Angelii, Demonii, SpiriduÈ™ii, Cerul È™i Stelele umblătoare, Semnele cereÈ™ti È™i ConstelaÈ›iunile, Zodiacul, Cercurile È™i Sferele, Elementele, Aburii, ExhalaÈ›iunile, È™i apoi ― ca să nu spun toate ― Focurile Supterane, È™i Scînteiele, Meteorii, Mările, Fluviile, Izvoarele & Lacurele È™i Ostroavele... Și tot aÈ™a, cu SostanÈ›ele Artificiale, cu operele fiecărei MaeÈ™trii, CărÈ›i, Pene, Cernele, Globure, Compase, Dreptare, Palaturi, Templuri & Bordee, Scuturi, Spade, Tambure, Quadre, Peneluri, Statue, Topoară & Securi, È™i pănă la SostanÈ›e Metafiziche, cumu-s Ghenul, SpeÈ›a, Propriul È™i întîmplătorul & toate noÈ›iunile de ăst fel". Arăta acum către sertăraÈ™ele mobilei lui È™i, deschizîndu-le arăta cum fiecare cuprindea foi pătrate de pergament foarte gros, din acela ce se întrebuinÈ›ează la legatul cărÈ›ilor, rînduite în ordine alfabetică: "După cum veÈ›i afla, fiecare È™ir vertical se raportează, de la B la K, la una dintre celelalte nouă Categorii, È™i pentru fiecare dintr-însele, fieÈ™care dintre cele nouă caseturi cuprinde niÈ™te familii de Membre. Verbi gratia, pentru Quantitate avem înregistrată familia Quantității de Măsură, care ca Membre însemnează aici Micul, Marele, Lungul È™i Scurtul; sau familia Quantității Numerale, ale cărei Membre sunt Nula, Unul, Două & caetera, sau MulÈ›i È™i PuÈ›ini. Tot aÈ™a, sub Qualitate, avea-vei familia calităților aparÈ›inătoare Vederii, cum sunt Vizibil, Invizibil, Frumos, Deform, Chiar, Oscur; sau Odoratului, cum sunt Miroazna È™i Putoarea; sau Qualitățelor Pasiunelor, cum sunt Veselia È™i TristeÈ›ea. Și la fel spune-vom pentru fieÈ™ce categorie. Et orice filă ce înseamnă un Membru, despre dînsul însemnez toate cele ce atîrnă de el. Claru-i?" ToÈ›i deteră din cap minunîndu-se, iar părintele continuă: "Deschide-vom acum la întîmplare Cartea cu SostanÈ›ele, È™i căuta-vom într-însa una, care poftiÈ›i... Iacă, un Pitic. Ce putea-vom zice, mai-nainte de a vorbi după logică, de un Pitic?" "Que es pequeno, micuÈ™or, petit", rosti don Gaspar de Salazar, "y que es feo, y infeliz, y ridiculo..." "ÃŽntocmai", admise părintele Emanuele, "însă aÈ™a nu È™tiu ce aÈ™ alege, & sunt chiar sigur că, de ar fi trebuit să vorbesc nu de un Pitic, ci, să zicem, despre Corali, i-aÈ™ fi putut eu găsi oare trăsături tot aÈ™a de lămurite? Și apoi, Micimea are de a face cu Quantitatea, Urîciunea cu Qualitatea, deci de unde ar trebui să încep? Nu, mai curînd mă încred Fortunei, căreia îi sînt MiniÈ™tri Cilindrii aceÈ™tia ai mei. Acum îi pun în miÈ™care & obÈ›in, cum se întîmplă bunăoară acum, triada BBB. B în prima poziÈ›iune este Quantitatea, B în secunda poziÈ›iune mă trimite să caut, în È™irul Quantității, în sertarul Mărimii, & iacă, chiar în capătul desparÈ›amîntului cu cele ce se află în B, găsesc Mic. Și în astă foiță dedicată lui "Mic" găsesc că mic e Angelul, care stă într-un Punt, & Polul, care e punt nemiÈ™cător al Sferei, & dintru cele elementare Scînteia, Picătura de apă & Greutatea de Piatră pentru cîntar & Atomul dintru care, potrivit lui Democrit, se compune orice lucru; pentru Lucrurile OmeneÈ™ti, iacă Embrionul, Pupilul, Astragalul; pentru cele Animale Furnica È™i Purecele, Pentru Plante Surcica, SemînÈ›a de MuÈ™tar & Fărîma de Pîine; pentru ȘtiinÈ›ele Matematice acel Minimum Quod Sic, Litera I, cartea