agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-05 | [This text should be read in romana] |
"Whole Lotta Love" sau "O oră din viața lui Anton Platonovici…"
Roman foileton rusesc din care au fost recuperate primele câteva episoade, apărute cu mulți ani în urmă în revista de ariegardă „Trecutul din Palomares” editată și condusă de prestigiosul poet, filosof și istoric de origine venezuelană, Carlos Maria Vincente Asturias, și redate publicului în chip de găsite de către Karl Ariarathes von Ariobarzanesberg, Graf von Sticklenstein und Pacharenburg, editor, printre multe altele al unui tratat antic, astăzi pierdut, „Despre zâmbetul vulpițelor roșcate din Pisidia” (Bonn, Teubner Verlag, 1913). Autorul se crede că ar fi Fiodor Ilici Bolboresevski, conte de Ia Znaiu Poliana al Imperiului Rus, iar romanul în cauză ar face parte (conform ultimelor progrese ale criticii literare) din ciclul al doilea romanesc al acestui romancier de certă valoare, intitulat „Anton Platonovici se întoarce”. Nu se cunoaște nimic despre ciclul al treilea, „Fata și băiatul lui Anton Platonovici” și nici despre ciclul al patrulea, încununarea firească a unei vieți de muncă, numit „Strănepoții lui Anton Platonovici”( fapt care i-a determinat pe unii critici contestatari, așa numiții „revizioniști”, să considere că, în acest caz, este mai degrabă vorba de un al cincilea ciclu, nimic mai mult decât un preambul la ciclul al șaselea denumit –după cum era de așteptat- „Urmașii lui Anton Platonovici se întoarce”). Episodul I În care aflăm ce a mai făcut Anton Platonovici în ultima vreme, ce a mai învârtit, pe unde s-a mai perindat și dacă o mai iubește încă pe Vera Magdalenovka (-draga de ea-), precum și dacă Vera Magdalenovka s-a dus sau nu să îi vindece pe leproși În afară de un soare torid, de o atmosferă lipsită de orice fel de norișor (chiar și dintre cei mai mici) și completamente statică, astfel încât navele cu vele care navigau pe Sena spre Lemuria rămăseseră toate fără suflu, cu pânzele atârnând fleșcăite de catarge ca blana de pe ursul cel proaspăt jupuit de viu, la care se mai adaugă transpirația susurând în valuri gingașe către Sena cu pornirea de pe cefele vajnicilor duelgii din Pădurea Vincennes, colț îndepărtat cu Bois de Boulogne, nimic nu părea să anunțe o vreme foarte călduroasă în Parisul acelui început de iulie din anul 19xx. Ba chiar dimpotrivă- totul în jur cadra cu starea de spirit a lui Anton Platonovici, mohorâtă, cătrănită și încordată, gata să plouă dacă i s-ar fi dat ocazia, dar, după cum spuneam, nu se afla nici un nor pe cerul acelei zile. Da, Anton Platonovici era prost dispus, ca să nu spunem mai mult, chiar nervos, ceea ce contravenea firii lui apatice atunci când nu bea votcă (fenomen recurent numai în anumite zile de post și rugăciune). De ce era mohorât Anton Platonovici? Pentru că nu o mai văzuse de aproape un an pe draga lui Vera Magdalenovka, pentru că afacerea cu votca de la strămătușa nu ieșise, întrucât după consumarea acestei binecuvântate băuturi doar trei parizieni se vindecaseră de răpciugă iar unul începuse să semene într-atât cu calul său încât s-a trezit într-o dimineață trăgând căruța pe care și-o încărcase singur de cu seară, punând, după obicei, un sac în plus cu varză de Bruxelles, că gloaba ar fi trebuit să se obișnuiască până acum cu munca, ce Dumnezeu!, și după ce a străbătut vreo patru verste, a fost oprit de un polițai și amendat pentru trafic fără vizitiu (art. 2309 Cod Penal, abrogat), fapt în urma căruia s-a repezit la Anton Platonovici ca să își ia banii îndărăt, ocazie cu care a dat peste o coadă în creștere la ușa acestuia. Un altul, om în toată firea, un taur de bărbat, însurat și cu vreo câțiva copii cunoscuți numai în satul lui, i-a îngrijorat pe toți cei care îi erau prieteni pentru că într-o zi și-a tatuat pe piept câteva caractere hieroglifice egipțiane care semnificau (în lectura lui Șampolion) „Ne-faire-ti-ti, ne-faire-tou-tou, Ne-faire-ton-ton, Mon amie, mon amour, pardon, oh, pardon!”, străbătute de sânge și inimi înroșite, în loc să aibă, ca și ceilalți săteni, imaginea clasicei, amabilei și idilicei Lola întrupată în chip de sirenă. