În târgul meu, cuminte si blând în primăvara asta, soarele năimește roadele viitoare.
Crengile cu mugurii speranțelor frunzelor plesnite, dau la iveală aromiri uitate.
Calc cu tălpile încălțate în bascheți crengile îngenuncheate în fața înghețurilor din iarnă. Printre ele, ierburi crude, toporași. Mă aplec și adun cu degete de senzații, toporași.
"Că au ieșit strămoșii cu degetele-afară, de ghiocei, de crini, de toporași..."
Cerul înalt amplifică acordurile ample ale căutării din mine și am impresia că întreaga fire cântă. Eu tac. Firea, vibrează.
Niște câini latră și vin în goană către mine.
Îi mângâi. Unul, se încurcă printre picioarele mele și scap toporașii jos. Ceilalți îi adulmecă, latră veseli, țopăie, o iau la goană prin pădurice.
Mă aplec din nou, adun cu palmele vioriul înmiresmat.... și tac. Eh!... câinii...
În jur, tăcere de-nceput de aprilie, cu aripi moi de vată și învârstări de gânduri.
Gânduri care apar, dispar, și nu se lasă prinse.
Copacii mulți se strâng în horă, iar în mijlocul lor, verde, verde, verde...
Dinspre șosea răzbat claxoane. Îmi amintesc că era ceva comandă de mâncare...
Mă întorc. Ceilalți, terminaseră și porția mea. Erau la discuții.
- Unde-ai fost ?
M-am curățat de griji ! M-am plimbat și v-am adus toporași.
- Am crezut că te-ai întors acasă !
- Nu ! Am vrut doar să mănânc când voi discutați, ca să vă ascult mai bine ! Așa cum am ascultat primăvara printre copaci.
Si m-am spălat de iarnă !