legată în sextodecimo, sau dramul de spiÈ›er; pentru Arhitectură Sipetul sau ÞăruÈ™ul, sau pentru Fabuli, acel Psicapax general al Șoarecilor împotriva BroaÈ™telor & Mirmidonii născuÈ›i din Furnici... Dar să ne oprim aici, căci acum chiar că aÈ™ putea numi Piticul nostru ÞăruÈ™ul Naturii, PăpuÈ™ica Copiilor, Fărîmă de om. Și luaÈ›i seama că dacă am încerca iarăși să învîrtim cilindrii È™i am obÈ›ine în schimb, iacătă, CBF, litera C m-ar trimite la Qualitate, B m-ar pune să-mi cat Membrele mele în căsuÈ›a a ceea ce È›ine de Vedere, & aÈ™ijderea litera F m-ar face să întîlnesc ca Membru fiinÈ›a Invizibilă. Iar printre Lucrurile Invizibile găsire-aÈ™, minunată împrejurare, Atomul, & Puntul, care acum mi-ar îngădui să-mi denumesc Piticul meu Atom de Om, sau Punct de Carne." Părintele Emanuele își învîrtea cilindrii È™i căuta printre foile din sertăraÈ™e iute ca un scamator, aÈ™a încît metaforele păreau a-i sări de-acolo ca prin vrajă, fără să se simtă cazna mecanică ce le producea. Dar încă nu era mulÈ›umit. "Domnilor", continuă el, "Metafora plină de Duh, cată a fi cu mult mai complicată! Orice Lucru ce l-am găsit pînă acum se cere a fi analizat sub profilul celor zece Categorii, & aÈ™a cum explică Cartea mea, dacă ar trebui să privim un Lucru ce depinde de Qualitate, trebui-vom să vedem dacă este vizibil, & cît de departe este, ce Deformitate sau FrumuseÈ›e are, & ce Coloare; ce Sunet, ce Miroaznă, ce Gust; dacă poate fi simÈ›it sau atins, dacă este rar sau des, cald sau rece, & de ce Figură È›ine, ce Pasiune, Iubire, Artă, Știință, Sănătate, Infirmitate; & dacă pute-vom să dăm Știre de el. Iar aceste întrebări le numesc Părticele. Acuma eu È™tiu că prima noastră încercare ne-a condus să lucrăm asupra Cantității, care adăposteÈ™te printre Membrii săi Micimea. Acum pun iarăși Cilindrii să se-nvîrtă È™i obÈ›in triada BKD. Litera B, pe care ne-am hotărît deja că o adresăm Quantității, dacă mă duc să mă uit în Cartea mea, îmi spune că prima părticică bună să exprime un Lucru Mic este să stabilesc Cu Ce Se Măsoară. Cînd caut în Carte la ce se referă Măsura, ea mă trimite din nou la căsuÈ›a Quantităților, sub familia Quantităților în general. Mă duc la fila Măsurii & aleg din ea lucrul K, care e Măsura Degetului Geometric. Și iacătă că aÈ™ fi acum în stare să compun o DefiniÈ›ie plină de duh, ca de pildă că a voi să masori acea PăpuÈ™ică de Copii, acel Atom de Om, un Deget Geometric ar fi o Măsură peste Măsură de mare, fapt ce-mi spune mult, unindu-se aici Metafora cu Iperbola, despre Nemernicia & Ridiculul Piticului." "Ce lucru minunat", zise seniorul Della Saletta, "însă din cea de a doua triadă obÈ›inută încă nu aÈ›i folosit ultima literă, D..." "Mă aÈ™teptam de la un om de duh ca Domnia ta, să mi-o spui," zise mulÈ›umit părintele Emanuele, "dar domnia ta ai atins Puntul Minunat a ceea ce eu am înjghebat aici! Astă literă e aceea care merge mai departe (& pe care-aÈ™ putea s-o arunc dacă m-aÈ™ fi lenevit, sau aÈ™ fi considerat că mi-am atins È›inta), cea care-mi îngăduie să-mi iau de la capăt cercetarea mea! Acest D îmi permite să încep din nou ciclul Părticelelor purcezînd să caut în categoria Posesiunei dacă i se potriveÈ™te, sau dacă poate servi ca semn a oarece), & de la ea să reiau, cum am făcut prima dată cu Quantitatea, făcînd să se-nvîrtă