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, la câteva zile după ce a început tratamentul cu miraculoasa băutură a lui Anton Platonovici, a început să declare oricui voia să îl asculte că „Numai un chior nu ar vedea că femeile sunt mai frumoase decât nevestele și că florile (!!!) sunt mai frumoase decât femeile”. Însă ceea ce a scandalizat patru banlieues {-în franțuzește în textul original} a fost cazul unui cetățean care, întorcându-se la ora patru antemeridian de la cârciuma unde se servea minunata băutură a lui Anton Platonovici, a început să susțină că el este o ghirlandă de gladiole în Piața Romană, ceea ce nu a fost mai nimic față de ceea ce a declarat în aceiași seară și în același loc: „Femeile sunt ca și caii: au boli, drepturi și obligații. Trebuie să fie hrănite, bătute, potcovite, scoase la plimbare, ajutate să fete și Doamne feri de răpciugă!”. În urma acestor neplăcute incidente (care au revoltat pe bună dreptate populația orașului lumină) au fost omorâte cele trei fete bătrâne curlande, atât de bătrâne încât nici creditorii nu le mai voiau, ceea ce nu l-a deranjat prea mult pe Anton Platonovici, sau cel puțin nu multă vreme, întrucât a descoperit cu repeziciune că deși bătrâne, cele trei fete reprezentau totuși ceva cu care ar fi putut gaja un împrumut care să îi mai permită să mai respire o vreme. Nu mult timp după aceea a pierdut la cărți –din nou!- moșia de la Samara, iar pe Anton Platonovici îl lua cu fiori numai când se gândea ce va spune Vera Magdalenovka atunci când va afla, unde mai pui și că începuse să viseze în fiecare noapte umbra bătrânului său unchi, un cavaler leton care îi lăsase moștenire trei fete bătrâne, atât de bătrâne încât nu le mai voiau nici creditorii din Ingușeția și Carniolia, reputați pentru gusturile lor gerontofile. Se făcea că umbra bătrânului cavaler, întrupată într-un samovar din Samogiția, îi apărea în vis și îl întreba cu o voce cavernoasă specifică acelor bătrâni care și-au pierdut toți dinții în urma unor tratamente cu omlete cu ceapă (o, horribile dictu et auditu!): „Ce ai făcut cu manuscrisele argaragante pe care ți le-am lăsat?” iar atunci Anton Platonovici se repezea să pună apă în samovar ca să îi facă unchiului un ceai pentru gargară și se trezea acoperit de sudoare căci pusese mâna pe apă – faptă pe care nici un pravoslavnic, fie el și aflător la Paris, nu o putea comite nici măcar în vis fără repercusiuni cumplite. Anton Platovici era sătul de toți și de toate, atât de sătul încât nici nu băgă în seamă prezențele mai mult decât estetice ale pariziencelor, frumoase în acele vremuri de să cazi pe spate cu ele după tine. În plus, pierduse onorabila poziție de la Clubul din Rue des Ecoles pentru că se descoperise că nu îi plăcea să joace șah și nici să se încheie la șireturi, amănunt extrem de condamnabil într-o societate burgheză care se respectă și își dorește propășirea (căci este cunoscut că anarhiștii sunt mari amatori ai jocului gâștei și nici nu se încheie la șireturi, din motive rămase obscure până în ziua de azi). Astfel încât Anton Platonovici mergea cu capul în jos, fluierând ultima arie la modă care spunea „Siboney, si no vienes me morire de amor”, ceea ce era cât se poate de adevărat, întrucât Eroul nostru simțea o fierbințeală suspectă în moalele capului și o răceală încă și mai ciudată în degetul mic de la piciorul stâng, la care se adăuga un fenomen de-a dreptul straniu de creștere necontrolată a diferitelor extremități ale corpului, dintre care merită să amintim doar nasul și urechile. Spre