În ziua aceea Cristian avea o presimțire. Și ca toate stările minții de acest tip presentimentul cu pricina era unul difuz, greu de definit. Nu era pentru prima oară în viața lui când i se întâmplase să-l încerce astfel de sentimente venite parcă dintr-o altă lume. Mai avusese câteva experiențe stranii care-i anunțaseră în modul lor caracteristic, irațional apropierea unui eveniment. Pentru întâia oară i se întâmplase un astfel de lucru în clasa a șasea: pe întreaga durată a drumului către școală resimțise o tensiune inexplicabilă care se intensificase odată cu apropierea de unitatea de învățământ. Un loc detestabil, cum erau deja și școlile generale de dinainte de revoluție, guvernat din umbră de "băieții de cartier" care reprezentau pentru "tocilarii" ca el principala sursă de teamă și de emoții. Comparându-și emoțiile de atunci, nu avusese cum să nu remarce calitatea pozitivă, tonifiantă a emoțiilor cunoscute în perioada imediat premergătoare ascultării la o materie de studiu sau pe care le savura pe durata lucrărilor de control, spre deosebire de natura negativă, vecină cu frica atavică a emoțiilor experimentate în curtea școlii. Însă în acea dimineață nu avea niciun motiv obiectiv ca să-i fie frică: deja se obișnuise cu incapacitatea direcțiunii școlii de a asana hoardele interminabile de golani care-i populau curtea. Atunci simțise un disconfort psihic ciudat care avea să se concretizeze într-un fapt extrem de neplăcut și care urma să se producă până să înceapă prima oră. Ar fi poate inutil și nedemn pentru personaj să afirm că cel care i-a rupt mâna era unul dintre colegii lui cu probleme de tot soiul. La un moment dat, în drum spre școală, avusese impresia că percepe o greutate ușoară deasupra umărului stâng. În acea dimineață avea să-și fractureze brațul. Apoi seria premonițiilor ambigue, a anxietăților care se transformă în precogniții, însă insuficient de clare pentru a-i putea permite evitarea întâmplarilor nefericite și, respectiv, anticiparea celor fericite avea să continue. În unele cazuri "intuițiile lui prospective" posedaseră un plus de coerență și de inteligibilitate și, implicit, i-ar fi putut servi drept cadre "profilactice" pentru preîntâmpinarea producerii faptelor respective. "Intelectualitatea" premonițiilor avea să crească odată cu vârsta, însă aproape niciodată nu i-au putut folosi cu adevărat.
Iar acum starea amintită își făcea din nou simțită prezența. Era greu să discearnă aceste stări de stările mentale apărute ca urmare a stress-ului sau de depresiile de durate diferite care-l afectau periodic. Debutul unei depresii sau o angoasă puternică erau susceptibile de a fi identificate cu vreuna din premonițiile lui embrionare. Însă în ziua despre care vă vorbesc disconfortul lui psiho-emoțional avea o coloratură specifică, de presimțire sumbră. Observase de-a lungul timpului faptul că atunci când evenimentul prefațat diletant de stările lui sufletești era mai grav sau mai important acestea erau mai intense și dețineau și o claritate care altminteri le lipsea în cea mai mare parte. Tocmai se întorcea de la un prieten și se apropia de stația de metro când începu să se simtă rău. Capul îi vâjâia, urechile îi țiuiau, vederea i se tulbură. Inițial fusese tentat să creadă că starea lui se datorează oboselii, însă când ea se accentuă îi deveni clar că nu putea fi asta, dar nici o altă cauză organică nu-i putea găsi. Dubiile îi dispăruseră în momentul când amețeala și cecitatea încetară la fel de brusc cum aparuseră și începu să vadă forme fluide, transparente defilându-i prin fața ochilor. Dacă nu ar fi știut ce-i poate mintea ar fi opinat, probabil, că sunt halucinoze, iar dacă n-ar fi știut ce sunt acestea din urmă atunci le-ar fi etichetat ca fiind halucinații și s-ar fi dus țintit la un psihiatru. Până să coboare în dreptul aparatelor de taxat automate formele dinamice și străvezii dispăruseră. Din acel moment i-ar fi fost foarte dificil să afirme dacă deprimarea lui ulterioară acelui eveniment se datorase stranietății acestuia, faptului că situații similare anticipaseră fapte reale sau, pur și simplu, predispoziției lui native către melancolie. Cel mai probabil că era un amalgam format din cele trei explicații, iar capacitatea lui precognitivă semidezvoltată devenea parțial inoperantă tocmai datorită antecedentelor manifestării ei de până atunci. Dacă urma să aibă loc ceva notabil, atunci însăși înștiințarea lui în privința acestui lucru amplifica starea lui mentală imprimând evenimentului presimțit o gravitate suplimentară. Dar, totuși, ceva din el îl asigura că urma să se producă ceva deosebit.
Ajuns acasă se gândi că ar fi fost mai bine să plece la plimbare. Poate că așa s-ar fi opus destinului. Sau poate că tocmai gestul lui de evitare a faptelor viitoare, oricare ar fi fost acelea, îl va conduce către ceea ce avea să se întâmple oricum. De multe ori viața ne oferă astfel de situații paradoxale. Unii, contestând teza predestinării, karmice sau de altă natură, apelează la teoriile moderne ale inconștientului și la capacitatea omului de a se auto-sugestiona, negativ sau pozitiv, voluntar sau involuntar. Astfel, ceea ce poetic și istoric deopotrivă s-ar dezvălui ca fiind împlinirea destinului pe căi aproape paradoxale, iar tocmai fuga de un eveniment indezirabil este aceea care-l face posibil- inclusiv ca fiind modalitatea în care o persoană înzestrată cu facultăți paranormale ajunge să și le folosească împotrivă-i sau să le utilizeze pentru a-și materializa destinul într-un mod diferit- ei bine, toată această explicație ar putea să se arate incorectă existând motive să credem în argumentele furnizate de susținătorii teoriei auto-sugestiei. Indiferent de fundalul explicativ Cristian dorea să se plimbe. Și asta și făcu. Vru să meargă undeva unde să-și exorcizeze depresia acută care-l lovise de puțin timp. Se sui la volanul mașinii deși acesta ar fi fost unul dintre ultimele lucruri pe care ar fi trebuit să le facă. Se gândi să viziteze Grădina Botanică. Pe drum continuă să-și analizeze experiențele quasi-paranormale pe care le avusese până atunci. În preziua examenului de admitere la facultate visase subiectul principal, cel de cinci puncte. Nu visase că o să fie admis sau nota cu care va fi admis, ci doar subiectul care, prin el însuși și dacă era tratat exhaustiv, îți creștea semnificativ șansele de reușită. De abia la o amintire retrospectivă, care avea să aibă loc la câteva zile după examen, lui Cristian îi reveni în minte conținutul visului respectiv. Nu-și folosise premoniția absolut deloc pentru că, parcă, nu-și amintise de ea în timp util, iar dacă își amintise de ea nu știuse ce să facă cu "materialul oniric" care, oricum, nu avea un caracter explicit sau manifest precognitiv. Visul fusese unul preponderent sau exclusiv auditiv, iar citatele dintr-o carte medievală a căror derulare sonoră pe ecranul minții lui constituiseră punctul culminat al visului determinându-i, probabil, și trezirea în toiul nopții nu reușiseră decât să-i indice, imediat după trezire cât și la o rememorare ulterioară, sursa lor textuală, nu însă și legătura lor cu viitorul lui imediat. Dar, totuși, nu-i plăcuse chiar atât de mult Leibniz încât să-i fredoneze frazele pe timp de noapte! Și atunci, ca și într-a șasea, avusese un presentiment. Înainte de a adormi fusese convins că va visa ceva care-l va ajuta la examenul din ziua următoare. Și culmea este că asta i s-a și întâmplat, ba mai mult, s-a și trezit năuc în timpul nopții gândindu-se, printre altele, că ăsta va fi unul dintre subiectele de examen, apoi a dormit fericit că este pe jumătate admis, pentru ca apoi să uite cu desăvârșire de visul avut fiind necesară o redeschidere a cărții de sinteze- fapt petrecut la câteva zile dupa aceea- pentru a-și readuce în memorie visul din a doua noapte a acelei toamne!
Iar acum i se întâmpla ceva asemănător. Singura diferență era aceea că, odată cu trecerea timpului, presimțirile începuseră să se manifeste mai violent fiind asociate cu stări de disconfort generalizat, halucinoze sau, dimpotrivă, creșteri subite ale vitalității. Acelea erau cele mai plăcute stări "pre-precognitive"- în zilele în care era atins de grația lor era capabil să citească sau să scrie neîntrerupt fiind deranjat de persistența necesităților fiziologice sau de existența altor forme de viață în vecinătatea lui. Iar mai devreme sau mai târziu se petrecea ceva. De regulă la scurt timp. Parcă mașina într-o parcare limitrofă Grădinii Botanice și se grăbi spre casa de bilete.