„Amintește-ți că vei muri”

Am alergat o viață după toate neîmplinirile și răutățile celor care, parcă scriși, au fost a-mi urmări pașii. Îi simțeam în spatele meu și respirația lor îmi intoxica aerul pe care nevoit îl inspiram. Eram falși unul față de celălalt și asta o știam, este o impresie că avem prieteni, de fapt fiecare se zbate ca oricare necuvântătoare pentru a exista și a-și atinge țelul. Este singurul lucru conștient al existenței noastre. Un suflet înrobit, pătat, supus excentrismului nostru. Ne place să ne credem superiori și să ne evaluăm prin nimicnicia noastră excrementele gândirii în fața altor progenituri umane, ridicându-ne deasupra limitei bunului simț. În fapt, suntem niște cantități nesemnificative în fața Universului. Spunând cantitate, mă refer la toată încărcătura materiei cenușii pe care, într-un timp al existenței noastre, am acumulat-o pentru a ne infatua, folosind-o pentru mărire, pentru onoruri, pentru o diplomă care să ne aureolizeze. Cine nu are diplomă, în conceptul tuturor, poate fi considerat un nimic, chiar dacă, în situații diferite ne depășesc cu mult, primordial fiind bunul simț.
Să nu ne ascundem după palmele pe care le vrem a ne feri adevărata față. Printre degete ne trădează lumina ochilor, care scânteiază în fața altora, la fel de ascunși ca și noi, străfundurile. Și pentru a fi mai concret în ceea ce am spus mai sus, să trecem la a ne prezenta în diferite ipostaze ale vieții, pe care cu siguranță le-ați trăit și urmărit așa cum și eu, la rândul meu, le-am avut drept experiențe.
Urcam treptele intrării unei instituții de stat. În fața mea un semen robust, într-un costum de vară, de bună calitate, cu o pălărie cu boruri largi, trecut de șaizeci de ani, se înălța semeț pe fiecare treaptă pe care o urca. Era un semn al ignoranței. Îl priveam pentru că altceva mai bun, în momentele acelea, nu aveam de făcut. La un moment dat am zâmbit când omul a intrat pe ușa clădirii și doi dintre cei care păzeau s-au aplecat în fața lui salutându-l slugarnic. Mi-a venit și mie rândul să intru iar cei doi nici nu m-au băgat în seamă. Am aflat de altfel, ajungând să îl cunosc până în cele din urmă pe insul robust, că era șeful unui departament important al instituției. Departamentul la care fusesem trimis să rezolv una dintre cererile pe care Universitatea la care eram consilier, la vremea aceea, mi-o dăduse ca sarcină.
După trei sferturi de oră de așteptări, timp în care secretara foise, intrând și ieșind însoțită de alți noi veniți, cu tot felul de hârtii și probleme ale instituției!!!, am fost primit de domnul în funcție.
M-am prezentat înmânându-i dosarul și scrisorile senatului universității. A răsfoit două dintre revistele suport de curs universitar, a citit sau mai bine spus a trecut cu privirea peste documentele pe care i le adusesem spre documentare, le-a închis și mi-a spus rece: Nu știu, voi încerca să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Vă anunțăm. Am rămas uimit. Un timp pe care l-am pierdut așteptând să-mi răspundă sec, dezinteresat de ceea ce doream să informăm instituția respectivă, în ciuda faptului că un set de documente îi fuseseră trimise spre studiu cu o lună înainte. Ridicându-se de pe scaun am înțeles că audiența luase sfârșit. L-am salutat, părăsind sala.
Evident, am apelat la alte foruri, pentru că nu am stat așteptând la un semen dezinteresat de cultura română, el fiind om de cultură și, în sfârșit, problema universității noastre a fost rezolvată.
Anii au trecut. Ironia sorții. După aproape șapte ani urcam aceleași trepte, ale aceleiași instituții. Doamne, era cald, într-o frumoasă zi de sfârșit de iunie. Cineva în spatele meu m-a strigat, m-am întors și am întrezărit, printre cei care urcau treptele, un trup robust, obosit. Așteptând pe cea care m-a strigat, am urmărit pe cel ce cu șapte ani în urmă suia zvelt, treptele acestei instituții. De data acesta cei doi agenți de la intrare nu îl mai băgară în seamă, erau alții și mult mai tineri. Nici măcar nu îl priviră fiind ocupați cu un tabel pe care urmau să-l semneze.
Am salutat pe cea care mă strigase, am schimbat două vorbe și ne-am luat la revedere. Grăbit, am urcat treptele urmărindu-l pe cel care cu șapte ani în urmă era „cineva” în această instituție și care acum devenise un oarecare, ca toți ceilalți solicitanți. A urcat la etajul unde își avusese biroul, cu secretare și subalterni care roiau în jurul lui și care acum treceau, poate, pe lângă el, făcându-se că nu-l cunosc, că anii au trecut și multe s-au schimbat. S-a așezat pe canapeaua din holul de așteptare unde se mai aflau încă trei persoane. Într-un timp scurt au mai apărut două persoane, unul tânăr ce nu avea mai mult de treizeci de ani iar celălalt apropiindu-se de cincizeci de ani. Costumele pe care le purtau le evaluau funcțiile cu care sfidau pe toți cei ce îndrăzneau a se ridica să le stea în cale. Se apropiară de birou și, când au intrat, sfidând persoana semenului robust care nădăjduia tăcut, bineînțeles că primirea le-a fost pe măsura așteptărilor.
Timpul se scurgea greu. Groaznica așteptare în zadar. Unul dintre cei care se afla pe canapea zise într-un târziu: Au funcții să rezolve problemele instituțiilor care au nevoie de mâzgălitura lor, nu de pierdere de timp.
Semenul oftă coborându-și privirea. Oare conștientiza că și el procedase cândva la fel, ignorându-i pe cei care smeriți, îngenuncheați, veneau la el să îi cerșească o audiență și o semnătură, care pe atunci valora foarte mult? Timpul, ce îți rezervă timpul? Suntem frunze în vânt, figuri trufașe. Ne distrugem unul pe celălalt neavând remușcări. Ne batjocorim și ne umplem cu noroi nepăsându-ne de suferințele aproapelui nostru și, după toate acestea ne ascundem ca niște năpârci, atunci când nu mai avem putere dându-ne victime ale unui sistem pe care cu toții îl slujim, acela de ignorare și înfumurare peste măsură.
Să nu uităm că murim duhnind a putreziciune. Toți avem același sfârșit.
După aproape o oră de foiri și intrări la domnul șef de departament, tânăra secretară se arătă zâmbitoare adresându-se celor care nervoși așteptau audiențele: Domnul secretar părăsește instituția și se întoarce peste o oră.
Cei prezenți rămaseră muți uitându-se unul la celălalt. Semenul s-a ridicat pornind spre treptele care duceau spre ieșirea din instituție. Cobora agale. Două femei care discutau aprins, cu câte două bibliorafturi în brațe, trecuseră grăbite pe lângă bătrân. Acesta le observă și parcă vruse să le spună ceva. Se opri însă cele două femei nici nu-l băgară în seamă, discuția lor era mult mai importantă decât depănarea amintirilor bătrânului pensionar. La vreo câțiva pași, după ce semenul dăduse colțul treptelor, una se opri din discuție spunând: Ști cine era? M-am făcut că nici nu-l văd. Un nemernic. N-a mai murit. Cealaltă zâmbi amarnic, completând: Tu, dar eu că i-am fost în directă subordonare. Pentru fiecare există un sfârșit. Nimeni nu stă până la moarte în vârful piramidei.
Abia atunci am înțeles că evaluatorii noștri sunt toți cei cu care zi de zi intrăm în contact. Ne privim, vorbim unul cu celălalt, de multe ori dăm impresia că suntem de acord cu ceea ce face cel cu care conviețuim: familie, colegi de școală, de serviciu, colaboratori ocazionali. Cât de falși suntem.
Într-un tren Rapid ascultam istorisirea a două doamne, trecute cu mult peste patruzeci de ani. Înconjurat de patru femei și un bătrânel nostim, pus pe glume, răsfoiam o revistă. Însă, când povestea de viață a aceleia care stătea în dreptul ferestrei, în direcția opusă mersului trenului, începuse să atragă atenția, liniștea se așternu peste întreg compartimentul. Își depăna cazul cu voce tare întoarsă spre cea care o asculta și care se părea a-i fi o cunoștință veche, întâlnită după un lung șir de ani de absenteism. Îl relatez ca un episod de viață ieșit cu totul din comun și la care te-ai fi așteptat să fie subiectul unui roman best seller.
Suntem oameni și avem atâtea de ascuns unul față de celălalt, atâtea de reproșat eului nostru pentru tot ceea ce facem de multe ori fără a cugeta. Ce energii malefice ne împing să încălcăm legitatea binelui în favoarea răului. A fost un timp în urmă în care m-am întrebat îndelung de ce există ură? Și mi-am răspuns după grele experiențe ale vieții, pentru a se face echilibru între bine și rău. Nimic nu există fără echilibru, totul este drămuit pentru fiecare dintre noi. Gândurile sunt energii care transformă în materie bucuriile, pedepsele. Le primim după fapte. Ura întunecă, bunătatea luminează. Câtă strâmbăciune și urâțenie atâta frumusețe și bunătate. Echilibrul acesta îl avem de la începuturi, Abel și Cain. Ura doboară, bunătatea ridică.
Am trăit împreună cu el douăzeci și unu de ani. L-am lăsat să se apropie de mine, de sufletul meu, să-mi pătrundă în inimă și…, în liniștea care acoperise compartimentul cei prezenți ridicară sprâncenele ca semn că așteaptă nerăbdători firul povestirii. Femeia nu avea în fața ei decât pe cea căreia îi relata cele trăite cu bărbatul pe care, am înțeles mai târziu, o părăsise. Pentru ea, noi, ceilalți, nici nu existam. Povestirea continua: mi-a distrus cei mai frumoși ani ai vieții mele. Bătrânul își permise să intervină: sunteți încă destul de tânără…Se făcu o pauză scurtă după care, privindu-l, femeia continuă: în comparație cu vârsta dumneavoastră. La patruzeci și șapte de ani, nu mai sunt atât de tânără încât să reîncep o căsnicie. Mi-am format tabieturi, curiozități ale vârstei, multe s-au schimbat în douăzeci și unu de ani. Ea de fapt știa că noi cei prezenți o ascultăm, cu vrerea sau fără vrerea ei, altfel, discuția cu partenera de dialog s-ar fi desfășurat în șoaptă sau pe culoar. Ce aștepta această doamnă de la noi?
