Privesc pe fereastră. Visele mele ating cerul. Înalță rugăciuni profunde norilor ce exprimă libertate și imperfecțiune. Zăresc o pasăre cu aripile frânte și-i dau gândurile mele. Zboară, pelerin pribeag al sufletului meu! Descătușează cu vibrația vieții, norii. Lasă soarele să-mi umple visele de lumină, lasă stelele să-și prelingă lacrimile de întuneric pe chipul meu uscat. Zdrobește, înaripato, în drumul tău spre nemurire, durerea!...preschimb-o în zâmbetul pământului și atinge în zbor, iubirea. Adună în pelerinaje de șoapte, picuri de vânt…încătușează-le în suflet și adu-mi în loc, cuvânt. Zboară, pasăre, spre capătul universului, culege gândul veșniciei și preschimbă moartea în viață.
Dar, nu uita! Întoarce-te la mine, la visele mele, la speranțele mele și dă-mi, în cele din urmă, amintirile tale înaripate!