Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpușă de porțelan sau să mă pun, în același timp, nicovală și ciocan și să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur, în palme și în minte. Starea este similară cu aceea, în care aș fi într-un sac mai mic decăt corpul cu sufletul și mintea. Sacul nu are ieșiri pentru mâini, picioare și cap. Senzația este de sufocare totală. Și nu de puține ori, mi se întâmplă aceasta. Și cred că mulți au aceași senzație ca și mine, când tensiunile se acumulează și incearcă să explodeze și nu au unde.

Mintea, uneori, aglomerată și înghesuită de prea multă informație negativă, străpunge clipele-timp și se revarsă din interior spre exterior. Nu de puține ori, rămân tâmp cu ochii fixați într-un loc, într-un punct care nu spune nimic și stau, stau așa, fără să gândesc nimic, ca hipnotizat. Dacă cineva mă surprinde cu privirea, fulgerător, cred că gândește: “Săracul… este plecat… departe…”

Apoi vin zilele de nebunie. Nu mai sunt bun de nimic. Casa, locul meu de refugiu, se transformă în monstru care mă înghite. Fotoliul mă străpunge cu arcuri nevăzute care nu au loc pe retina ochilor. Masa a devenit prea strâmtă și mică, ca să o mai cuprind cu mintea. Farfuria de mȃncare, prea mare, și mâncarea proastă și prea puțină. Și toate devin, încetul cu încetul, obiecte de tortură ce și-au redus sau mărit dimensiunile. Nevasta o văd deșelată și crăcănată. Parcă are păr pe față. A devenit dintr-o dată bătrână la 25 de ani. Eu în oglindă mă văd un monstru. Copii parcă sunt prea mici, pitici și totul este anapoda.

Iubitul meu televizor a devenit un ochi monstrous, care îmi toarnă zilnic, ca o cifă de beton, absurdități care îmi distrug și macină viața, ca și cum ar fi netezită cu pila, încet, câte puțin și sigur.

Unii revarsă această acumulare unde se nimerește, la întâmplare, în capul oricui, dar mai ales asupra celor care sunt mai aproape: familie, prieteni, vecini sau chiar în autobuz sau la o intersecție din mașina personală. Eu tac și adun, acumulez. Dimineața, în apropierea orei de deșteptare, simt că sunt în tensiune, în stare de semi-somn, acea stare în care nu deschid ochii să văd dacă este lumină, nu vreu să ascult zgomotele obișnuite de dimineață și sper ca ceasul să nu mai sune niciodată. Dar nu este așa…

În încordarea zilei ce a început, a clipelor între starea de somn și nesomn, dintr-o dată creierul îmi este înțepat strident, cu clipa sosirii-pornirii deșteptătorului, chiar dacă am avut grijă să pun cea mai suavă melodie care îmi place. De aceea butonul de resetări este cel mai tocit. În multe dimineți, am ajuns să urăsc melodiile cele mai plăcute mie. Așa că, de un timp încoace, pun cele mai nesuferite melodii, căci tot năuc și cu un ciocan în cap mă scol. Cel puțin rămân cu speranța că o să-mi revin și nu o să mai urăsc muzica preferată. Mă întorc și mă sprijin cu picioarele atârnate, moi spre podea, sprijinind-o cu cele mai ciudate poziții. Cu capul in jos, cu ochii încă închiși parcă îmi vine să dau dracului tot, să mai trag un pui de somn. Dar un ciocănel mic, deja începe să mă lovească.

Și… timp de o secundă am un vis. Simt ca m-am întors cu interiorul spre exterior și exteriorul spre interior. Simt toate organele expuse pericolului de a cade din mine. Inima stă să cadă și atârnă într-o parte. Mă aplec… o aud… zvâc… zvâc… ca o tobă surdă. O văd cum se contractă ritmic. Îngrozit, încerc să mă întorc și nu pot. Simt sacul care nu îmi dă voie. Parcă sunt un sac de aspirator întors. Apoi gândurile au devenit ramuri care se agață de tot ce este în casă. Unul, fulgerător, se aruncă ca un braț spre cel mai iubit tablou al meu și îl face praf. Altul se repede și îmi face zob combina de sunet. Un al treilea se apucă să zgârie cu sârguință pereții zugrăviți.
- Auuu… ce doare!!!

Totul este făcut praf de gȃnduri, în căsuța mea. Numai televizorul rămâne intact și ca un obiectiv de binoclu sau de aparat de fotografiat, se apropie de mine ca un monstru cu un singur ochi. Picături mari de sudoare, uriașe, le văd că se rostogolesc prin fața mea, pe o stradă în ceață, picături care intorc capul cu o gură strâmbă care țipă la mine:

- Nu te lăsa.

