agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
17.
Mult Rîvnita Știință a Longitudinilor Era ― în sfîrÈ™it o dată de care ne putem agăța ― în seara de 2 decembrie 1642. IeÈ™eau de la un teatru, unde Roberto își jucase pe tăcute, stînd în public, rolul-i de îndrăgostit. La ieÈ™ire Lilia îi strînsese mîna murmurînd: "Domnule de la Grive, aÈ›i devenit prin urmare timid. ÃŽn seara aceea nu eraÈ›i. Pe mîine, aÈ™adar, din nou pe aceeaÈ™i scenă". IeÈ™ise grozav de tulburat, invitat la o astfel de adunare într-un loc pe care nu putea să-l cunoască, chemat să repete ceea ce nu îndrăznise niciodată. Și totuÈ™i nu se putea ca ea să-l fi luat drept altul, pentru că îi spusese pe nume. Oh, scrie el că È™i-ar fi zis, astăzi pîraiele urcă iarăși către izvor, albii fugari iau cu asalt turnurile Doamnei Noastre din Paris, un foc surîde arzător sub gheață, dat fiind că s-a întîmplat aievea ca Dînsa să mă invite. Sau poate nu, azi sînge picură din stîncă, un È™arpe se-mpreună cu-o ursoaică, soarele negru s-a făcut, fiindcă iubita mi-a întins o cupă din care niciodată n-am să beau, căci nu È™tiu locul unde este acest banchet... La un pas de fericire alerga disperat acasă, singurul loc unde era sigur că ea nu se afla. Se pot interpreta în sens cu mult mai puÈ›in misterios cuvintele Liliei: pur È™i simplu ea îi amintise atunci de alocuÈ›iunea aceea de mai înainte despre Pulberea de Simpatie, îl incitase să mai spună È™i altceva, în acelaÈ™i salon al Arthenicei, unde mai vorbise. De-atunci ea îl văzuse tăcut È™i plin de adorare, iar asta nu corespundea regulilor jocului, cu legi foarte bătătorite, al seducÈ›iei. ÃŽl chema iarăși, am spune noi astăzi, la datoria-i mondenă. Curaj, păruse ea să-i spună, în seara aceea n-aÈ›i fost timid, pășiÈ›i din nou pe scena aceea, eu aÈ™tept să vă văd la aceeaÈ™i strîmtoare. Nici nu ne-am putea aÈ™tepta la o altă provocare din partea unei preÈ›ioase. Dar în schimb Roberto înÈ›elesese: "SînteÈ›i timid, È™i totuÈ™i cu cîteva seri în urmă nu aÈ›i fost, È™i mi-aÈ›i..." (mi-nchipui că gelozia îl împiedică pe Roberto È™i în acelaÈ™i timp îl încurajează să-È™i imagineze continuarea acelei fraze). "AÈ™adar, pe mîine, din nou, pe aceeaÈ™i scenă, în acelaÈ™i loc secret". E firesc ― închipuirea lui apucînd-o pe cărarea cea mai spinoasă ― ca el să se fi gîndit imediat la o confuzie de persoane, la vreun altul care s-a lăsat să fie luat drept el, È™i ca, în locu-i, să fi avut de la Lilia un lucru pentru care el È™i-ar fi dat viaÈ›a în schimb. Iată deci că apărea din nou Ferrante È™i toate firele din trecutul lui se reînnodau. Alter ego răuvoitor, Ferrante se vîrîse È™i în povestea asta, profitînd de absenÈ›ele lui, de întîrzierile lui, de plecările lui înainte de vreme, È™i, la momentul potrivit, își luase răsplata pentru cuvîntarea lui Roberto despre Pulberea de Simpatie. Și în timp ce se tot necăjea astfel, auzise bătînd la ușă. Speranță, vis al celor treji! Se repezise să deschidă, convins că avea să o vadă pe ea în prag: însă era un ofiÈ›er din gărzile Cardinalului, cu doi oameni care-l însoÈ›eau. "Domnul de la Grive, îmi imaginez", zisese. Și apoi, prezentîndu-se, căpitanul de Bar adăugase: "ÃŽmi displace ceea ce trebuie să fac, însă, dumneavostră, domnule, sînteÈ›i arestat È™i vă rog să-mi predaÈ›i spada. Dacă mă veÈ›i urma cu toată cuviinÈ›a, ca doi buni prieteni ne vom urca în trăsura care ne aÈ™teaptă, È™i nu veÈ›i avea de ce să vă ruÈ™inaÈ›i." Lăsase să se înÈ›eleagă că nu cunoÈ™tea motivele arestului È™i că-È™i dorea să fie vorba de o neînÈ›elegere. Roberto îl urmase mut, formulînd aceeaÈ™i dorință, iar la sfîrÈ™itul respectivei călătorii, predat cu multe scuze în mîinile unui gardian somnoros, se trezise într-o celulă a Bastiliei. Rămase acolo timp de două nopÈ›i foarte friguroase, vizitat doar de cîțiva È™obolani (chibzuită pregătire pentru călătoria lui pe Amarilli) È™i de un cerber care, la orice întrebare, răspundea că prin locul acela trecuseră atîția oaspeÈ›i iluÈ™tri încît el încetase să se mai întrebe cum de ajunseseră acolo; iar dacă de È™apte ani stătea aici un mare senior ca Bassompierre, nu era cazul ca Roberto să înceapă să se vaite după numai cîteva ore. După ce-l lăsase cele două zile ca să poată gusta ce e mai rău, în cea de a treia seară se întorsese de Bar, îi dăduse putinÈ›a să se spele, È™i îl anunÈ›ase că trebuia să compară în faÈ›a Cardinalului. Roberto înÈ›elese cel puÈ›in că era un prizonier de Stat. Ajunseseră la palat seara tîrziu, È™i chiar după aglomeraÈ›ia de la intrare se ghicea că nu era o seară ca toate celelalte. Scările erau invadate de oameni de toate condiÈ›iile ce se miÈ™cau cu grabă încoace È™i încolo; într-o anticameră gentilomi È™i oameni ai bisericii intrau gîfîind din greu, scuipau civilizat pentru a-È™i curăța gîtlejul pe pereÈ›ii plini de fresce, își luau un aer întristat È™i intrau într-o altă încăpere, din care ieÈ™eau uÈ™ieri chemînd cu voce tare servitori invizibili È™i făcîndu-le semn tuturor să păstreze liniÈ™te. ÃŽn sala aceea fu introdus È™i Roberto, È™i văzu numai persoane cu spatele la el, care înaintau pînă la uÈ™a unei alte camere, în vîrful picioarelor, fără a face zgomot, ca pentru a vedea un spectacol trist. De Bar privi în juru-i ca È™i cum ar fi căutat pe cineva, pînă la urmă îi făcu semn lui Roberto să stea într-un colÈ›, È™i se îndepărtă. Un alt soldat din gardă care tocmai încerca să-i facă să iasă pe mulÈ›i dintre cei prezenÈ›i, pe diverse tonuri prevenitoare, după rangul fiecăruia, văzîndu-l pe Roberto cu barba nerasă, cu hainele mototolite de detenÈ›ie, îl întrebase aspru ce căuta acolo. Roberto răspunsese că era aÈ™teptat de Cardinal, iar soldatul îi răspunsese că, spre nenorocul tuturor, pe Cardinal îl aÈ™tepta acum Cineva cu mult mai important. TotuÈ™i îl lăsase acolo unde era È™i, încet, încet, pentru că de Bar (acum ultimul chip prietenos ce-i mai rămăsese) nu se întorcea, Roberto se luă după cei strînÈ™i acolo È™i, mai aÈ™teptînd cîte puÈ›in, mai împingînd, ajunse în pragul ultimei încăperi. Acolo, într-un pat, sprijinit pe un morman de perne albe ca neaua, văzuse È™i recunoscuse umbra acelui om de care toată FranÈ›a se temea È™i pe care puÈ›ini îl iubeau. Cardinalul cel mare era înconjurat de medici în haine mohorîte, care păreau să se intereseze nu atît de el, cît de dezbaterea lor, un cleric îi tampona buzele pe care accesele stinse de tuse