Se întoarse în vechea poziție către cea căreia îi vorbea, continuând: Tot ceea ce mi-a revenit mie, după moartea părinților mei, a intrat și în posesia lui. Nimic nu mai era al meu și am crezut în el. În liniștea lui, de vreo zece ani începuse să-și pună de-o parte bani, fără să știu, să-i prospere firma pe care, de altfel, el nu avea decât puțin băgat în ea, toți erau ai celor doi parteneri, cu care copilărise și pe care i-a îndatorat. Unul s-a sinucis iar celălalt a plecat în Canada, trimițându-i bani pentru deschiderea liniilor de producție. Îl mințea că a deschis două mici întreprinderi de mobilă, confecționată din răchită, și că în curând îi va trimite în Canada prima producție. Banii și i-a pus într-o bancă din Occident și, când a terminat cu mine, a dispărut pentru totdeauna. A girat cu casa fără știu eu, a scos bani din bancă, bani rezultați din vânzarea caselor părinților mei, bani mulți. Doamna care se afla în dreapta bătrânului, înspre ușă, pe aceeași linie de canapele cu mine, în direcția mersului trenului, ținu să o întrebe: Nu aveți copii?, răspunsul sosi imediat: nu. Se purta atât de frumos cu mine încât nu am putut bănui niciodată că în adâncul inimii sale ascundea atâta nimicnicie, atâta fățărnicie. Cu nimic nu s-a dat de gol. Îmi vorbea atât de frumos încât m-a făcut să-i dăruiesc totul, rămânând pe drumuri… Se făcu liniște. Nimeni nu dorea să întrebe nimic. Femeia continuă dar de astă dată privirea ei se îndreptă spre mine, care ședeam vis-a-vis de ea: Poate mă întrebați de ce a plecat? Pentru că ura lui față de tatăl meu, care avea o funcție și care s-a opus căsătoriei noastre, nu a încetat niciodată. Îmi spunea când avea prilejul: „trebuie să sufere și taică-tu”, după care zâmbea sărutându-mă pe obraz. Eu o luam drept o glumă și spuneam: nu mai fi rău. El îmi răspundea, râzând: din asta mă hrănesc. Bătrânul întrebă: Și nu v-ați dat seama din nimic că e un om malefic? Femeia răspunse: Nu, din nimic. Bătrânul continuă: spuneați că tatăl dumneavoastră a avut o funcție… onorabilă, nu l-a simțit cu nimic? Cum se comporta față de el? Femeia lăsă privirea în pământ, pentru prima dată de când începuse povestirea oftă, greu, foarte greu. Își ridică privirea fără să ne vadă, continuând: în douăzeci și unu de ani nu s-au văzut decât de două ori. S-a tot dus pe unde a lucrat să îl ajute în privința mea. Lumea îl uitase, se schimbaseră multe. Mi-am lăsat serviciu pentru firma la care credeam că lucrează pentru noi, alergând cu contracte prin țară și…în realitate eram un pion de la care a scos toate economiile părinților mei. El nu avea familie? Se auzi vocea femeii care o ascultase cu multă atenție din dreapta bătrânului. Răspunsul sosi: nu, o familie s-ar fi putut să aibă dar despre ea nu mi-a vorbit niciodată. Îmi spunea mereu că este singur pe acest pământ care nu este al lui. Atunci am zâmbit iar ea m-a observat. M-a urmărit cu coada ochiului pe tot parcursul completărilor celorlalți. Când am simțit oboseala mi-am lăsat capul pe una dintre tetierele scaunului și am adormit. Tangajul trenului, discuțiile celor care nu mai conteneau m-au trezit după un timp. Mai aveam puțin până la destinație așa că toți începură să se pregătească de coborâre. Mă întinsesem să-mi iau bagajul când cea cu care se însoțise i se adresă pe numele de familie, un nume care-mi sună destul de cunoscut. M-am întors și am îndrăznit să o întreb: Sunteți fiica fostului…de la Departamentul de Stat?... Ea ridică privirea de la bagajele pe care tocmai și le așezase pe canapea schițând un semn de întrebare: L-ați cunoscut pe tata? I-am răspuns scurt: Da. A mai vrut să spună ceva dar cei din compartiment s-au pus în mișcare înaintând spre coborâre.
Pe peron am urmărit-o până când a dispărut în mulțime. Avea același mers ca al tatălui său și, acum, după ce aflasem că ea este fiica celui pe care îl cunoscusem, întâmplător, într-o ocazie nefericită, îi vedeam asemănările și vocea era a șefului aceluia care, în urmă cu ani, mi-a dat o rezoluție seacă, nu numai mie, ci și altor petenți care plecau de la el nemulțumiți de răspunsurile lui.
Câtor oameni le este dat să trăiască astfel de istorii ca cea pe care am trăit-o eu!


Lucian-Ștefan MUREȘANU