deosebire de poetul anonim și cubanez responsabil de producerea și răspândirea unui astfel de material muzical, Anton Platonovici nu se gândea la vreo Siboney cu sânul de abanos și fața ca o vergea proaspăt scoasă din gura unui tun gatling cu încărcare prin chiulasă, ci la Vera Magdalenovka… Ah, ce-o mai fi făcând ea acum, pe o vreme ca asta, cu siguranță o fi dârdâind de frig prin târgul din Nijnii Novgorod sau își arată superbul spate prin sălile de bal ale curții petersburgheze. Draga de ea… Sau poate că i-o fi trecut prin cap să se ducă și să vindece leproșii din Port Balfour, unde, după cum se știe este mare nevoie de surori medicale și alte corpuri femeiești! Vai, sărmane Anton Platonovici, mânca-te-ar porumbeii să te mănânce și mai multe nu, de unde să știi tu că Vera Magdalenovka e bine spasiba, ocin spasiba, veliko vam hvala, bogudare, evharisto, domo arigato, gracias, muchas gracias y enrico macias, că arăta aproape la fel de bine ca întotdeauna, că nu duce lipsă de nimic (mai puțin de idei), că nu s-a dus să îi vindece pe leproși nu pentru că nu ar fi putut ci pentru că nici măcar nu știa că există leproși la Port Balfour, că uitase că au existat trei fete bătrâne de fel din Curlandia pe care nu voise să creadă ca ți le lăsase moștenire un unchi scăpătat, cândva cavaler samogitic, azi oale și ulcele în formă de samovar(e), că nu o interesa că îți pierduseși moșia din Tula la jocuri de noroc iar pe aceea din Samara în urma unor împrejurări încurcate care țineau de o afacere suspectă cu o apă tămăduitoare… Cum ai fi putut să știi că degeaba te-ai fi dus tu pe jos până la Piperovskoe, când pașii delicați ai Verei Magadalenovka nici măcar nu călcaseră pe acolo, darmite să mai știe pe unde ar fi putut fi orașul acesta… Cine să îți spună ție, biete Anton Platonovivi, pe unde își plimbă Vera Magdalenovka asta a ta drăgălașele ei oase… Dar nu am să te mai căinez atât ci am să trec mai departe și am să purced cu istorisirea a ceea ce o să îmi aducă mie o pâine în plus peste câteva zile, adică această oră din viața ta, sărmane, biete Anton Platonovici. Veți spune: ce importanță are o oră, de ce ar trebui să citim așa ceva etc… Păi, Napoleon a pierdut la Waterloo în mai puțin de oră, ceea ce i-a deschis lui Victor Hugo calea nemuririi cu un capitol tras de păr din „Mizerabilii”. Hospodarului Mony Vibescu (ceea ce e ceva aproape la fel ca un sub-prefect aicea la Paris) i-au trebuit mai puțin de trei secunde pentru a salva primele zile ale Port-Arthur-ului proaspăt japonez. Columb a zărit America în mai puțin de câteva clipe, Vera Magdalenovka l-a părăsit pe Anton Platonovici în doar o secundă, o clipă doar i-a trebuit lui Anatole France pentru a părăsi o nevastă cicălitoare și să pornească pe stradă în întâmpinarea noii sale vieți îmbrăcat doar în halat și papuci, adică exact la fel cum îl surprinsese cataclismul, Othello l-a ascultat preț de doar o secundă pe Jago și numai Desdemona a aflat ce a ieșit din asta, cuirasatul „Maine” s-a scufundat în câteva minute ducând cu el spre nisipurile Atlanticului gloria imperiului lui Carol Quintul, frații Markov & Popov au descoperit radioul cât ai zice pește, în acel unic minut care îți e de ajuns să privești sub plapumă și să îți dai seama cât ai îmbătrânit, observând progresele îngrijorătoare ale miniaturizării… și, în sfârșit, nu e nevoie decât de câteva minute pentru ca un leu, fie el și bătrân, să se transforme într-un câine, urmând liniile unui străvechi proverb seleucid care s-a perpetuat în literatura arabă a celor o mie și una de nopți… O mie și una de nopți!… iar cititorii mei, iubiții mei cititori, nu sunt în stare să citească mai mult de o oră despre o altă oră, atât de decisivă în viața lui Anton Platonovici?… [urmarea în episodul următor care va urma după spotul publicitar] |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy