Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonație, modulația vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, așa cum făcea și în urmă cu 30 de ani, când erau doar niște adolescente ce-și făureau multe visuri. Și atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinerețea asta înseamnă, speranță, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversații, și ea se străduia să cearnă adevărul de fabulație.

Rușinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-și prezinte viața așa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfășura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalți, până la 26, muriseră sau plecaseră din țară. Câțiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în acești ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informații și numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată. Dar destinul celorlalți rămăsese, totuși, străin pentru fiecare dintre foștii elevi ai clasei a XII-a B. Ideea reîntâlnirii o avusese șeful clasei, avocat celebru acum, aflat printre puținii care-și împlinise visul. El dăduse telefoane, insistase, convinsese, rezervase restaurantul, meritul era al lui pentru prezența celor 17. La început stingheri – erau, în fond, niște străini, 30 de ani însemnau o viață în care numele, prezența celuilalt coleg nu existase decât, eventual pentru câteva minute – cei 17 au început să se simtă în largul lor după o vreme, amintirile revenind, inevitabil, în discuție.
Ada își asculta fostele colege, povestind, râzând, amintindu-și. Se apropiau de 50 de ani, unele își arătau vârsta, altele, nu, dar toate erau recent coafate, manichiurate. Le privea și-și dădea seama imediat care dintre ele erau obișnuitele coaforului, cosmeticii. Colega ei de bancă, de exemplu, avea unghiile lungi, mâinile fine, catifelate, pe când ea avea degetele boante, umflate, zgâriate. Manichiurista se chinuise mult până când reușise să dea unghiilor o formă, reproșându-i neglijența. „ Mâinile sunt cartea de vizită a femeii“, îi spusese aceasta cu oarecare dispreț. Dispreț pentru ceea ce însemnau mâinile ei: muncă fizică. Da, muncise toată viața. Cu asta se putea „lăuda“. Visurile ei se ridicaseră la nori atunci, la 18 ani, crezând că vor atinge aripile îngerilor, dar se pierduseră, rătăciseră printre nori până când dispărură, lăsând în urma lor doar nostalgie. Un înger îi apăruse ei pe pământ, când dăduse examen la facultate, sub forma unui bărbat frumos, și toamna acelui an o găsea căsătorită, însărcinată, din prea multă dragoste și prea multă ignoranță. Cinci copii născuse și crescuse, poate că ar fi fost mai mulți, dacă n-ar fi existat acea lege care-i permitea să renunțe la sarcină într-un mod onorabil, uman, fără riscuri. Nu mai avusese timp să se gândească la visurile ei decât rareori, și și atunci acestea îi apăreau atât de îndepărtate, străine, încât nu le mai percepea sensul inițial. Era așa, ceva tulbure, un regret confuz după ceva ce n-avusese niciodată: serviciu, carieră profesională. Trupul i se deformase după atâtea nașteri, alăptări îndelungate, avorturi, și uneori și-l ura, ura trădarea lui. Dar copiii îi alungau întotdeauna gândurile negre, regretele: erau acolo, lângă ea și soțul ei, frumoși, sănătoși, cuminți, respectuoși. Îi făcuse mari și-i trimisese pe toți la facultate, convinsă fiind că în viitorul generației lor studiile superioare vor avea un rol important. Le fusese mamă care le veghease nopțile de febră, când erau răciți, dar și confidentă a primelor lor iubiri nevinovate… Apoi jucase la nunta primului copil, plânsese pe ascuns, înregistrând trecerea timpului, despărțirea fizică. Venise botezul primului nepot, cu emoțiile inexprimabile… Pe urmă, pensionarea pe caz de boală a soțului, mai mare cu cinci ani decât ea, drumurile la spital, internările, stațiunile balneo-climaterice… Și între toate acestea, multă muncă fizică, multe griji, mult zbucium.
La asta se gândea când privea mâinile colegelor ei care vorbeau, vorbeau, depănându-și amintirile pentru a trece apoi, inevitabil, la viața de după terminarea liceului. Iată, colega ei de bancă povestea că terminase facultatea de medicină cu 10, era medic la un dispensar dintr-o comună limitrofă orașului lor, făcând naveta, o navetă care nu-i permisese să aibă timp să se ocupe de familie. O alta, în liceu fiind tare flușturatică, se căsătorise cu un tip bogat, apoi cu un altul, și un altul, adunând cam tot atâtea căsătorii câți copii avusese ea, iar acum se pregătea să plece din țară, bineînțeles pentru a se mărita. Vorbeau despre serviciu, carieră, insatisfacții, șefi, promisiuni de mărire a salariului, de avansare. Erau importante, aveau funcții importante, inspectoare de minister, funcționare în administrația publică, profesoare. Amintiseră de copii, așa, în treacăt, enumerându-i ca într-un inventar – un soț care lucrează la…, un băiat student la… Dar tot universul lor se învârtea în jurul serviciului, acolo se întâmplau lucrurile cele mai interesante, din punctul lor de vedere.
Le asculta fără să spună o vorbă, simțindu-le departe, străine, deși aveau un trecut împreună. Dar acel trecut era foarte departe, pierdut și el printre nori, acolo unde se rătăciseră mare parte din visurile tuturor. Și tresări puțin speriată când i se adresă o întrebare: „Tu ce-ai făcut în acești ani?“. Ezită o clipă, apoi răspunse simplu, aproape șoptit: „Am trăit“. Atât, după care tăcu. Iar celelalte o priviră o clipă. Mirate, după care își reluară discuția, exact de unde o lăsaseră, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.