Am lăsat în urmă Aiudul și am început să urcăm pe drumul ce șerpuiește prin pădurea ce poartă numele orașului pe care tocmai îl părăsisem. Ne înghesuiam unii în alții în autobuzul obosit de vreme în care mirosea a transpirație, țigări "mărășești" și jinars... Nu reușisem să ocup un loc mai în față și, cum aveam rău de mașină, mă pregăteam sufletește pentru ceea ce va urma. Deși intrasem în pădure, era o căldură apăsătoare în acel spațiu închis în care cei mai mulți dintre călători erau navetiști și care abia așteptau acest sfârșit de săptămână să poată merge acasă la cei dragi.
Mă bucuram că găsisem un loc pe scaun deși eram vecină cu o bătrână știrbă care plescăia din limbă fără încetare și pe chipul căreia se putea vedea o urmă de mulțumire că reușise să-și facă toate cumpărăturile pentru săptămâna următoare. Strânsese cu greu câțiva bănuți din laptele vândut de la cele două văcuțe pe care le avea și, s-a grăbit să cumpere de la oraș lucruri pe care nu le găsea la magazinele din creierul munților.
Bătrânul autobuz scârțâia din toate încheieturile la fiecare curbă și stăteam aproape nemișcată gândindu-mă să nu dezechlibrez acel uriaș la vreo simplă mișcare necontrolată a mea. Mă uitam în jur și nu puteam ințelege cum de acei oameni sunt atât de relaxați, cum pot spune glume și râde cu poftă, când, ne strecuram cu atâta greutate și încetineală de melc printre crengile bătrânilor copaci făcând un adevarat slalom cu razele jucăușe ale soarelui. ..
Era o cursă ce cobora în fiecare dimineață de la Geogel și care se încăpățâna cu înverșunare să urce la munte la orele patru după-amiaza, cu riscul de a rămâne împotmolită undeva pe drum din cauza bătrâneții.
Până la Cabana Sloboda drumul era asfaltat și timpul trecea mult mai repede. Acolo,autobuzul făcea prima statie,răsuflând ușurat la oprirea motorului. Și, până să-mi dau seama bine m-am trezit aproape singură în el. Într-adevăr era o stație, dar una mai speciala, unde, pasagerii puteau coborî să-și cumpere câte ceva de la restaurantul cabanei. Și cum navetiștii nostri erau însetați după o așa căldură, își comandau mult dorita bere rece pe care o articulau în câteva minute fără să stea prea mult pe gânduri.
Erau oameni simpli de la munte, care făceau naveta ani și ani de zile și care, sătui de viața zgomotoasă de la oraș - unii dintre ei făceau naveta tocmai de la mina de la Lupeni - așteptau nerăbdători să ajungă în solitudinea și liniștea muntelui, să-și reia chiar și pentru câteva zile, îndeletnicirile pe care le moșteniseră din tată în fiu și de care erau tare mândri.
După mica pauză făcută, autobuzul s-a pus din nou în mișcare nu înainte de a scoate un claxonat răgușit care se auzea ca un ecou prelung pierdut în inima pădurii.
Asfaltul se terminase și tot praful de pe drum intra pe geamurile larg deschise pătrunzând prin fiecare por al pielii, fiind nevoită să-mi pun la nas batista pe care o parfumasem înainte de plecarea de acasă.
De la Aiud și până la Brădești sunt 28 km, dar parcă drumul durează o veșnicie, parcurgându-l în mai bine de două ore. Mă uitam pe chipul acelor oameni și nu vedeam nici o urmă de regret, de tristețe sau de îndoială. Trăiau așa, dintotdeauna și păreau că s-au împăcat cu soarta lor, că pentru ei altă viață nu ar fi putut exista. Deși chipurile le erau arse de soare, mâinile îmbătrânite mult prea devreme și trupurile întărite de greutatea lemnelor, aveau în ochi o sclipire ce numai la acei moți am putut să o întâlnesc, o sclipire care, o data cu trecerea timpului și schimbarea oamenilor s-a stins ca o cometă care își lasă pe cerul înstelat urma trecerii ei prin Univers...