formau o spumă roÈ™ietică, sub cuverturi se ghicea respiraÈ›ia trudnică a unui trup împuÈ›inat, o mînă îi ieÈ™ea dintr-o bluză obiÈ™nuită, È›inînd strîns un crucifix. Preotul izbucni la un moment dat într-un hohot înăbuÈ™it. Richelieu întoarse capul cu greutate, încercînd să zîmbească È™i murmură: "Credeai aÈ™adar că eu sunt nemuritor?" ÃŽn timp ce Roberto se întreba cine oare putuse să-l convoace la patul unui muribund, se făcu o mare învălmășeală la spatele lui. Unii È™opteau numele parohului de la Saint-Eustache, È™i în timp ce toÈ›i se aliniau la o parte, intră un preot cu suita lui, aducînd sfîntul mir. Roberto se simÈ›i atins pe umăr; era de Bar, care-i spuse: "Să mergem, Cardinalul vă aÈ™teaptă". Fără să înÈ›eleagă, Roberto îl urmase de-a lungul unui coridor. De Bar îl introdusese într-o sală, făcîndu-i semn să mai aÈ™tepte, apoi se retrăsese. Sala era spaÈ›ioasă, cu un mare glob pămîntesc în mijloc, È™i cu un orologiu pe o mică mobilă într-un colÈ›, în faÈ›a unei draperii roÈ™ii. La stînga draperiei, sub un mare portret în mărime naturală al lui Richelieu, Roberto observase în fine pe cineva stînd cu spatele, în veÈ™minte de cardinal, în picioare, ocupat să scrie ceva la un pupitru. Personajul îmbrăcat în purpură întorsese doar puÈ›in capul peste umăr È™i-i făcuse semn să se apropie, dar în timp ce Roberto se apropia, se încovoiase din nou asupra a ceea ce scria, punînd mîna stîngă drept paravan pe marginile foii, deÈ™i, de la distanÈ›a respectuoasă la care se oprise, Roberto n-ar fi putut citi nimic. Apoi personajul se întoarse, foÈ™nindu-È™i faldurile purpurei È™i rămase cîteva clipe drept, parcă pentru a reproduce statura din portretul cel mare aflat în spatele său, cu dreapta sprijinită pe pupitru, È™i È›inînd cu afectare stînga la înălÈ›imea pieptului, cu palma în sus. Apoi se aÈ™eză pe un jilÈ› de lîngă orologiu, își mîngîie cu cochetărie mustaÈ›a È™i ciocul bărbii, È™i întrebă: "Domnul de la Grive?" Domnul de la Grive pînă atunci fusese convins că-l vedea într-un coÈ™mar pe acelaÈ™i Cardinal care tocmai se stingea la vreo cîteva zeci de metri mai departe, dar acum îl văzu întinerit, cu liniile feÈ›ei mai puÈ›in trase, ca È™i cum pe chipul acela aristocratic È™i palid din portret cineva ar fi retuÈ™at cu niÈ™te umbre carnaÈ›ia È™i i-ar fi desenat altfel buzele, cu linii mai puternice È™i mai sinuoase; apoi vocea aceea, cu accent străin, îi deÈ™teptase mai vechea amintire a căpitanului aceluia, care cu doisprezece ani mai înainte, galopa prin mijlocul oÈ™tilor aflate față-n față, de la Casale. Roberto se afla în faÈ›a cardinalului Mazarin, È™i înÈ›elegea că pe nesimÈ›ite, în decursul agoniei protectorului său, omul acesta îi lua acum funcÈ›iile, iar ofiÈ›erul îl È™i numise "Cardinalul", ca È™i cum nu mai exista altul decît el. Dădu să răspundă la prima întrebare, dar avea să-È™i dea seama în scurt timp că Mazarin întreba numai în aparență, dar în realitate afirma, făcînd ca în orice caz interlocutorul său să nu poată decît să aprobe. "Roberto de la Grive", confirmă într-adevăr cardinalul, "din seniorii Pozzo di San Patrizio. CunoaÈ™tem castelul, È™i cunoaÈ™tem tot atît de bine È™i Monferrato. E atît de îmbelÈ™ugat, încît zici că-i FranÈ›a. Tatăl domniei voastre, în zilele de la Casale, s-a bătut cu cinste, È™i ne-a fost mai loial decît alÈ›i compatrioÈ›i ai voÈ™tri". Zicea "ne-a" ca È™i cum încă din epoca aceea el era supusul Regelui FranÈ›ei. "Și domnia ta în împrejurarea aceea te-ai purtat vitejeÈ™te, ni s-a spus. Nu crezi oare că, părinteÈ™te, cu atît mai mult, ar trebui să ne întristăm că, oaspete al acestui regat, nu È›i-ai păzit îndatoririle de oaspete? Nu È™tiai că în acest regat legile se aplică în mod egal atît supuÈ™ilor cît È™i oaspeÈ›ilor? FireÈ™te, fireÈ™te, nu vom uita că un gentilom e întotdeauna un gentilom, orice delict ar fi comis: vă veÈ›i bucura de aceleaÈ™i privilegii îngăduite lui Cinq-Mars, a cărui memorie nu păreÈ›i a o execra cum ar trebui. VeÈ›i muri È™i dumneavostră de secure È™i nu de frînghie." Roberto nu putea să nu È™tie un lucru de care vorbea întreaga Franță. Marchizul de Cinq-Mars încercase să-l convingă pe rege să-l destituie pe Richelieu, iar Richelieu îl convinsese pe rege că Cinq-Mars complota împotriva regatului. La Lyon condamnatul încercase să se comporte cu demnitate flecarind în faÈ›a călăului, dar acesta își bătuse joc de gîtul lui într-un mod atît de nedemn încît mulÈ›imea cuprinsă de dispreÈ› îl făcuse pe el cu ou È™i cu oÈ›et. Fiindcă Roberto, zguduit, încerca să vorbească, cardinalul îl preveni cu un gest al mîinii: "Haide, San Patrizio", zise el, iar Roberto luă seama că folosea acest nume pentru a-i aminti că era străin; È™i pe de altă parte îi vorbea în franceză, deÈ™i ar fi putut să-i vorbească în italiană. "AÈ›i cedat viciilor acestui oraÈ™ È™i ale acestei țări. Cum obiÈ™nuieÈ™te să spună eminenÈ›a sa, Cardinalul, caracterul uÈ™uratec al francezilor îi face să dorească schimbarea din cauza plictiselii pe care o simt față de lucrurile prezente. Unii dintre aceÈ™ti gentilomi uÈ™uratici, pe care Regele a avut grijă să-i uÈ™ureze È™i de cap, v-au sedus cu planurile lor de a întoarce lucrurile. Cazul vostru e de aÈ™a natură încît nu mai trebuie deranjat nici un tribunal. Statele, a căror conservare trebuie să ne fie nespus de dragă, ar suferi o grabnică ruinare dacă, în materie de crime ce È›intesc la răsturnarea lor, s-ar cere probe clare ca cele cerute în cazurile obiÈ™nuite. Acum două seri aÈ›i fost văzut întreÈ›inîndu-vă cu prieteni de-ai lui Cinq-Mars, care au mai rostit încă o dată cuvinte de înaltă trădare. Cel care v-a văzut printre ei e demn de încredere, deoarece se introdusese acolo avînd mandatul nostru. Iar aceasta e de ajuns. HaideÈ›i," îl avertiză el plictisit, "nu v-am făcut să veniÈ›i aici ca să aud proteste de nevinovăție, deci liniÈ™tiÈ›i-vă È™i ascultaÈ›i." Roberto nu se liniÈ™ti, dar trase unele concluzii: în acelaÈ™i moment în care Lilia îi atingea mîna, el era văzut în altă parte complotînd împotriva Statului. Mazarin era aÈ™a de convins de asta, încît ideea devenea un fapt. Se spunea peste tot că mînia lui Richelieu nu se potolise încă, È™i mulÈ›i se temeau să nu fie aleÈ™i spre o nouă pilduire. Roberto, oricum ar fi fost ales, era în orice caz pierdut. Roberto ar fi putut reflecta la faptul că, adesea, È™i numai cu două seri mai înainte, se îndelungase în vreo conversaÈ›ie la ieÈ™irea din salonul Rambouillet; că nu era imposibil ca printre interlocutori să fi fost vreunul dintre intimii lui Cinq-Mars; că lui Mazarin, dacă, din vreun motiv numai de el È™tiut, voia să-l piardă, i-ar fi fost de ajuns să interpreteze în chip răuvoitor orice frază relatată lui de o iscoadă... Dar fireÈ™te că reflecÈ›iile lui Roberto erau altele È™i confirmau temerile acelea ale lui: cineva luase parte la o reuniune de răzvrătiÈ›i ascunzîndu-se È™i sub chipul, È™i sub numele său. Un motiv în plus ca să nu încerce să se apere. ÃŽi rămînea inexplicabil numai motivul pentru care ― dacă era deja condamnat ― cardinalul se mai deranja să-l informeze care-i era soarta. El nu era destinatarul nici unui mesaj, ci însăși enigma, ghicitoarea însăși pe care alÈ›ii, dacă mai aveau dubii asupra motivelor regelui, ar fi trebuit să o dezlege. AÈ™teptă în tăcere o explicaÈ›ie. "Vezi, San Patrizio, dacă nu am fi fost investiÈ›i cu demnitatea ecleziastică cu care pontiful, È™i dorinÈ›a Regelui, ne-a onorat cu un an în urmă, am spune că ProvidenÈ›a a călăuzit imprudenÈ›a dumitale. De cîtva timp te È›ineam sub supraveghere, întrebîndu-ne cum am fi putut să-È›i cerem un serviciu, pe care nu aveai nici o datorie să ni-l faci. Am aflat de pasul greÈ™it pe care l-ai făcut cu trei seri în urmă ca de un dar nepreÈ›uit al Cerului. Acum ai putea să ne fii dator, È™i poziÈ›ia noastră se schimbă, ca să nu mai vorbim de a dumitale." "Dator?" "Cu viaÈ›a. FireÈ™te, nu e în puterea noastră să te iertam, dar e la alegerea noastră să intervenim. Să spunem că ai putea să te sustragi rigorilor legii cu fuga. Trecînd un an, sau poate mai mult, memoria martorului va fi mai neclară, È™i acela ar putea să jure fără să-È™i păteze onoarea că omul de acum trei seri nu erai dumneata; È™i s-ar putea dovedi că la ora aceea jucai în altă parte o partidă de mingi cu căpitanul de Bar. Atunci ― dar nu hotărîm, bagă de seamă, ci presupunem, căci s-ar putea întîmpla contrariul, dar avem credinÈ›a că vedem just lucrurile ― îți va fi făcută o dreptate deplină È™i È›i se va da libertate necondiÈ›ionată. AÈ™ază-te, rogu-te", zise el. "Trebuie să-È›i propun o însărcinare." Roberto se aÈ™eză: "O însărcinare?" "Și încă delicată. ÃŽn cursul ei, nu v-o ascund, veÈ›i avea unele prilejuri să vă pierdeÈ›i viaÈ›a. Dar acesta e un schimb: sînteÈ›i sustras perspectivei sigure a călăului, È™i vi se lasă multe posibilități să vă întoarceÈ›i neatins, dacă veÈ›i fi cu băgare de seamă.Un an plin de primejdii, să zicem, în schimbul unei vieÈ›i întregi." "Eminență", zise Roberto care vedea cel puÈ›in îndepărtîndu-se de el imaginea călăului, "pe cît înÈ›eleg, e inutil să mă jur, pe onoarea mea sau pe Cruce, că..." "Am fi lipsiÈ›i de creÈ™tineasca pietate dacă am exclude în absolut ca domnia ta să fii nevinovat, iar noi victima unui echivoc. Dar echivocul s-ar găsi într-un asemenea acord cu planurile noastre, încît nu vedem nici un motiv de a-l lămuri. Nu veÈ›i fi dorit cumva să insinuaÈ›i că vă propunem un schimb necinstit, cum ar fi, de pildă, ori nevinovat pe mîna călăului, ori culpabil dovedit È™i mincinos, în serviciul nostru..." "Departe de mine această intenÈ›ie lipsită de respect, Eminență". "Tocmai. Vă oferim cîteva riscuri posibile, dar glorie sigură. Și vă vom spune cum am pus ochii pe domnia voastră, fără ca mai-nainte să vă fi fost semnalată nouă prezenÈ›a la Paris. OraÈ™ul, vedeÈ›i, vorbeÈ™te mult despre ceea ce se petrece prin saloane, È™i tot Parisul a pălăvrăgit acum cîtva timp de o serată în cursul căreia aÈ›i strălucit în ochii multor doamne. Tot Parisul, nu e cazul să roÈ™iÈ›i. Ne referim la seara aceea în care aÈ›i expus cu brio virtuÈ›ile unei aÈ™a-zise Pulberi de Simpatie, È™i în chipul (aÈ™a se spune în locurile acelea, nu-i aÈ™a?) ca acestui subiect ironia să-i dea sare, paronomasiile graÈ›ie, maximele solemnitate, hiperbolele bogăție, comparaÈ›iile perspicacitate..." "Oh, Eminență, nu făceam decît să expun lucruri învățate..." "Vă admir modestia, dar se pare că aÈ›i făcut dovada unei bune cunoaÈ™teri a unor secrete ale naturii. Prin urmare, am nevoie de un om cu o asemenea È™tiință, care să nu fie francez È™i care, fără a compromite coroana, să se poată strecura pe o corabie, aflată pe punctul de plecare din Amsterdam cu scopul de a descoperi un nou secret, într-un fel legat de folosirea acelei pulberi." Mai preveni încă o obiecÈ›ie a lui Roberto: "Nu vă temeÈ›i, avem nevoie să È™tiÈ›i ce anume căutăm, ca să puteÈ›i interpreta pînă È™i semnele cele mai incerte. Voim să fiÈ›i informat ca un expert asupra lucrului în cauză, mai ales că vă vedem aÈ™a de pregătit să ne faceÈ›i pe plac. VeÈ›i avea un maestru de mare talent, È™i să nu vă lăsaÈ›i înÈ™elat de vîrsta lui tînără". ÃŽntinse o mînă È™i trase de un È™nur. Nu se auzi nici un sunet, dar gestul făcuse probabil să sune în altă parte un clopoÈ›el sau vreun alt semnal ― aÈ™a deduse Roberto, cel puÈ›in, într-o epocă în care marii seniori strigau în gura mare ca să-È™i cheme servitorii. ÃŽntr-adevăr după cîteva clipe intră cu respectuoasă supunere un tînăr ce arăta abia trecut de douăzeci de ani. "Fii binevenit, Colbert, acesta-i omul de care È›i-am vorbit astăzi", îi spuse Mazarin, iar apoi lui Roberto: "Colbert, care se iniÈ›iază foarte promițător în secretele administraÈ›iei Statului, se gîndeÈ™te de mult timp la o problemă ce-i stă foarte mult la inimă Cardinalului de Richelieu È™i, prin urmare, È™i mie. Poate că È™tii, San Patrizio, înainte ca eminenÈ›a sa Cardinalul să ia cîrma acestui mare vas a cărui căpetenie este Ludovic al XIII-lea, marina franceză era un nimic pe lîngă aceea a duÈ™manilor noÈ™tri, în război ca È™i pe timp de pace. Acum putem să ne mîndrim cu È™antierele noastre navale, cu flota de la Răsărit, precum È™i cu cea de la Apus, È™i vă veÈ›i fi amintind cu ce succes, nu mai mult de acum È™ase luni, Marchizul de Breze a putut să alinieze în faÈ›a Barcelonei patruzeci È™i patru de corăbii, paisprezece galere, È™i nu-mi mai amintesc cîte alte nave. Ne-am întărit cuceririle noastre din Noua Franță, ne-am asigurat stăpînirea în Martinica È™i Guadalupa, È™i în atîtea dintre insulele acelea din Perii, cum îi place Cardinalului să spună. Am început să construim companii comerciale, chiar dacă nu cu mare succes pînă acum, însă, cu toate astea, în Provinciile Unite, în Anglia, Portugalia È™i Spania nu există familie nobilă care să nu-È™i aibă unul din membrii săi plecat să facă avere pe mare; nu este la fel È™i în FranÈ›a, din nefericire. Dovadă e faptul că È™tim probabil destule despre Lumea Nouă, dar foarte puÈ›ine despre cea Foarte Nouă. Arată-i, Colbert, prietenului nostru ce lipsită de uscat pare celalată parte a globului de colo." Tînărul miÈ™că globul È™i Mazarin surîse cu melancolie: "Vai, întinderea aceasta de ape nu-i goală din cauza unei naturi vitrege; e goală pentru că noi È™tim prea puÈ›in despre generozitatea ei. Și totuÈ™i, după descoperirea unei căi occidentale de navigaÈ›ie prin arhipelagul MoluÈ™telor, e în joc tocmai zona aceasta imensă, neexplorată, care se întinde între coastele de vest ale continentului american È™i ultimele margini orientale ale Asiei. Vorbesc de oceanul zis Pacific, cum au vrut să-l numească portughezii, pe care se întinde cu siguranță Pămîntul Necunoscut Austral È™i din care se cunosc puÈ›ine insule È™i puÈ›ine coaste vagi, însă destul ca să È™tim despre el că adăposteÈ™te bogății fabuloase. Iar pe apele acelea se vîntură acum de o bucată de timp aventurieri ce nu vorbesc limba noastră. Prietenul nostru Colbert, avînd ceea ce eu nu consider a fi doar o trăsnaie tinerească, îndrăgeÈ™te ideea unei prezenÈ›e franceze în mările acelea. Cu atît mai mult cu cît bănuim că primul care a pus piciorul pe un Pămînt Austral a fost un francez, domnul de Gonneville, È™i asta cu È™aisprezece ani înainte de isprava lui Magellan. Cu toate astea, acel viteaz gentilom, sau cleric, ce o fi fost el, a neglijat să înregistreze pe hărÈ›i locul unde a acostat. Putem oare să credem că un bun francez a fost atît de neprevăzător? Cu siguranță că nu, ci că în epoca aceea îndepărtată nu avea cum să rezolve pe deplin o problemă ca asta. Dar această problemă, È™i o să fiÈ›i uimit aflînd care anume, a rămas un mister È™i pentru noi." Făcu o pauză, iar Roberto înÈ›elese că, dat fiind că È™i cardinalul È™i Colbert cunoÈ™teau, dacă nu soluÈ›ia, cel puÈ›in numele misterului, pauza era numai în cinstea lui. Crezu că-i bine să joace rolul spectatorului uluit, È™i întrebă: "Și care este acest mister, Eminență?" Mazarin îl privi pe Colbert cu un aer complice È™i zise: "Este misterul longitudinilor". Colbert dădu cu gravitate din cap, confirmînd. "Pentru soluÈ›ia acestei probleme legate de Punto Fijo," urmă cardinalul, "acum È™aptezeci de ani Filip al II-lea al Spaniei oferea o avere, iar mai tîrziu Filip al III-lea promitea È™aisprezece mii de ducaÈ›i rentă perpetuă È™i două mii rentă viageră, iar Statele Generale ale Olandei treizeci de mii de florini. Nici noi nu ne-am zgîrcit cu ajutoarele în bani față de astronomi merituoÈ™i... Apropo, Colbert, doctorul acela, Morin, sînt opt ani de cînd îl facem să aÈ™tepte..." "Eminență, voi înÈ™ivă spuneÈ›i că sînteÈ›i convins că povestea aceea cu paralaxa lunară e o himeră..." "Da, dar ca să-È™i susÈ›ină ipoteza aceea a lui foarte îndoielnică, el a studiat cu eficacitate È™i le-a criticat pe celelalte. Să-l facem să participe la acest nou proiect, ar putea să-i dea lămuriri domnului de San Patrizio. Să i se ofere o pensie, nu e nimic care să stimuleze ca banul bunele înclinări. Dacă ideea lui ar conÈ›ine un grăunte de adevăr, vom putea să ne asigurăm mai bine È™i, în acelaÈ™i timp, vom putea evita ca, simÈ›indu-se părăsit în patria lui, să cedeze solicitărilor olandezilor. Mi se pare că tocmai olandezii sînt aceia care, văzîndu-i pe spanioli că È™ovăie, au început să trateze cu acel Galilei, iar noi am face bine să nu rămînem pe dinafară acestei situaÈ›ii..." "Eminență", zise Colbert ezitînd, "binevoiÈ›i să vă amintiÈ›i că Galilei a murit la începutul acestui an..." "Adevărat? Să ne rugăm lui Dumnezeu să fie fericit, mai fericit decît i-a fost dat să fie în viață". "Și oricum, È™i soluÈ›ia lui a părut mult timp să fie definitivă, dar nu este..." "Din fericire mi-ai luat-o înainte, Colbert. Dar să presupunem ca nici soluÈ›ia lui Morin nu face nici cît un ban găurit. Ei bine, noi să-l susÈ›inem totuÈ™i, să facem să se aprindă din nou discuÈ›ia în jurul ideilor lui, să stimulăm curiozitatea olandezilor: să facem în aÈ™a fel ca să se lase ispitiÈ›i, È™i îi vom fi pus pentru cîtva timp pe adversari pe o pistă falsă. Vor fi bani bine cheltuiÈ›i, în orice caz. Dar despre asta am vorbit de ajuns. Continuă, te rog, căci în timp ce San Patrizio află, voi învăța È™i eu." "EminenÈ›a voastră m-a învățat tot ce È™tiu", zise Colbert roÈ™ind, "dar bunătatea ei mă încurajează să încep a vorbi". Spunînd acestea, se simÈ›ea probabil acum pe un teren propice: înălță capul, pe care È™i-l È›inuse tot timpul plecat, È™i se apropie, simÈ›indu-se la largul său, de mapamond. "Domnilor, în ocean - unde, chiar cînd întîlnim un uscat, nu È™tim care este, È™i dacă mergem spre un pămînt cunoscut trebuie să înaintăm zile È™i zile întregi în largul apelor ― navigatorul nu are alte puncte de reper decît aÈ™trii. Cu instrumentele, care demult i-au făcut iluÈ™tri pe astronomii din antichitate, unui astru i se fixează înălÈ›imea față de orizont, din ea se deduce distanÈ›a față de Zenit È™i, cunoscîndu-i unghiul de declinaÈ›ie, dat fiind că distanÈ›a zenitală, plus sau minus declinaÈ›ia, dau latitudinea, se află dintr-odată pe care paralelă ne găsim, sau cît anume mai la nord sau mai la sud de un punct cunoscut. Mi se pare clar." "Ar înÈ›elege pînă È™i un copil", zise Mazarin. "Ar trebui să se reÈ›ină", continuă Colbert, "că în mod asemănător s-ar putea determina È™i cît anume sîntem mai la răsărit sau mai la apus de acelaÈ™i punct, adică la ce longitudine, sau pe ce meridian. Cum spune Sacrobosco, meridianul e un cerc care trece prin polii lumii noastre, È™i la zenitul capului nostru. Și se cheamă meridian pentru că, oriunde s-ar afla un om, È™i în orice timp al anului, cînd soarele ajunge la meridianul său, acolo este pentru omul acela amiază. Dar vai, printr-o taină a naturii, orice mijloc născocit pentru a defini longitudinea, s-a dovedit înÈ™elător. Ce importanță are? Ar putea să se întrebe un profan. Foarte mare importanță." Acum căpătase încredere, făcu mapamondul să se rotească arătînd contururile Europei: "Cincisprezece grade meridiane, cam atît, despart Parisul de Praga, È™i ceva mai puÈ›in de douăzeci, Parisul de Canare. Ce aÈ›i spune de comandantul unei armate care ar crede că se bate pe Montblanc È™i în loc să omoare protestanÈ›i i-ar măcelări pe doctorii de la Sorbona pe Mont Sainte-Genevieve?" Mazarin surîse întinzînd mîinile înainte, ca pentru a implora ca lucrurile de felul ăsta să se petreacă numai pe meridianul unde trebuie. "ÃŽnsă drama", continuă Colbert, "este că erori de o însemnătate ca asta se fac cu mijloacele pe care le mai folosim È™i acum pentru a determina longitudinile. Și astfel se întîmplă ceea ce s-a întîmplat aproape acum un veac cu spaniolul acela, Mendana, care a descoperit Insulele lui Solomon, pămînturi binecuvîntate de cer pentru roadele solului È™i aurul subsolului. Acest Mendana a fixat poziÈ›ia uscatului pe care îl descoperise È™i, întors în patrie să aducă marea veste, în mai puÈ›in de douăzeci de ani i s-au pus la dispoziÈ›ie patru corăbii ca să se întoarcă acolo È™i să instaureze definitiv stapînirea majestaÈ›ilor lor prea-creÈ™tine, cum se spune pe acolo, însă ce s-a petrecut? Mendana nu a mai reuÈ™it să găsească pămîntul acela. Olandezii nu au rămas inactivi, la începutul acestui secol își constituiau Compania Indiilor, creau în Asia cetatea Bataviei ca punct de plecare pentru multe expediÈ›ii spre est È™i puneau mîna pe o nouă Olandă, È™i alte pămînturi, probabil la răsărit de Insulele lui Solomon, descopereau în acest timp piraÈ›ii englezi, cărora curtea sfîntului Iacob nu a È™ovăit să le confere ranguri de nobleÈ›e. Dar din Insulele lui Solomon nimeni nu va mai descoperi vreo urmă, È™i se înÈ›elege de ce acum unii înclină să le socotească drept o legendă. ÃŽnsă, legendare sau nu, cum or fi fiind, Mendana a ajuns la ele, numai că, fixînd cum trebuie latitudinea, a fixat nepotrivit longitudinea. Și dacă totuÈ™i, cu ajutor ceresc, o fi fixat-o pe cea adevărată, alÈ›i navigatori care au căutat longitudinea aceea (È™i el însuÈ™i, la cea de a doua călătorie a sa) nu o È™tiau cu claritate pe a lor? Iar atunci cînd, chiar de-am È™ti longitudinea Parisului, dar nu am reuÈ™i să stabilim dacă ne aflăm în Spania sau printre Persani, vedeÈ›i bine, domnule, că am bîjbîi ca niÈ™te orbi ce-i conduc pe alÈ›i orbi". "Adevărat", îndrăzni Roberto, "mi-e greu să cred, cu toate cele auzite de mine despre înaintarea È™tiinÈ›ei în secolul acesta, că încă È™tim atît de puÈ›in." "Nu vă mai înÈ™ir metodele ce s-au propus, domnule, de la cea bazată pe eclipsele lunare pînă la aceea care are în vedere variaÈ›iile acului magnetic, È™i la care s-a trudit nu demult Le Tellier al nostru, ca să nu mai pomenesc metoda loch-ului, asupra căreia ne-a dat atîtea garanÈ›ii Champlain al nostru... Dar toate s-au dovedit insuficiente pînă ce FranÈ›a nu va avea un observator în care să se pună la probă toate ipotezele astea. FireÈ™te, un mijloc sigur ar fi să È›ii la bord un ceas care să menÈ›ină ora meridianului din Paris, să determini pe mare ora locului aceluia, È™i să deduci din diferență abaterea de longitudine. Acesta e globul pe care trăim, È™i puteÈ›i vedea cum înÈ›elepciunea anticilor l-a împărÈ›it în treisute È™aizeci de grade longitudine, făcînd de obicei să pornească numărătoarea de la meridianul ce traversează Insula Fierului din Canare. ÃŽn cursa lui cerească, soarele (È™i fie că se miÈ™că el sau, cum se spune astăzi, pămîntul, prea puÈ›in contează aici) parcurge într-o oră cinsprezece grade longitudine È™i cînd la Paris este, ca în clipa asta, miezul nopÈ›ii, la o sută optzeci de grade meridiane de Paris e miezul zilei. AÈ™adar, chiar dacă È™tiÈ›i cu siguranță că la Paris ceasurile arată, să zicem, amiaza, determinaÈ›i că în locul în care vă găsiÈ›i sînt orele È™ase după amiaza, calculaÈ›i diferenÈ›a orară, traduceÈ›i fiece oră în cincisprezece grade, È™i veÈ›i È™ti că sînteÈ›i la nouăzeci de grade de Paris, È™i deci mai mult sau mai puÈ›in aici", È™i făcu să se rotească globul indicînd un punct din continentul american. "Dar pe cînd ora locului respectiv nu e greu s-o determini, e foarte greu să È›ii la bord un ceas care să continue să dea ora adevărată după luni de zile de navigaÈ›ie pe o corabie scuturată de vînturi, a cărei miÈ™care atrage după sine eroarea celor mai ingenioase dintre instrumentele moderne, ca să nu mai vorbim de ceasurile cu nisip sau cu apă, care, ca să funcÈ›ioneze bine, ar trebui să se odihnească pe un plan nemiÈ™cat". Cardinalul îl întrerupse: "Credem că deocamdată domnul de San Patrizio nu trebuie să È™tie mai mult, Colbert. Vei avea grijă să capete alte lămuriri în timpul călătoriei către Amsterdam. După aceea nu vom mai fi noi cei care-l vom învăța pe el, ci pe cît credem, el ne va învăța pe noi. ÃŽntr-adevăr, dragă San Patrizio, Cardinalul, al cărui ochi a văzut È™i încă vede pururea ― sperăm că pentru mult timp de acum încolo ― mai departe decît al nostru, pusese de cîtva timp o reÈ›ea de observatori de încredere, ce trebuiau să călătorească în alte țări, È™i să frecventeze porturile, să întrebe căpitanii care se pregătesc pentru vreo călătorie sau se întorc din ea, ca să È™tie cît fac celelate guverne È™i să È™tie ceea ce nu È™tim noi, fiindcă ― mi se pare evident ― Statul care ar descoperi secretul longitudinilor, È™i i-ar împiedica pe alÈ›ii să pună mîna pe el, ar obÈ›ine un mare avantaj, asupra celorlalte. Acum ― iar aici Mazarin făcu o altă pauză, netezindu-È™i încă o dată cu grijă mustățile, apoi împreunîndu-È™i mîinile ca pentru a se concentra È™i a îndupleca în acelaÈ™i timpi cerul să-l sprijine ― acum am aflat că un medic englez, doctorul Byrd, a născocit un nou È™i nemaiauzit mijloc pentru a determina meridianul, bazat pe folosirea Pulberei de Simpatie. Cum anume, dragă San Patrizio, nu ne întrebaÈ›i, căci eu abia cunosc numele acelui lucru diavolesc. Știm sigur că-i vorba de Pulbere, dar nu È™tim nimic despre metoda pe care Byrd are de gînd s-o folosească, iar informatorul nostru nu e, desigur, versat în magia naturală. ÃŽnsă e sigur că amiralitatea engleză i-a permis să armeze o corabie care va trebui să înfrunte mările Pacificului. Faptul e de o însemnătate aÈ™a de mare, încît englezii nu au avut încredere să o lase să apară ca o corabie de-a lor. Ea aparÈ›ine unui olandez care se preface excentric È™i susÈ›ine că vrea să refacă traseul a doi compatrioÈ›i de-ai săi, care acum vreo douăzeci È™i cinci de ani au descoperit o nouă trecere între Atlantic È™i Pacific, în afară de strîmtoarea lui Magellan. Dar cum costul aventurii ar putea da de bănuit că sunt la mijloc alte interese, olandezul acum încarcă la vedere mărfuri È™i caută pasageri, ca unul ce s-ar îngriji să-È™i scoată cheltuielile. Aproape din întîmplare vor fi acolo È™i doctorul Byrd împreună cu trei asistenÈ›i de-ai săi, care se dau drept culegători de floră exotică. ÃŽn realitate ei vor avea deplinul control al afacerii. Iar printre pasageri o să fii È™i domnia ta, San Patrizio, È™i va avea grijă de asta agentul nostru de la Amsterdam. Vei fi un gentilom savoiard care, urmărit de un decret în orice È›ară, găseÈ™te cu cale să dispară pentru foarte mult timp pe mare. Cum vezi, nu vei avea nevoie nici măcar să minÈ›i. Vei fi foarte bolnăvicios ― iar faptul că domnia ta ai cu adevărat o suferință la ochi, cum ni se spune, e un alt amănunt ce face ca proiectul nostru să fie perfect. Vei fi un pasager care-È™i va petrece aproape tot timpul său stînd închis, cu cîțiva plasturi pe față, È™i, care, în rest, nu va vedea dincolo de vîrful nasului. Dar o să-È›i faci de lucru pe acolo cotind È™i cotelind, în realitate o să È›ii ochii deschiÈ™i È™i urechile bine ciulite. Știm că înÈ›elegi englezeÈ™te, dar te vei preface că nu È™tii, aÈ™a ca duÈ™manii să vorbească liber în prezenÈ›a domniei tale. Dacă cineva de la bord înÈ›elege italiana sau franceza, pune întrebări È™i aminteÈ™te-È›i ce anume È›i se spune. Nu dispreÈ›ui să te amesteci cu oameni de duzină, care pentru cîțiva bănuÈ›i spun tot ce au în ei. Dar bănuÈ›ii să fie puÈ›ini, să apară ca un dar, È™i nu ca o răsplată, altfel vor intra la bănuieli. Nu vei întreba niciodată în mod direct, iar după ce ai întrebat astăzi, cu cuvinte diferite să pui È™i mîine aceeaÈ™i întrebare, aÈ™a încît dacă omul acela a minÈ›it, să fie făcut să se contrazică: oamenii de nimic uită scornelile pe care le-au spus, È™i inventează altele opuse a doua zi. De altminteri îi vei recunoaÈ™te pe cei care mint: în timp ce rîd li se formează un fel de gropiÈ›e în obraji, È™i poartă unghii foarte scurte; È™i la fel păzeÈ™te-te de cei mici de statură, care spun lucruri false din lăudăroÈ™enie. ÃŽn orice caz discuÈ›iile domniei tale cu aceÈ™tia să fie scurte, È™i nu da impresia că îți dau vreo satisfacÈ›ie: persoana cu care va trebui să vorbeÈ™ti într-adevăr este doctorul Byrd È™i va fi firesc să faci asta cu singurul care-È›i este egal prin educaÈ›ie. E om învățat, poate vorbeÈ™te franceza, poate italiana, cu siguranță latina. Domnia ta eÈ™ti bolnav È™i-i vei cere sfat È™i alinare. N-o să faci ca aceia care mănîncă mure sau pămînt roÈ™u pretinzînd că scuipă sînge, ci vei pune să-È›i ia pulsul după cină, fiindcă totdeauna după ora aceea pare că omul are febră, È™i-i vei spune că nu închizi ochii toată noaptea; asta va justifica faptul că poÈ›i fi surprins prin vreun loc fiind treaz de-a binelea, lucru care va trebui să se întîmple, dacă experienÈ›ele lor se vor face cu stelele. Acest Byrd trebuie să fie vreun posedat, ca dealtfel toÈ›i oamenii de È™tiință: fă-te că-È›i trec prin cap tot felul de bazaconii È™i vorbeÈ™te-i despre ele, ca È™i cum i-ai încredinÈ›a un secret, aÈ™a încît el să fie dornic să-È›i vorbească de bazaconia aceea care-i secretul lui. Arată-te interesat de ea, dar prefăcîndu-te că înÈ›elegi puÈ›in sau nimic, aÈ™a ca el să-È›i vorbească È™i mai bine a doua oară. Repetă cele ce È›i-a spus ca È™i cum ai fi înÈ›eles, dar fă greÈ™eli, în aÈ™a fel încît din vanitate sa fie nevoit să te corecteze, explicînd de-a fir a păr lucrul pe care ar trebui să-l treacă sub tăcere. Nu afirma niciodată, fă mereu aluzii: aluziile se azvîrl ca să pipăi sufletele È™i să scotoceÈ™ti inimile. Va trebui să-i inspiri încredere: dacă rîde des, rîzi cu el, dacă e bilios, comportă-te ca un bilios, dar admiră-i permanent È™tiinÈ›a. Dacă-i coleric È™i te insultă, suportă ofensa, fiindcă tot È™tii că ai început să-l pedepseÈ™ti încă înainte de a te insulta. Pe mare zilele sînt lungi È™i nopÈ›ile fără sfîrÈ™it, È™i nu există lucru care să-l scutească mai bine de plictiseală pe un englez ca niÈ™te bocale din berea aceea cu care olandezii își umplu din belÈ™ug cala vasului. Te vei preface mort după băutura aceea È™i-l vei încuraja pe noul dumitale prieten să soarbă din ea mai mult decît domnia ta. ÃŽntr-o zi ar putea să intre la bănuieli, È™i să pună să-È›i scotocească prin cabină: de aceea să nu faci nici o observaÈ›ie în scris, însă poÈ›i È›ine un jurnal în care să vorbeÈ™ti de soarta dumitale amară, sau despre Fecioară È™i SfinÈ›i, sau despre iubita pe care disperi s-o revezi, iar în jurnalul ăsta să apară È™i însemnări despre calitățile doctorului, unde-l lauzi ca fiind singurul prieten ce È›i l-ai găsit la bord. Să nu scrii acolo fraze de-ale lui care ating obiectul nostru, ci numai observaÈ›ii sentenÈ›ioase, nu contează care; oricît de nesărate ar fi, dacă le-a debitat el, nu È™i le considera ca atare, È™i-È›i va fi recunoscător că le-ai È›inut minte. ÃŽn fine, nu ne aflăm aici ca să facem un breviar al bunului informator secret: nu sînt lucruri în care un om al bisericii să fie versat. ÃŽncrede-te în inspiraÈ›ia de moment, ia seama cu precauÈ›ie È™i fii precaut cum iei seama, fă ca ascuÈ›imea privirii dumitale să fie tocmai pe dos de cum îi e faima È™i proporÈ›ională cu priceperea dumitale." Mazarin se ridică, pentru a da de înÈ›eles musafirului că dialogul se încheiase, È™i pentru a-l domina o clipă înainte ca el să se ridice în picioare. "ÃŽl vei urma pe Colbert. ÃŽÈ›i va da È™i alte instrucÈ›iuni È™i te va încredinÈ›a unor persoane ce te vor conduce la Amsterdam pentru îmbarcare. Mergi cu bine È™i mult noroc." Erau gata să iasă, cînd cardinalul îl chemă înapoi: "Ah, era să uit, San Patrizio. Ai înÈ›eles că de aici pînă la îmbarcare vei fi urmărit pas cu pas, dar ai să ne întrebi cum de nu ne temem că, după aceea, la primul popas, n-o să fii ispitit să-È›i iei zborul. Nu ne temem, pentru că nu-È›i e de nici un folos. Nu te-ai putea întoarce aici, unde ai fi totdeauna urmărit, È™i nici să te exilezi în vreun È›inut de pe-acolo, cu teama permanentă că agenÈ›ii noÈ™tri te vor regăsi. ÃŽn ambele cazuri ar trebui să renunÈ›i la numele È™i la rangul dumitale. Nici nu ne trece măcar prin minte că un om cu calitățile dumitale ar putea să se vîndă englezilor. Ce anume ai vinde, la urma urmei? Faptul că eÈ™ti spion e un secret pe care, ca să-l vinzi, va trebui să-l È™i dezvălui, È™i odată dezvăluit, n-ar mai valora nimic, decît o lovitură de pumnal, poate. ÃŽn schimb, întorcîndu-te cu niÈ™te indicii, fie È™i modeste, vei avea dreptul la recunoÈ™tință. Am face rău să ne lipsim de un om care va fi demonstrat că È™tie cum să ducă la bun sfîrÈ™it o misiune atît de grea. Restul va depinde apoi de domnia ta. Favoarea celor mari, odată cucerită, va trebui păstrată cu gelozie, ca să nu fie pierdută, È™i hrănită cu servicii, ca să se perpetueze: vei hotărî, ajuns acolo, dacă loialitatea dumitale față de FranÈ›a va fi atît de mare încît să-È›i sugereze să-È›i închini viitorul Regelui ei. Se spune că s-a mai întîmplat È™i altora să se nască în altă parte È™i să-È™i găsească norocul la Paris." Cardinalul se propunea pe sine ca model de loialitate răsplătită. ÃŽnsă pentru Roberto cu siguranță în clipa aceea nu se punea problema recompenselor. Cardinalul îl lăsase să întrevadă o aventură, niÈ™te orizonturi noi, îi strecurase o È™tiință a vieÈ›ii, a cărei necunoaÈ™tere, probabil, îl privase pînă acum de respectul altora. Poate că era bine să accepte chemarea sorÈ›ii, care îl îndepărta de necazurile lui. ÃŽn ceea ce priveÈ™te cealaltă invitaÈ›ie, aceea primită cu trei zile mai înainte, totul se limpezise în timp ce cardinalul începuse să-i vorbească. Dacă un Altul luase parte la un complot È™i toÈ›i credeau că acesta era el, tot acela complotase cu siguranță inspirîndu-i Ei fraza ce-l făcuse să se chinuie de bucurie È™i să se îndrăgostească din gelozie. Prea mulÈ›i AlÈ›i între el È™i realitate. Și atunci, era cu atît mai bine să se izoleze pe niÈ™te mări unde cel puÈ›in va putea să-È™i posede iubita în singurul mod ce-i fusese îngăduit. ÃŽn sfîrÈ™it, desăvîrÈ™irea în iubire nu este să fii iubit, ci să iubeÈ™ti. Plecă un genunchi È™i spuse: "Eminență, sunt al vostru." Sau cel puÈ›in aÈ™a-mi închipui eu că a făcut, deoarece nu mi se pare prea la îndemînă să fac să i se dea un bilet de liberă trecere care să glăsuiască astfel: "Cest par mon ordre et pour le bien de l'etat que porteur du present a fait ce qu'il a fait". 18. Curiozități Nemaiauzite Dacă Daphne, ca È™i Amarilli, fusese È™i ea trimisă în căutarea acelui punto fijo, atunci Intrusul era periculos. Roberto È™tia acum de lupta surdă dintre Statele Europei pentru a pune mîna pe secretul acela. Trebuia să se pregătească foarte bine È™i să mizeze pe viclenie. Evident că Intrusul acÈ›ionase la început noaptea, apoi se miÈ™case la lumina zilei cînd Roberto începuse să vegheze, chiar dacă stătea în cabină, pe timpul zilei. Trebuia oare să-i răstoarne planurile, să-i dea impresia că doarme ziua È™i că veghează noaptea? La ce bun, acela È™i-ar fi schimbat obiceiurile. Nu, trebuia mai degrabă să-i împiedice orice previziune, să-i facă nesigur orice plan, să-l facă să creadă că dormea atunci cînd veghea È™i că doarme atunci cînd el credea că veghează... Ar fi trebuit să caute să-È™i închipuie ce credea acela că gîndea el, sau ce credea că crede el că gîndeÈ™te acela... Pînă în acel moment Intrusul fusese umbra lui, acum Roberto ar fi trebuit să devină umbra Intrusului, să înveÈ›e să-i ia urmele celui ce umbla pe urmele sale. Dar pînda aceea reciprocă n-ar fi putut oare să continue aÈ™a la infinit, strecurîndu-se unul pe o scară pe cînd celălalt cobora pe cea opusă, sau unul fiind în cală pe cînd celălalt stătea treaz pe punte, sau celălalt coborînd grabnic sub punte pe cînd primul urca bunăoară pe afară de-a lungul pereÈ›ilor vasului? Orice om cu judecată ar fi hotărît imediat să continue explorarea restului corăbiei, dar să nu uităm că Roberto nu mai judeca normal. Se lăsase iarăși în voia rachiului, È™i era convins că o făcea ca să capete puteri. Unui om căruia iubirea îi sugerase totdeauna aÈ™teptarea, elixirul acela nu-i putea inculca tărie. Făcea deci totul cu mare încetineală, crezîndu-se iute ca fulgerul. Credea că face un salt, È™i cînd colo mergea tiptil. Cu atît mai mult cu cît încă nu cuteza să iasă sub cerul liber ziua, È™i se simÈ›ea puternic noaptea. ÃŽnsă noaptea era băut È™i se miÈ™ca cotropit de lene. DuÈ™manul său asta È™i voia, își zicea el dimineaÈ›a. Și, ca să prindă curaj, punea iar gura la cep. ÃŽn orice caz, către seara celei de-a cincea zile hotărîse să se aventureze în partea de cală pe care încă nu o vizitase, de sub cămara cu provizii. ÃŽÈ™i dădea seama că pe Daphne spaÈ›iul fusese exploatat la maximum, iar între puntea a doua È™i cală fuseseră montate podine È™i false nivele, ca să se obÈ›ină din ele despărÈ›ituri legate prin scăriÈ›e instabile; È™i intrase astfel în lăcaÈ™ul parîmelor, împiedicîndu-se printre suluri de frînghie de tot soiul, îmbibate È™i acum de apă de mare. Coborîse È™i mai dedesubt È™i se pomenise în secunda carina, printre lăzi È™i baloturi de toate felurile. Acolo găsise alte merinde È™i alte butoaie cu apă dulce. Trebuia să se bucure, dar se bucura numai pentru că putea astfel să-È™i continue vînătoarea la nesfîrÈ™it, cu plăcerea de a o întîrzia. Iar plăcerea asta este plăcerea fricii. ÃŽn spatele butoiaÈ™elor de apă mai găsise alte patru cu rachiu. Urcase din nou în cămară È™i mai controlase odată butoiaÈ™ele de acolo. Erau toate de apă, semn că cel de rachiu pe care-l găsise cu o zi înainte fusese adus acolo de jos, cu scopul de a-l ispiti. ÃŽn loc să se teamă de o ambuscadă, coborîse din nou în cală, mai dusese sus încă un butoiaÈ™ de băutură È™i iar se apucase de băut. Apoi se întoarse iar în cală, È™i ne închipuim în ce hal era, È™i se oprise cînd simÈ›ise mirosul murdăriilor scurse în cloaca vasului. Mai jos de atît nu se putea merge. Trebuia să meargă aÈ™adar înapoi, către pupă, dar lumînarea era gata să se stingă È™i È™e împiedicase de ceva, dîndu-È™i seama că acum trecea prin savură, exact prin locul unde pe Amarilli doctorul Byrd pusese să se amenajeze culcuÈ™ul pentru cîine. ÃŽnsă chiar în mijlocul calei, printre pete de apă È™i resturi din merindele stivuite, zărise urma unui picior. Era acum atît de sigur că un intrus se află la bord, că unicul său gînd fu că obÈ›inuse în sfîrÈ™it proba că nu era beat, probă pe care însă beÈ›ivii o caută la fiecare pas. ÃŽn orice caz evidenÈ›a era limpede ca lumina zilei, dacă putem numi astfel înaintarea aceea a lui prin întuneric la licărirea feÈ™tilei. Sigur acum că Intrusul exista, nu-i trecu prin cap că, după atîtea drumuri dus-întors, putea să fi lăsat chiar el urma aceea. Urcă din nou, hotărît să-l înfrunte. Era la asfinÈ›it. Era primul asfinÈ›it pe care-l vedea, după cinci zile care erau de fapt nopÈ›i, zori È™i răsărituri. Cîteva pale negre de nor urmau aproape paralel coasta mai îndepărtată a insulei îndesindu-se spre creste, iar de acolo izbucneau văpăi de foc săgetînd către sud. Coasta se ridicase abrupt întunecînd marea, acum de culoarea cernelii deschise, pe cînd restul cerului apărea de culoarea muÈ™eÈ›elului decolorat È™i vlăguit, de parcă soarele nu-È™i celebra acolo, în spate, jertfa-i, ci mai curînd aÈ›ipea dulce È™i cerea cerului È™i mării să-l însoÈ›ească în È™oaptă pe cînd se ducea la culcare. Lui Roberto îi reveniră însă gîndurile războinice. Hotărî să-È™i deruteze inamicul. Se duse în încăperea cu ceasuri È™i transportă de acolo pe punte cîte putu, aranjîndu-le ca pe niÈ™te popice ici-colo, unul în faÈ›a catargului mare, trei pe castelul de pupă, unul lîngă vinciul de ancoră, altele, iarăși în jurul trinchetului, È™i cîte unul pe la fiecare ușă sau tambuchi, în aÈ™a fel încît cine ar fi vrut să treacă pe acolo pe întuneric s-ar fi împiedicat de ele. Apoi le întorsese pe cele mecanice (fără să mai È›ină cont că în felul ăsta făcea să fie auzit de duÈ™manul pe care voia să-l surprindă), È™i întorsese clepsidrele pe partea cealaltă. Privea apoi uimit coverta presărată cu maÈ™inării ale Timpului, mîndru de zumzetul lor, sigur că aceasta avea să-l zăpăcească pe DuÈ™man È™i să-l încurce la mers. După ce presărase capcanele acelea inofensive, le căzu el victimă primul. Pe cînd se lăsa noaptea pe o mare nespus de calmă, el trecea de la unul la altul din țînÈ›arii aceia de metal, ca să le asculte zumzăitul lor de lucruri moarte È™i să aÈ›intească picăturile acelea de veÈ™nicie ce se iroseau fir cu fir, înfricoșîndu-se de oastea aceea de carii făr' de gură rozînd (aÈ™a scrie, mă jur), de roÈ›ile acelea dinÈ›ate ce-i sfîrtecau ziua în zdrenÈ›e de clipe È™i-i iroseau viaÈ›a într-o muzică de moarte. ÃŽÈ™i amintea o frază a părintelui Emanuele: "Ce priveliÈ™te năstruÈ™nică ar fi dacă printr-un CleÈ™tar al Pieptului ni s-ar putea străvedea bătăile Inimii ca-n Ornice!" Adăsta urmărind la lumina stelelor înceată depănare de rugi a boabelor de nisip susurată de vreo clepsidră È™i medita la grămezile acelea de clipe, la anatomiile succesive ale timpului, la fisurile acelea strîmte, prin care fir cu fir picură orele. ÃŽnsă ritmul timpului care trece, el îl prefăcea în presimÈ›irea propriei morÈ›i, către care zorea cuvînt cu cuvînt, È™i-apropia ochiu-i miop ca să descifreze È™arada de fugi, iar printr-un trop tremurat prefăcea un mecanism cu apă într-un catafalc fluid, È™i în cele din urmă îi ocăra pe astrologii aceia de două parale, capabili să prevestească doar orele deja trecute. Și cine È™tie cîte n-ar mai fi scris dacă n-ar fi simÈ›it nevoia să-È™i abandoneze aceste mirabilia poetica ale lui, aÈ™a cum mai înainte își lăsase mirabilia chronometrica ― È™i nu pentru că aÈ™a voia, ci pentru că, avînd în vine mai mult rachiu decît vlagă, lăsase ca treptat tic-tac-ul acela să-i devină un cîntec de leagăn tuÈ™it în surdină. ÃŽn dimineaÈ›a celei de-a È™asea zile, deÈ™teptat de ultimele maÈ™inării care încă mai gîfîiau, văzu forfotind de colo ― colo printre ceasuri, mutate toate de la locul lor, doi cocori mici (cocori erau oare?) care batînd neliniÈ™tit cu ciocurile, răsturnaseră È™i spărseseră o clepsidră dintre cele mai frumoase. Intrusul, fără să se sperie cîtuÈ™i de puÈ›in (È™i de fapt, de ce ar fi trebuit să se sperie, el, care-l cunoÈ™tea prea bine pe cel de la bord?), ca o glumă absurdă de răspuns la gluma-i, dăduse drumul de sub punte celor două păsări. Ca să-ntoarcă cu susul în jos corabia mea, plîngea Roberto, È™i să arate că-i mai puternic decît mine... Dar de ce cocorii aceia, se întreba el, obiÈ™nuit să vadă orice fapt ca pe un semn È™i orice semn ca pe o ghicitoare. Ce-o fi vrînd să însemne? ÃŽncerca să-È™i amintească sensul simbolic al cocorilor, din cîte È™tia din Picinelli sau din Valeriano, dar nu găsea răspuns. Acum, noi È™tim foarte bine că nu era nici scop nici plan în acel Serai al Minunățiilor, Intrusul își storcea È™i el creierii tot la fel; însă Roberto nu putea s-o È™tie, È™i încerca să descifreze ceva ce nu era decît o mîzgăleală aiurită. Te prind eu, te prind, blestematule, strigase el. Și încă ameÈ›it de somn, înÈ™făcase spada È™i se repezise din nou înspre cală, hurducăind pe scări È™i ajungînd într-o zonă încă neexplorată, printre legături de surcele È™i trunchiuri de lemne sparte de curînd. Dar căzînd, se izbise de lemnele acelea, È™i dîndu-se de-a dura cu ele cu tot, se pomeni cu faÈ›a pe un capac cu gratii, trăgînd în nări din nou mirosul greÈ›os ce venea din santină. Și văzuse foarte aproape de ochi cum miÈ™cau niÈ™te scorpioni. Era posibil ca odată eu lemnul să fi fost încărcate în cală È™i insecte, È™i nu È™tiu dacă erau chiar scorpioni, însă Roberto aÈ™a îi văzu, fireÈ™te introduÈ™i de Intrus ca să-l otrăvească. Ca să scape de primejdie vrusese să se aburce repede în sus pe scăriță; însă pe lemnele acelea alerga È™i rămînea tot pe loc, ba chiar își pierdea echilibrul È™i trebuia să se È›ină cu mîinile de scară. Pînă la urmă urcase iarăși È™i-È™i descoperise o tăietură la braÈ›. Se rănise, desigur, cu propria-i spadă. Și iată că Roberto, în loc să se gîndească la rană, se întoarce în magazia de lemne, își caută cu trudă arma aceea printre trunchiuri, căci era pătată de sînge, o duce la loc în castel È™i toarnă rachiu pe tăiÈ™. Apoi, fără să simtă vreo uÈ™urare, se dezice de toate principiile È™tiinÈ›ei lui È™i toarnă băutura pe braÈ›. Invocă cîțiva sfinÈ›i cam cu prea mare familiaritate, È™i iese fuga afară unde începuse o frumuseÈ›e de ploaie, din cauza căreia cocorii dispăruseră luîndu-È™i zborul. Lucrul ăsta neaÈ™teptat îl zguduie: îl apucă grija de ceasuri, fuge încolo È™i încoace ca să le pună la adăpost, se loveÈ™te iar rău la un picior care i se prinde într-un grătar, se întoarce sub covertă într-un picior ca o barză, se dezbracă È™i, drept unică reacÈ›ie la evenimentele acelea fără sens, se apucă de scris în timp ce ploaia mai întîi se îndeseÈ™te, apoi se liniÈ™teÈ™te, se face iar soare timp de cîteva ore, È™i se lasă, în sfîrÈ™it, noaptea. Pentru noi faptul că scrie e bine, căci aÈ™a putem să înÈ›elegem ce anume i se întîmplase È™i ce descoperise în decursul călătoriei lui pe Amarilii. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy