Ningea neîncetat de câteva zile. Apoi deodată se opri. Se întâmplă fără veste. Babele nu avură nici un vis prevestitor. Reumaticii nu simțiră junghiuri în coaste, așa cum îi apuca la orice schimbare de vreme. În locul fulgilor începu să cadă altceva. Nu ploaie, nu lapoviță, nu burniță. Ceva cu totul și cu totul neașteptat. Primul căzu pe turla bisericii. Crucea îi străpunse pieptul, sângele se prelinse de-a lungul clopotniței, săpând dâre roșietice și formând jos o adevărată băltoacă. Credincioșii, în frunte cu preotul, părăsiră slujba și se înghesuiră să vadă minunea. Doar nu ți-e dat în fiecare zi să vezi un înger în carne și oase, cu aripi uriașe și imaculate, dându-și sufletul deasupra ta. Rămaseră neclintiți, cu gâturile întinse și gurile căscate de uimire, până îi pătrunse frigul.
- Cum îl coborâm de acolo? se îngrijoră părintele, scrutând înălțimea turnului. Doar n-o să-l lăsăm să ne spurce biserica.
- Ne-ar trebui o macara, zise unul.
- O să înghețe, spuse altul, nu va apuca să se împută.
- Putrezește el, dă-l dracului, își dădură cu părerea coriștii.
- Până la primăvară o să-l mănânce ciorile, proroci o preacucernică bătrânică.
Auziră cu toții croncănelile înfometate și într-adevăr un corb i se așeză pe obraz și prinse să-i ciugulească ochii. Se mai liniștiră. Începură chiar să se răsfire, care încotro. Doar n-or sta o veșnicie. Aveau și ei treburile lor, ce nu sufereau amânare. Femeile acasă, bărbații la birt.
Al doilea înger nimeri într-o cocină. În cădere își rupse piciorul. Porcii grohăiră, vizibil deranjați, el încercă să se ridice, dar aripile ude și grele îl incomodau, făcându-l să se clatine și să cadă din nou. Arăta ca o găină plouată. Porcii se apropiară, amușinându-i penele. Din câte găini se aventuraseră pe teritoriul lor, nici una nu scăpase. Încercă să se pitească într-un colț, dar porcii îi citiră frica. Unul îl apucă de o aripă și ca la un semnal se repeziră și ceilalți.
Un altul se prăvăli pe uliță, în mijlocul unui grup de cheflii. Nu-l lăsară să se dezmeticească. Îl jumuliră, îi turnară o sticlă de votcă pe gât și îl puseră să danseze gol pe zăpadă.
- E bun de pus în oală, râse un tânăr. Câțiva începură să-i imite mersul crăcănat, stârnind hohote.
După un timp se plictisiră și plecară să-și caute altă distracție. Îngerul rămase pe jumătate îngropat în omăt. Nimeni nu-i observase lacrimile. Pe lângă el trecură doi îndrăgostiți.
- Uite un înger, spuse băiatul.
- Ce urât e, se cutremură fata. Să plecăm de aici.
Băiatul o sărută protector și se îndepărtară în grabă, ținându-se strâns de mână. Mult mai târziu apăru o ceată de câini. Îngerul era deja mort. Dulăii se așezară pe zăpadă și îl sfâșiară bucată cu bucată.
Dar cel care a stârnit indignarea sătenilor a fost cel de-al patrulea înger. Se prăbuși în fața unui șopron dărăpănat și își lovi capul de o piatră. Aripile i se rupseră și zăceau la câțiva metri depărtare.
- Marieta, se auzi o voce mieroasă, unde te-ai ascuns?
În umbra șopronului, desculță în cămășuța de noapte, fetița tremura. De frig sau de frică, nici ea nu mai știa. Tresări când văzu aripile atât de aproape și se gândi ce mult și-ar dori să poată zbura. Cât mai sus și cât mai departe. Să plece, să lase totul în urmă.
- Marieta, hai că-ți cumpără tata bomboane, se auzi din nou vocea.
Fetița țâșni din ascunzătoare și culese aripile. Le apropie dârdâind de umeri și ele se lipiră, ca prin farmec. Bătu aerul de câteva ori. Erau atât de ușoare. Un bărbat străbătu curtea în fugă, repezindu-se să o prindă, dar ea era deja în văzduh și se înălța tot mai mult. Nu avea cum s-o mai ajungă. Nu avea cum s-o mai atingă. Nu avea cum s-o mai lovească. Niciodată de acum înainte. Zbura tot mai sus și mai sus. Fără oprire.