Și scena dintr-o dată se schimbă. Fac sex. Doamne, înnebunesc. Corpul întors spre interior. Nu înțeleg, dar mă văd pe mine cu exteriorul meu în interior și pe soția mea. Ea se uită din mine, fericită. Senzația este cumplită, în același timp de extaz și de fericire. Fericire la extrem și durere de moarte. Leșin. Deodată, încet de undeva, aud zgomot:

- Heii… zice ciocănelul înnebunindu-mă, și începe să înșire ce datorii am, ce trebuie să cumpăr și nu mai termină cu înșiratul.

La naiba. Oare de ce îmi trebuie toate astea? Ca să mă trezesc ca un dobitoc zi de zi, la ora asta de dimineață? Și tot eu îmi răspund. Așa, de aia, trebuie, fiindcă… și nu mai încerc să motivez singur de ce trebuie să mișc purtătorul sufletului cu două picioare si fundul spre baie. Tresar… da… visul…

- Doamne, ce-i cu mine?!

Mă ridic. Picioarele damblagite tremură îngrozitor. Mă așez iar și stau câteva minute tâmp. Iar mă ridic și mă îndrept spre hol.

Bâjbâi în semiîntunericul holului… auuu… mama mă-sii, mi-am lovit degetul mare la tocul ușii. Durerea m-a străfulgerat până la ciocănelul acela și împreună mi-au dublat încordarea. Sar într-un picior până la ușa băii și șontâc, fac doi pași până în fața oglinzii. Văd o mutră răvășită, părul năclăit de parcă nu făcusem baie aseară, barba crescută și o față boțită. E drept că aseară am băut două pahare de votcă. Votcă bună, nu porcărie cu etichetă lucioasă, așa-zisă de import și făcută într-o magazie sau fostă hală industrială dezafectată, cu mijloace de mâna a zecea. Nu de aceea mă chinui în fiecare dimineață? Măi, frate, nu pot să mă duc așa! Trebuie să mă bărbieresc. Mă uit la ceasul de deasupra oglinzii și văd că iar sunt pe muchie cu timpul, iar o să rad din piele.
Mă, și al naibii ciocănel nu mă lasă!!! Ȋmi zice:

- Ce stai, hai, nu lenevi, grăbește-te, că iar vei primi observații.

Și nu am încotro. Pun mâna pe spray-ul cu spumă, dau rapid și trec la despăduritul obrazului si a bărbiei, încercând de astă dată să nu mă scrijelesc. Na, că tot am tăiat un pic! Pansez rapid cu un tampon și trec mai departe la tăierea pădurii crescute pe fața mea. Și de fiecare dată îmi revine aceași întrebare:

- De ce ne crește păr pe față?

Răspunsuri sunt multe, dar niciodată nu am găsit unul care să justifice că trebuie să rad această pădure în fiecare zi!

În sfârșit, am terminat cu baia. Mă îndrept dezmeticit de-a binelea spre bucătărie, dând cu mâna atent frizura într-o parte. Ciocănelul stă acum liniștit, numai că dă un pic din codiță în ceea ce privește timpul. Este bine, mă încadrez în el. Cum am reușit, am reușit. Deschid frigiderul și iau o banană. Ei… îmi ajunge. Și în timp ce o decojesc, torn cafea rece de ieri în cană. Am mâncat jumătate de banană și o abadonez pe masă. Iau tacticos din pachetul de țigări de pe masă o țigară și o aprind. Trag adânc în piept și sorb o gură din cafea. Ei… așa mai merge. Parcă se întrezărește o zi bună. Mă uit în jur. Nu știu de ce, dar de fiecare dată mi se pare că ceva este schimbat în bucătărie. O întreb pe nevastă-mea… și ea spune:

- Ce, dragă, te-ai țăcănit? Ce să schimb? Cu leafa ta de-abia ne ajungem să mâncăm și să ne plătim toate! Încă mai rămân datoare câteodată!

Are dreptate. Probabil eu vreau schimbare si mi se năzărește că s-a schimbat ceva. V-am spus eu că ciocănele repetate te pot termina și începi să bați câmpii sau să ai iluzii încă de dimineață.

Am terminat cafeaua și țigara. Iau rapid pachetelul cu mâncare, că bani de mâncat afară… de unde? Cu el în mână cobor cu liftul jegos, strâmb și hurducăind de mai primesc un ciocan în cap. Oare nu am ghinionul ori să se înțepenescă, ori să se prăbușescă? Și unde mai pui că miroase îngrozitor a nespălat, mai ales că într-un colț azi-noapte vreunul și dat prea-plinul de băutură afară.

Ies din lift și cu pași repezi împing ușa scării de bloc vopsită în verde comunist, destul de grea. Încă nu au ajuns culorile capitalismului și în scara asta. De! Oameni mai nevoiași și mulți pensionari.