Cilindrii, folosind primele două litere & È›inînd-o pe a treia pentru încă o încercare, & aÈ™a la nesfirÈ™it, pentru milioane de ConiugaÈ›iuni Posibile, iar dacă unele vor apărea mai pline de duh decît altele, & va reveni Cugetului meu să deosebească pe cele mai potrivite să nască Uimire. Dar nu voi să vă mint, Domnilor, eu nu am fost ales Piticul la întîmplare: chiar astă noapte mă străduisem cu mare îngrijire să trag tot folosul ce se poate din acea Sostanță." Agită o foaie È™i începu să citească È™irul de definiÈ›ii cu care era cît pe ce să-È™i sufoce bietu-i pitic: omuleÈ› mai scurt decît numele-i, embrion, frîntură de omuÈ™or, atît de mic încît corpuÈ™oarele ce pătrund pe fereastră odată cu lumina par cu mult mai mari ca el, trup care împreună cu milioane de semeni de-ai lui ar putea să măsoare orele prin gîtul unei clepsidre, alcătuire în care piciorul stă cel mai aproape de cap, bucățică de carne care începe acolo unde sfîrÈ™eÈ™te, linie ce se ghemuieÈ™te într-un punct, împunsătură de ac, supus căruia trebuie să-i vorbeÈ™ti cu grijă de teamă ca suflarea să nu-l spulbere, substanță aÈ™a de mică încît nu poate avea culoare, scînteiuță de muÈ™tar, trupuÈ™or ce n-are nici mai mult nici mai puÈ›in decît a avut vreodată, materie fără formă, formă fără materie, corp fără corp, pură făptură de raÈ›iune, născocire a minÈ›ii menit să fie atît de mărunt încît nici o lovitură nu i-ar putea nimeri ca să-l rănească, avînd putință să fugă prin orice crăpăturică È™i să se nutrească timp de un an cu un singur grăunte de orz, ființă prescurtată atît de tare, că niciodată nu È™tii dacă sade, stă culcat sau drept, capabil să se ascundă într-o găoace de melc, sămînță, grăuncior, sîmbur, punct de la i, individ matematic, nulă aritmetică... Și ar fi continuat, avînd destul material, dacă cei de față nu l-ar fi oprit bătînd din palme. 10. Geografie È™i Hidrografie Reformată Roberto înÈ›elesese acum că părintele Emanuele se purta în fond ca È™i cum ar fi fost vreun discipol al lui Democrit È™i Epicur: aduna la un loc atomi de idei È™i-i combina în chipuri diverse ca să formeze din ei o mulÈ›ime de obiecte. Și tot aÈ™a cum Canonicul susÈ›inea că o lume făcută din atomi nu contrazicea ideea unei dumnezeiri care îi aranja laolaltă conform raÈ›iunii, la fel È™i părintele Emanuele accepta din pulberea aceea de concepte numai compunerile cu adevărat iscusite. Poate că tot aÈ™a ar fi făcut dacă s-ar fi apucat să creeze scene pentru un teatru: oare nu scot È™i scriitorii de comedii fapte iscusite È™i de necrezut din frînturi de lucruri verosimile dar fără sare, aÈ™a încît să ne fie pe plac corcind pe neaÈ™teptate acÈ›iunile între ele? Dar dacă era aÈ™a, oare potrivirea aceea de împrejurări ce iscase naufragiul lui È™i starea în care se afla Daphne ― cel mai mic fapt fiind verosimil, damful È™i scîrțîitul din coca vasului, mirosul plantelor, glasurile păsărilor ― nu era pentru ca totul să concure la impresia unei prezenÈ›e ce nu era altceva decît efectul unei fantasmagorii percepute numai de minte, ca È™i rîsul pajiÈ™tilor È™i lacrimile de rouă? Deci fantasma unui intrus ascuns era o îmbinare de atomi de acÈ›iuni, ca È™i aceea a fratelui pierdut, amîndouă formate din frînturile propriului lui chip È™i din dorinÈ›ele sau gîndurile lui. Și cum tocmai se auzea în