Într-o dimineață de vară, micul Grof visa sub cearceaful alb, în patul lui de răchită, în camera lui mică și goală, în casa lui la marginea orașului Vilnius. În visul lui, mic și comprimat, micul Grof alerga din poartă în poartă, într-un sat uitat de lume, la marginea Lituaniei, la granița cu Rusia. Micul Grof împărțea scrisori ce aveau destinatari oameni simpli din sat. Ce treabă a naibii. Să nu știi nici macar un om dar să fii nevoit să le aduci o veste într-un plic. Și se lua doar după numerele caselor, înșirate de-a lungul malurilor râului Nemunas. Un bătrân stătea pe prispa casei și probabil se gândea la zilele ce vor veni sau cele ce au trecut.

Micul Grof :

Vă intreb și eu de știți poate unde e numărul 2 ?


Bătrânul nu raspunse decât dând din cap iar micul Grof se uită in ochii lui curați și împânziți de pielea increțită ca o dantelă. Așteptă micul Grof răspunsul mai bine de o jumătate de ceas, bătrânul doar stătea și privea in gol, fără să-l bage in seamă. Micul Grof se simțea mai mic decât era în realiatte și porni mai departe, de-a lungul râului. Un cal pe margine se adăpa, micul Grof se opri o clipă să-l privească și se gândi ce bine ar fi să-i spună el unde e numărul 2. Dar calul o luă din loc și îi aruncă o privire tâmpă înainte. Micul Grof mergea după el, doar doar o să găsescă numărul 2. Îi era sete și foame, îi era somn în visul lui… și avea de dus 100 de scrisori. Se întreba cum de 100 de oameni au fost în stare și au avut răbdare să scrie 100 de scrisori. El nu știe să scrie frumos, nu vrea și nu are cui. Râul curgea pe lângă el, tăcut si complice iar micul Grof se gândea că tare bine ar fi să se așeze puțin la umbră, să-și tragă sufletul și să lase calul, care îl privea acum cu aceeași privire tâmp. Unde avea să găsească numărul 2 ?
(va continua)