Mă îndrept rapid spre rabla mea de mașină. O Dacie de prin anii ‘96. E ruginită, cârpită, dar încă mi-e dragă. Din câte nu ne-a scos, săraca…

Deodată, ciocanul (și nu ciocănelul) mi-a tras una… nu mai am benzină?!! Am venit târziu aseară și grăbit am uitat sa pun. Pfff… ce mă fac? Mi-o ajunge până la benzinarie? Dă, Doamne! Și rapid descui și intru. Miros înțepător de țigări. Până și eu simt duhneala veche. Nu am ce să-i fac. Cred că a intrat și în tablă.

Ȋncerc s-o pornesc. Poc, trosc, fârc, sfrrr, dâg… dâg… dâg… și o ia bătrâna din loc, tremurând din toate încheieturile. Eii… nu mă lasă ea pe mine. Și parcă înduioșat, mângâi ușor volanul cu dragoste. Deodată trag rapid mâna si mă uit prin geam, să nu mă vadă vecinul. Și el tot cu o Dacie, dacă mă vede că mângâi volanul, zice că am înnebunit.

Bag în viteză și ușor printre blocuri, merg spre principală. Mamă, ce trafic și astăzi! Bolizii trec prin fața mea. Eu mă fac mic, în mica și vechea mea mașină. Ce, o să-mi dea ăștia voie să intru? Curaj băiete că ciocanul îți face creierul praf. Și bag botul mașinii înainte, curajos. Na, că unul la fel ca mine mă lasă să intru. Și târ .. târ, ajung la intersecție exact când se pune roșu. Am rămas cu mașina pe trecerea de pietoni. Un oacheș se uită strâmb la mine și zice:

- Băăă, schimbă mașina din mileniul trecut, că nu vezi că o împrăștii pe stradă, mama mă-tii, că era să dai peste mine. Nici nu apucase să treacă de bordura trotuarului, cȃnd eu eram deja pe zebră. Evident că nu am pus în pericol absolut pe nimeni.

Bag capul între umeri și tac. Sunt solid. Am practicat rugby. Dacă mă dau jos, îl fac să simtă că l-a lovit un buldozer, dar ce folos, că sunt mulți din ăștia în țară și nu fac eu primăvară cu o floare. Și apoi o fi și el cu ciocane în cap ca și mine. Sau greșesc și merită o lecție. Dacă toți zic ca mine, ne și scuipă când au chef.

Ajung la benzinărie. Înăuntru, o frumusețe de fată. Îmi zâmbește de parcă mă cunoaște de când lumea. Și încă fericită. Cred că are vreo 19 ani. Ce înseamnă să nu ai multe ciocane date în cap. Mai simți că trăiești și mai ai chef să și zâmbești. M-am luminat și eu nițel. Am spus o mică glumă. Ea a zȃmbit languros, dar eu trebuia să ajung la muncă. Ce bine ar fi dacă ne-am zămbi unii la alții așa… Deodată, simt o cădere în mine. Nimic nu ne-ar costa. Decât un zâmbet! Un dar! Ciocănelul bătea. Dau să deschid ușa de la benzinărie și am capul puțin întors. Mă izbește un zdrahon care a dat năvală intrând pe ușă, zbierând și cu privire de nebun.

- Dă-te, bă, la o parte!!! Ce, ești chior ? Nu mă vezi cât sunt, că acuși… și namila cu umeri cât un camion trece pe lângă mine de parcă aș fi fost o muscă, gata să fie strivită.

Tresar și ies rapid. Bag benzină și intru din nou în trafic. Cu rabla mea sunt claxonat, că săraca demarează greu. Alții trec pe lângă geamul meu și tot din mașini de alea, cȃt de două ori prețul apartamtului meu, îmi trȃntesc:

- Bă, schimbă, bă, mașina, că încurci lumea! Ia uite, dom’le, cum le dă voie să circule la alde ăștia? Trebuie scoși naibii de pe șosele!

De nu ne-ar fura și munci, ăștia ne-ar executa. Personaje ca ăsta se duc acum și dau o șpagă, prind o licitație și fac venitul meu pe zece ani, dacă nu pe o viață. De unde, Doamne, bani să schimb rabla mea?

Cu chiu, cu vai, ajung la serviciu. Mă uit la ceas. Am întârziat zece minute. Încă nu a trecut sfertul de oră. Pe scări mă întâlnesc cu șeful. Mă mir că a venit la ora asta. Timid mă dau la o parte.

- Bună dimineața!
- Măi, nu te mai strecura pe lîngă ziduri. Dacă mai întârzii o dată… afară cu tine! M-am săturat. Ai penallizare 20 la sută din leafă. Și începe să cauți în altă parte! Să nu zici că sunt băiat rău și nu te-am avertizat!

Eu am rămas înțepenit pe treaptă, sprijinit de perete. Prin geamul de la scară se aude vocea șefului:

- Băi, boule, de ce ai parcat mașina acolo?

Și așa începe o zi de muncă din viața mea nenorocită și poate a altor sute de mii.

Ciocanul acela și sacul, din când în când, mă aduc în situația descrisă la început.