agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-04 | [This text should be read in romana] | Un pachet de țigări, o ceașcă de cafea, câteva înghițituri de coniac... Ce puține lucruri îți trebuiesc, ei da, și muzică (un pian melancolic, dacă se poate...) și căldură, da neapărat o cameră caldă, caldă, așadar, ce puține lucruri pentru a uita de nimicurile care te frământă! M-am răsucit pe burtă, am cuprins perina cu brațele și-am spus: - Mă voi mărita cu un pictor și voi pleca în Tibet! - Zău? Dar nu l-am impresionat, am simțit asta. - Nu te miri? - Ba da, de ce tocmai în Tibet? Zic: - Pe fratele meu îl cheamă Tibi. Rimează cu Tibet, nu? De fapt, nu... - Ai și un frate? - Am. E aviator și transportă amintirile lui Saint-Exupery de la Dakar la Buenos-Aires. Poate totuși îl impresionez. Nici o șansă. - Odată mi-a povestit despre aventura lui cu o senegaleză te-ri-bi-lă! - Și cum era? - Senegaleza sau povestea? Am uitat... Oftez convingător. Afară ninge leneș, răsfirat. Sinaia mă calcă pe nervi și n-am decât regrete. Ce frază frumoasă: „Eu am tuberculoză, iar tu regrete!” Și am sperat să aibă imaginație! - Ai veni cu mine în Tibet? - De ce neapărat în Tibet? - Și de ce nu? Tace pentru că are TBC. Indecent în secolul nostru. De ce nu cancer? De ce nu SIDA? Mi-a spus-o într-o seară. Atârnam de gâtul lui, ostenită de dans și visam să mă sărute. - Hai, sărută-mă... – l-am rugat. - Nu pot, am tuberculoză! Așa cum stătea – lumina bătea de jos în sus – părea mare și puternic. Ce să-i fi spus? - Asta-i un fleac! Am cunoscut odată pe unul care a fost mercenar în Congo, avea sifilis! Până la urmă, m-a sărutat foarte decent, pe frunte. Atunci mi-am amintit de o altă excursie, în alți munți și de un băiețandru timid. Era seara târziu și descojea meticulos o portocală. Îi urmăream atentă mișcările, moartă de sete și așteptare. Când colo, el s-a simțit obligat să-mi destăinuie marea lui taină: „Știi, eu sunt evreu!” Și ce? Se simțea complexat? Avea drame? Se simțea atât de diferit încât trebuia să mi-o și spună? Mărturisesc că am tratat problema cu indiferență. Pur și simplu nu-mi păsa. Putea fi criminal sau vedetă de cinema, nu îmi păsa chiar deloc, nu acolo, în creierul munților, într-o cabană cu priciuri prăpădite... M-am întors disperată spre el. De ce naiba era atât de serios? Și ce dacă era tuberculos? Nu era ceva netratabil, nu era ceva îngrozitor și definitiv... Era inginer, asta da, era o chestie netratabilă! - Auzi? Ce prostie, sigur că aude! Repet totuși: - Auzi, ție îți plac pictorii? Tace, se uită pe fereastră, tușește. Îmi vine să arunc cu ceva în sticla rece și indiferentă, s-o fac țăndări. Să-l scot din sărite... - Îți plac pictorii? Acum da, acum se uită la mine. Se apropie, se așează lângă mine, mă mângâie. - Mâine plec la București. - Merg și eu. - Nu se poate. Sec. Categoric și rece. E tuberculos, de aceea e categoric și rece! Mă răsucesc pe spate și strâng perina cu mai multă ardoare. Urăsc Sinaia! - Urăsc Sinaia! O spun foarte tare și o urăsc sincer. - Chiar? Se întinde lângă mine și-afară continuă să ningă fără opreliști... - În Tibet e multă zăpadă! Nu-l interesează. - Sunt și yaci! Nici asta nu-l interesează. Întreabă totuși: - Și ce vrei să faci în Tibet? Politețe mondenă, de parcă aș pleca mâine. Caut ideea salvatoare. Cu stânga iau paharul pe jumătate umplut cu coniac, îl golesc dintr-o înghițitură, mă înec puțin, aprind o țigară, îmi cobor vocea cu un semiton și încep: - Bărbatul meu pleacă cu o expediție internațională în Tibet, eu nu pot să-l însoțesc, sunt însărcinată (ton nostalgic), dar insist să mă stabilesc la Delhi – pentru că nu pot să stau prea mult și prea departe de el – de unde îi urmăresc, cât se poate, toate mișcările. Trebuie să traverseze Tibetul, să ajungă la Kucha. Știi unde e? Nu contează. Îți dai seama, el înfruntă ghețari, foamete, lipsuri; eu zac într-un hotel luxos și-mi fac unghiile. Ce vrei, îmi astâmpăr și eu emoțiile! Trece o săptămână, două, trei... Nu mai primesc vești, mă agit (degeaba!) și într-o bună zi mă hotărăsc: închiriez un avion, cu pilot cu tot și pornesc. Vrei amănunte? Nu. Deci pe scurt, zbor! Zburăm. Avionul e umplut până la refuz cu pături, filme, conserve, prostii. Îi găsim, ne învârtim deasupra taberei, lăcrimăm prin radio, povestim, căutăm un loc de aterizare și... Brusc pornește furtuna! - Furtuna? - Bineînțeles! În Tibet e furtună zilnic între 7 și 8 dimineața! - Scuză-mă, n-am știut... Îl sărut iute pe buze. Ura, l-am luat prin surprindere, e derutat! - Te iert, de unde era să știi, tu (apăs pe acest TU ca pe butonul unei sonerii) n-ai fost niciodată în Tibet! Tac o clipă. - Și? În sfârșit e curios. Și, nu mai putem ateriza! Discuții dramatice, bărbatul meu vrea să ne întoarcem, eu nu vreau, pilotul e descumpănit, aiureală și-n final aterizez. Forțat. - Aterizați. Tu și pilotul. Uite că a fost atent! - Aterizez, eu. Pilotul moare. - Moare? - Da’ ce, n-are voie? Își sparge capul și gata! - Aha, bine, și? - Și, și... începe balul! Un timp comunic cu expediția prin radio, apoi nimic, rămân singură fără apărare în mijlocul Tibetului. Epava unui avion și un plod în pântec nu-mi sunt de nici un folos... - Ai reușit să le dai coordonatele? Inginerul din el. Mă prefac jignită: - Mă crezi proastă? Sigur că le-am dat, dar e inutil... aparatura de bord era stricată, coordonatele sunt greșite... - Așa... - După un timp, continui eu, mă găsesc niște oameni, un trib ciudat, cu pielea albă, părul roșu și trăsături mongoloide (cam fantezist ce-i drept, dar acolo în Tibet, orice e posibil!), complet izolați de civilizație... Încep o viață nouă, la 6000 de metri altitudine, eu și băștinașii. Mănânc conservele, scriu un jurnal, consum kilograme de peliculă imortalizându-le obiceiurile, nasc copilul, un băiat... Trec doi ani, trei, patru, cu tone de momente de descurajare, am impresia că nu voi mai pleca dintre acești munți niciodată, niciodată.... Pauză de efect. În cameră e beznă și ne gândim la Tibet. Îi povestesc despre trib, plante, animale... Mai trece un an! - Și, spune mai departe... - Păi, încep să mă pregătesc de plecare... Copilul e destul de mare ca să suporte drumul. Fac rost de yaci, pornesc. Munți, prăpăstii, aventuri... Ajung într-un sat, autoritățile mă predau altor autorități, dintr-un oraș mai mare și tot așa până ajung la Beijing. Aici, spital, interviuri, fotografii în culori! Europa. Îmi regăsesc bărbatul... însurat, evident. E șocat: - Cum adică însurat? - Foarte bine, cu haremul unui turc care a decedat și i-a lăsat o avere imensă. Cinci văduve și 17 copii. În plus, s-a îngrășat și a chelit... Horror! - Ești rea! - Dragă, nu există iubire cu happy end! Punct. Rostesc cuvintele mințind cu amărăciune. Mă lasă să le rostesc fără să schițeze un gest. Stă pe gânduri. Stau și eu. Confortabil. - Ai imaginație. Multă... Dar de ce un pictor? - Nu știu. Mi-e un pic rușine că am ales un pictor. – Zău nu știu, așa mi-a venit. Se ridică, aprinde lumina. Piere Tibetul, piere vraja întregii seri. - Dar mercenarul? - Ahhh! Strâng perina cu pasiune. Era un bărbat fantastic, fan-tas-tic! - Îmi închipui. - Nu, nu poți. Era dur, violent, avea sifilis, suflet de copil și o cicatrice pe obraz. „La cicatrice”, asta îi era porecla.. Ce-i drept, chiar era fantastic. Un personaj dintr-un roman de Jager, un tip din Legiunea Străină. Îmi plăcuse... - Era și foarte crud. Aprecia doar trei lucruri în viață: forța, banii și inteligența. Ordinea nu contează prea mult... Nu știe ce să creadă, mă privește ca pe o ciudățenie cu trei capete și șapte picioare. Sar din pat, îmi caut ghetele. - Mergem să ne plimbăm? Nu spune nimic, iarăși are tuberculoză! Sau e numai inginer? Îl omor dacă mă refuză! Din păcate, nu e nevoie de nici o crimă, e banal de politicos. Zâmbește. Știu, mi-a ghicit gândurile. Zâmbește frumos și e suficient ca să mă simt caraghioasă, să îl iubesc cu disperare și să fiu tristă, teribil de tristă... Și nu-i pot spune – sono notti che non dormo piu din cauza ta! Întreb doar: - Mâine pleci? - Da. Sec, foarte sec. Așa cum se termină orice poveste. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy