Mă mutasem deja de o săptămână în casa de pe plajă, cu toate acestea, chiar de a doua zi, Mătușica îmi dăduse de curățat salonul de la parter unde se primeau oaspeții. La ce bun, gândeam eu trăgând cearceafurile albe de pe mobilă și ștergând-o “să strălucească” – după spusele ei. Oricum aici nu venea nimeni în perioada asta pentru că era mult prea frig. Mi-a pregătit o găleată cu apă fierbinte și un amestec de detergenți pe care trebuia să îl folosesc la lustruitul lemnului, marginilor rotunde ale fotolilor și canapelelor, măsuței de cafea ce se afla în fața acestora, vitrinei pline de porțelanuri și ceșcuțe. La început, nu am lucrat cu prea mare tragere de inimă.

Am deschis ușile cu geamuri de la vitrină și am luat fiecare obiect în parte, l-am muiat în apa fierbinte, apoi l-am șters cu o cârpă uscată până începea să lucească. Am dat peste o poză veche a falezei din stânga casei și am curățat geamul cu un colț al cârpei. Marea era mai agitată decât acum și iarba uscată era toată culcată la pământ. Am așezat-o
la locul ei și am continuat cu fiecare ceșcuță și fiecare porțelan care-mi ieșea în cale. Nu m-am uitat la ceas, dar cred că mi-a luat pe puțin două ore munca aceasta migăloasă.

Când am scuturat draperiile stacojii, am descoperit în spatele lor o statuie din lemn incredibil de ușoară față de mărimea ei. Am pus-o pe măsuța de cafea și am început să-i curăț praful dens, depus cu toată protecția draperiilor. Avea o formă nedefinită, ca un oval mare așezat pe un cilindru de două ori cât pumnul meu de gros și înalt cam de o palmă jumate. Partea de jos era dreptunghiulară, menită să susțină sfera aceea. Din vârf, se pornea o coadă ca un șarpe unduind spre bază și încolăcindu-se pe jumătate în jurul cilindrului. Nu am știut ce să fac cu statuia așa că am pus-o pe o masă mai mare de lângă vitrină. Am continuat să șterg mobila până când Mătușica a intrat în cameră și m-a chemat la masă. Deși, până să vină ea aici, nu îmi dădusem seama cât îmi era de foame, asta nu m-a împiedicat să mănânc în grabă și să mă întorc cât mai repede la treaba pe care o aveam de făcut. Nu voiam s-o văd sau să vorbesc cu ea, nu aveam de gând să ma las iscodit.

După ce am terminat de șters mobila de praf, am măturat covorul și am spălat cu apa din găleată pardoseala de lemn. Nu mai făcusem niciodată curat într-o casă până acum, dar chiar și așa, îmi dădeam seama foarte bine că nu era perfect. Am schimbat apa din găleată și am șters lampa agățată din tavan, am spălat tocurile de la geamuri și ferestrele, tocul ușii, ușa și tot ce mi se părea mie că ar fi fost murdar. Ba chiar mai mult. Am mai scuturat o dată lucrurile și am trecut din nou cu o cârpă prin toate ungherele doar ca să mă asigur că strălucește. Eram mulțumit de mine și m-am dus s-o chem pe Mătușică să vadă cum a ieșit, să mă laude, dar ea dormea în bucătărie cu capul pe masă, așa că am lăsat-o baltă și m-am băgat dezamăgit în pat. Era timp și a doua zi pentru laudă.

Nu am putut să închid un ochi. M-am foit, m-am răsfoit și apoi am început să aud bubuituri. Bum! Bum-bum! Era mult prea tare pentru a fi Mătușica, iar afară nu vedeai nimic de jur împrejur. Tunete nu aveau cum să fie așa sacadate. M-am ridicat din pat și m-am dus în direcția sunetului. Uneori se auzea o dată, alte ori se auzea de vreo două sau trei ori repede. M-am oprit în fața salonului pe care îl curățasem chiar cu câteva ore mai devreme și am crăpat un pic ușa privind înăuntru fără să respir. Lumina formase o dungă aurie pe podea, iar eu am evitat-o pe cât posibil ascunzându-mă în umbră.

Înăuntru era o fată tânără cu părul negru și drept prins într-o coadă lungă ce cobora spre umărul stâng. Era supărată și dădea necontenit cu pumnul în dulapul pe care el îl lustruisem. “Am să plec”, țipa ea ca din gură de șarpe. “Am să plec și nu ai să mă mai vezi niciodată.” A mai bătut de vreo două trei ori cu pumnul în dulap în timp ce mama ei încerca s-o liniștească, apoi a ieșit val vârtej pe ușă, a trecut pe lângă mine și dusă a fost. Femeia începuse să plângă apoi a stins lumina și a închis ușa. M-am dus din nou la Mătușică, în bucătărie să o chem, să vadă și ea. “Ah, ai terminat treaba,” a întrebat ea zâmbind în timp ce ridicase în aer o toporișcă și o cobora rapid spre capul unui pește. “Astăzi mâncăm scrumbie.” Capul a sărit direct la mine în brațe iar eu l-am văzut clipind de mai multe ori din ochi și luând câteva guri de aer. “E proaspăt” am spus eu. Mătușica a râs șî mi-a luat capul din mână. “Dă-l încoace că vreau să fac un borș din el, cu usturoi.” Am încuvințat și am așteptat să se spele pe mâini apoi sa vadă ce am făcut.

Am urmat-o pe coridor și am lăsat-o pe ea să deschidă ușa la salon. Praful era așternut de două degete pe toată mobila, mai ceva ca înainte. În vitrină nu se mai vedea nimic de geamul murdar iar în aer plutea un miros ciudat și greu, care mă apăsa. Am pășit pe covor iar norișori de praf au ieșit așezându-se pe papucii mei.
“Foarte bine,” a zis Mătușica spre uimirea mea.
“Dar nu înțeleg, totul era perfect când am plecat de aici.”
“Ce nu înțelegi?” mi-a replicat ea. “Ai șters praful vechi pentru ca cel nou să se poată așeza.”