geamuri o ploiță uÈ™oară împrospătînd zăduful amiezii, își zicea: e firesc, numai eu È™i nimeni altul am urcat pe vasul ăsta ca un intrus, eu tulbur liniÈ™tea asta cu paÈ™ii mei, iată că, de parcă m-aÈ™ teme că am violat un altar al altcuiva, am fabricat un alt eu însumi ce se-nvîrte pe sub aceleaÈ™i punÈ›i. Ce probe am că acesta există? Cîțiva stropi de apă pe frunze? Dar oare nu-i cu putință ca, aÈ™a cum plouă acum, să fi plouat noaptea trecută, fie chiar È™i foarte puÈ›in? Dar grăunÈ›ele? Oare nu s-ar putea ca păsările să le fi miÈ™cat rîcîindu-le, chiar pe cele care erau acolo, făcîndu-mă să cred că cineva le-a aruncat alte grăunÈ›e? Dar lipsa ouălor? Păi n-am văzut chiar eu ieri un È™oim de vînătoare devorînd un liliac? Stau È™i-mi închipui cala locuită, deÈ™i n-am vizitat-o încă È™i fac asta probabil doar ca să-mi dau curaj, fiindcă mă îngrozeÈ™te ideea că m-am pomenit părăsit între cer È™i mare. Domnule Roberto de la Grive, își repeta el, eÈ™ti singur È™i tot singur s-ar putea să rămîi pînă la sfîrÈ™itul zilelor tale, iar acest sfîrÈ™it ar putea fi È™i foarte aproape: hrana de la bord e multă, însă pentru săptămîni, nu pentru luni de zile. AÈ™a că du-te mai degrabă È™i pune pe punte niÈ™te vase ca să strîngi apă de ploaie cîtă poÈ›i, È™i învață să pescuieÈ™ti de la bord, suportînd soarele. Iar într-o bună zi ai să găseÈ™ti o cale de a ajunge la Insulă, È™i să trăieÈ™ti pe ea fiind singuru-i locuitor. La asta trebuie să te gîndeÈ™ti, nu la poveÈ™ti cu intruÈ™i È™i cu ferranÈ›i. Adunase niÈ™te butoaie goale È™i le pusese pe covertă, suportînd lumina cernută printre nori. Făcînd lucrul ăsta își dădu seama că era încă foarte slăbit. Coborîse iar, pusese hrană de ajuns animalelor (poate pentru ca nimeni să nu mai fie ispitit s-o facă în locul său), È™i renunÈ›ase încă o dată să coboare mai adînc. Se întorsese în cameră stînd cîteva ore întins, pe cînd ploaia nu dădea semne că se răreÈ™te. Bătură cîteva rafale de vînt È™i pentru prima dată își dădu seama că-i pe o casă plutitoare, ce se clătina ca un leagăn, iar cîte o zbatere de uÈ™i făcea mai vie miÈ™carea aceea lină de pîntec plin de frunziÈ™uri. Gustă metafora aceasta de la urmă È™i se întrebă cum anume ar fi citit părintele Emanuele corabia ca pe o sursă de PeceÈ›i Enigmatice. Apoi se gîndi la Insulă È™i o defini ca pe o apropiere de neajuns. Frumoasa alcătuire îi arătă, pentru a doua oară în ziua aceea, neasemuita asemănare dintre insulă È™i Doamna-i. Rămase de veghe pînă noaptea tîrziu ca să-i scrie tot ce am reuÈ™it eu să depăn în capitolul de față. Daphne se balansase toată noaptea, iar clătinatul ei împreună cu unduirea golfului se molcomise dis-de-dimineață. Roberto zărise pe fereastră semnele unor zori reci dar fără nori. Amintindu-È™i de Hiperbola aceea a Ochilor evocată în ziua precedentă, își spuse că ar fi putut să observe țărmul cu luneta pe care o văzuse în încăperea de alături: însăși marginea lentilei È™i priveliÈ™tea limitată aveau să atenueze reflexele solare. Sprijini deci instrumentul de tocul unei ferestre a galeriei È™i aÈ›inti cu toată atenÈ›ia marginile cele mai depărtate ale golfului. Insula apărea clară, cu culmea acoperită de un morman de nori lînoÈ™i. AÈ™a cum învățase la bordul lui Amarilli, insulele oceanice reÈ›in umezeala din alizee È™i o condensează în ghemotoace de ceață, aÈ™a încît navigatorii adesea recunosc prezenÈ›a unui uscat înainte de a-i vedea profilul, după vălătucii de abur aerian pe care acesta îi È›ine ca ancoraÈ›i de el. Despre alizee îi povestise doctorul Byrd ― care le denumea Trade-Winds, dar francezii le ziceau alisées: pe mările acelea sînt È™i vînturi mari care dictează cînd să fie uragan sau vreme bună, dar cu ele se joacă alizeele, care-s vînturi răzleÈ›e, încît hărÈ›ile le reprezintă hoinăreala sub forma unui dans de curbe È™i de curenÈ›i, de hore dănÈ›uitoare È™i de raze fermecătoare. Ele se strecoară în cursul vînturilor mari È™i le dau peste cap, le taie în pieziÈ™, le urzesc capcane. Sînt È™opîrle ce țîșnesc pe cărări neprevăzute, se lovesc unele de altele È™i se ocolesc, ca È™i cum în Marea Contrariului ar domni doar regulile artei, È™i nu cele ale naturii. A ceva artificial seamănă ele È™i-È™i iau formă nu atît de la alcătuirile armonioase ale lucrurilor ce vin din cer sau de pe pămînt, cum sînt neaua sau cristalele, ci de la volutele acelea la care arhitecÈ›ii supun cupolele È™i capitelurile. Roberto bănuia de mult timp că aceea era o mare a artificiului, iar asta-i explica de ce pe-acolo cosmografii își închipuiseră dintotdeauna făpturi împotriva naturii, care mergeau cu picioarele în sus. Desigur nu artiÈ™tii care pe la curÈ›ile din Europa construiau grote încrustate cu lapislazuli, cu fîntîni puse în miÈ™care de pompe secrete, putuseră să inspire natura să inventeze pămînturile din mările acelea; È™i nici natura de la Polul Necunoscut nu putuse să fie aceea care-i inspirase pe artiÈ™ti. E doar faptul că, își zicea Roberto, atît Artei cît È™i Naturii le place să scormonească, È™i nici atomii înÈ™iÈ™i nu fac altceva atunci cînd se alipesc între ei cînd într-un fel, cînd în altul. Există oare vreo năzdrăvănie mai meÈ™teÈ™ugită ca broasca È›estoasă, născocire a vreunui aurar de acum mii de ani, scut al lui Ahile făurit cu migală È™i care să-nchidă-ntr-însul un È™arpe cu picioare? Pe la noi, își zicea el, tot ce-i viață vegetală are frăgezimea frunzei cu nervurile ei È™i a florii ce durează doar o dimineață, în timp ce pe-aici vegetalul pare piele tăbăcită, materie groasă È™i unsuroasă, carapace pusă-ntr-aÈ™a fel ca să stea în calea razelor unor sori ucigători. Fiece frunză ― pe pămînturile astea în care locuitorii sălbatici desigur că nu cunosc meÈ™teÈ™ugul metalelor È™i al ceramicii ― ar putea deveni unealtă, tăiÈ™, cupă, lopățică, iar petalele florilor sunt de lac. Tot ce-i vegetal e pe-aici puternic, în timp ce foarte slab e tot ce-i animal, judecînd după păsările pe care le-am văzut, turnate în sticlă multicoloră, în timp ce la noi animală e puterea calului sau morocănoasa robusteÈ›e a boului... Iar fructele? Pe la noi carnea mărului, rumenă de sănătate, arată că seva-i e plăcută, în timp ce vineÈ›eala ciupercii îți arată otrăvurile din ea. Pe-aici, în schimb, ― am văzut asta È™i ieri, precum È™i în timpul călătoriei de pe Amarilli, ― avem un joc năstruÈ™nic de contrarii: albul ca de mort al unui fruct adăposteÈ™te dulceÈ›uri nespuse, în vreme ce fructele cele mai pietroase pot distila licori mortale. Cu luneta explora țărmul È™i întrevedea între uscat È™i mare rădăcinile acelea cățărătoare, care păreau că È›opăie către cerul liber, È™i arbuÈ™ti cu fructe lunguieÈ›e care cu siguranță spuneau că erau mălăieÈ›e È™i trecute din copt prin aparenÈ›a lor de cruziciuni. Și recunoÈ™tea pe alÈ›i palmieri nuci de cocos galbene ca turchestanii de vară, însă È™tia că aveau să-È™i serbeze coacerea abia cînd căpătau culoarea pămîntului veÈ™ted. Deci ca să supravieÈ›uiască pe celălalt țărm al pămîntului ― ar fi trebuit să-È™i amintească asta, dacă voia să ajungă la un pact cu natura ― trebuia să procedeze invers decît îl îndemna instinctul său propriu, instinctul fiind probabil o descoperire a primilor uriaÈ™i care au încercat să se adapteze naturii de pe cealaltă parte a globului È™i, crezînd că natura cea mai naturală era aceea la care se adaptau ei, o credeau în chip firesc născută ca să se adapteze lor. De aceea au crezut că soarele era mic aÈ™a cum le apărea lor È™i că uriaÈ™e erau anumite fire de iarbă pe care ei le priveau cu ochii aplecaÈ›i spre pămînt. Să trăieÈ™ti la antipozi înseamnă aÈ™adar să-È›i reconstruieÈ™ti instinctul, să È™tii să faci din ciudățenie natură È™i din natură ciudățenie, să descoperi cît de nestătătoare e lumea, care într-o jumătate a ei urmează anumite legi, iar în cealaltă jumătate legi opuse. Auzea din nou deÈ™teptarea păsărelelor, acolo, È™i ― spre deosebire de prima zi ― își dădea seama cît de meÈ™teÈ™ugite erau acele cîntări, dacă le comparai cu ciripitul din È›inuturile lui: erau chirăituri, fluierături, gurluieli, țîrîituri, plesnete de limbă, lolote, pocnete înfundate de muschetă, game întregi de ciocănituri pe felurite tonuri È™i din cînd în cînd se auzea un fel de orăcăit de broaÈ™te cufundate în apă dintre frunzele copacilor, într-o gîlceavă himerică. Luneta îi îngăduia să vadă un fel de fuse sau de mingi acoperite cu pene, fremătări întunecate sau de culori nedesluÈ™ite, ce se aruncau din cîte-un arbore mai înalt, È›intă către pămînt, cu nebunia unor Icari ce parcă voiau să-È™i grăbească propria prăbuÈ™ire. La un moment dat i se păru că pînă È™i un arbore, poate vreun portocal din aceia chinezeÈ™ti, È™i-a împuÈ™cat în văzduh unul din fructe, o gogoașă de mătase de È™ofran aprins, care ieÈ™i foarte repede din ochiul rotund al lunetei. Se convinse că era efectul unei rasfrîngeri de lumină È™i nu se mai gîndi la el, sau cel puÈ›in aÈ™a crezu. Vom vedea mai încolo că, în privinÈ›a gîndurilor obscure, dreptatea era de partea lui Saint-Savin. Se gîndi că zburătoarele acelea de o natură nefirească erau emblema unor convivii pariziene pe care le părăsise de multe luni: în acel univers lipsit de făpturi omeneÈ™ti în care, de nu singurele vietăți, cu siguranță singurele făpturi vorbitoare erau păsările, se simÈ›ea ca într-un salon, unde, cînd intrase pentru prima oară, desluÈ™ise doar un zumzet într-o limbă necunoscută, căreia-i ghicea cu sfială aroma chiar dacă, aÈ™ spune, È™tiinÈ›a acelei savori probabil că pînă la urmă o absorbise bine, altfel n-ar fi putut să diserteze despre ea aÈ™a de savant, cum o făcea acum. Dar, amintindu-È™i că acolo o întîlnise pe Doamna-i È™i că prin urmare, dacă există vreun loc mai ales pe lume, era acela È™i nu ăsta de aici ― trase încheierea că nu acolo erau imitate păsările de pe Insulă, ci aici pe Insulă vietățile încercau să se ia la întrecere cu acea foarte omenească Limbă a Păsărilor. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy