-Ce împușcăm mă azi?
-Hai, ți-ai aprins țigarea? Împușcăm noi ceva. Mai bine vezi ce face ăla in budă și lasă-mi chibritul. Băi da’ trase mai sunt mă porcăriile astea. Stai. Mai ai mallboro?
-Nu!
-Hai hai lasă chibritul și fugi.

Păstrugă ăsta, avea fața lungă și prietenoasă. Pe toți îi servea cu câte ceva, mai ales ca să nu iasă din bigudiu. Bigudiul era mansarda televiziunii, unde răsuceau ăștia antenele să se vadă. Mai era aruncată pe acolo și centrala telefonică. Mai târziu, când au dat ăia cu tot tancul până vis-a-vis, s-a dezbrăcat de centraliste. L-am pus pe unul de-al nostru să răspundă și să spună că nu are cine să răspundă. Nici nu știu în ce zi mai suntem, dar suntem undeva în revoluție, am ocupat mansarda asta și așteptăm să se întâmple ceva. A venit Sergiu, regizorul sau răspândacul cum îi mai spuneam. Să răspândească că vin vreo două mii de la USLA spre noi și că trebuiesc luate măsuri. Unii au fugit, alții au rămas să se sperie sau să rămână eroi. Alții s-au căcat pe ei, cred că habar n-aveau ce-i aia să-ți fluiere eternitatea pe lângă ureche. E ca gloanțele care te lovesc și săngerezi până nu mai știi de tine. Mulți au și uitat de atunci, eu nu! Și n-am ajuns revoluționar, pentru că eram militar și n-aveam încotro. Oricum, vroiam doar să plec, nu-mi trebuiau dovezi că am fost, mi-am văzut viața prin destule morți ca să uit vreodată. E! Așa că ne-am urcat sus pentru ăia de la USLA. Ajunși sus, nimeni nu vorbea. Ne uitam unii la alții și încercam să ne recunoaștem. P’ăsta nu știu cum îl cheamă, p’ăsta nu...aveam în gând o armată de armată, împotriva a 48 de oameni luați cu japca să jure ca apără ceva. N-aveam nicio șansă, așa ca trebuia să murim pentru patrie cu privirile tâmpe și cred că fiecare se gândea pe unde să fugă, dacă, câtă frunză și câtă iarbă ajungea în curtea din față. Era singurul gând care ne mai ținea împreună, poate și spaima si iar, fuga... asta se întâmpla la puțin timp după prânz. Pe la ora cinci ne-am mai revenit, după ce au blocat civilii drumul cu o fadromă și câteva basculante. De data asta aveau să treacă mai greu, așa că șansele să putem fugi erau mai mari. Îmi număram din oră în oră încărcătoarele. Toată armata am urât să am în dotare cât mai multe. La instrucție le cărai după tine și ți se loveau de gleznele alergând. Dar acum, acum eram fericitul posesor a două arme. Un pistol mitralieră și o pușcă mitralieră. Cea din urmă are încărcătorul de 40 și o țeavă bipedă, adică un crăcan în guler să o sprijini când trebuie să cureți mai bine orizontul de inamic.

Îmi aprind bucegiul superlong și n-arunc bine bățul de chibrit, că aud o rafală în hol. Atunci pot să jur că de spaimă mi-a ieșit fumul pe ochi și urechi că n-am mai apucat să respir. După câteva clipe de liniște, tot holul era plin de noi. Nu înțelegeam ce se întâmplă! Unii râdeau, iar alții îl cărau pe nefericitul din budă. În timpul ăsta vine și Păstrugă!

-Ce s-a întâmplat mă? A murit?
-A murit până a leșinat!
-Ce dracu spui mă acolo?
-S-a îmbătat unul și a tras cu arma în weceu. L-a făcut bucăți și Pantelimon era alături. Când am deschis ușa se strâmba la mine de parcă se uita la măsa care e moartă de când a avut ultima permisie.
-A damblagit mă!
-Nu știu, dar l-au dus la infirmerie.
-Lasă mă ca e bine. Ne omorâm între noi până să ne omoare ei. Dacă mai întârzie or să rămână doar puștile de noi, să tragă cu ele după ciori.
-O să plouă mă!

...