Cîteva amintiri despre Mircea.
Prima dată cînd l-am văzut a fost într-o toamnă, toamna lui '76, cînd, întors dintr-o armată extenuantă, începusem cursurile facultății. N-am să uit niciodată acele zile de octombrie. Pe lîngă soarele strălucitor din vitrinele din centru, pe lîngă sentimentul exaltant că eram, iată, student, mă bucuram și că puteam merge, în fine, la cenaclul lui Croh, despre care Nic Iliescu îmi scrisese în nu știu cîte scrisori. La una dintre primele ședințe ale „Junimii" au apărut trei „veterani" ai cenaclului, deja absolvenți, despre care auzisem destule și la care priveau toți, inclusiv Croh, cu mare deferentă. Acum, după douăzeci și trei de ani, nu-mi vine să cred cît de tineri erau. Toți au citit atunci cîte ceva. Sorin Preda niște „povestiri terminate înainte de a începe", Costi Stan niște scene de război din viitoarea „Carapace" — aerul lui rive gauche și slăbiciunea proverbială îl făceau să semene cu personajele lui Godard —, iar Mircea Nedelciu (foarte drăguț, cum era proaspăt ras și cu părul lung) o proză ce se numea „Cădere liberă într-un cîmp cu maci". După discuții am mers în grup la barul „Havana", unde am băut niște Havana Club și am vorbit mai departe. Pletele și jacka de piele neagră a lui Nedelciu mergeau foarte bine în atmosfera barului, dar contrastau ciudat cu felul lui de a vorbi, cu seriozitatea lui lipsită de orice afectare. Era tot numai inteligență, cînd copilăroasă, cînd brutală. Mă surprindea
mereu prin puterea lui de a îmbina sofisticarea intelectuală extremă cu un fel de frustețe rustică și de a întrerupe mereu cîte o idee înaltă cu o aluzie obscenă sau un banc. Am avut atunci intuiția unui nou tip de intelectual, deosebit de clasicul șoarece de bibliotecă, o alianță de James Dean — da, cu el semăna, de fapt, cel mai mult Nedelciu pe atunci — și (știu eu?) Nabokov. Mai tîrziu aveam să aflu că Nedelciu venea de la țară și că multă vreme și-a petrecut vacanțele la Fundulea, legînd la vie și săpînd pămîntul. Cred că forța și bunul simț tipic țărănești s-au echilibrat întotdeauna în el cu intelectualitatea și au produs împreună scrierile lui deopotrivă realiste și textualiste. în acest echilibru stă, poate, valoarea lui ca prozator.
Iar ultima dată cînd l-am văzut a fost acum vreo trei luni, la sfîrșitul primăverii, cînd am fost la el acasă. Era în fotoliul pe rotile și vorbea mereu la telefonul care suna neîncetat. La fel cum astăzi mi-e realmente imposibil să cred că Mircea a murit (nu e deloc o frază-clișeu, ci pura realitate), pentru că el a fost mereu cel mai viu dintre noi, n-am putut crede niciodată în imobilizarea lui într-un cărucior. Păi el era tot timpul pe drumuri, alerga în toate părțile, încît te-ntrebai cînd mai are timp să scrie. In cărucior părea mereu că doar se odihnește un pic, ca să se ridice în clipa următoare. Atunci, la el acasă, ca și-n multe alte dați, s-a apucat să-mi povestească despre proiectele lui de afaceri și despre statutul ASPRO cu atît de multe amănunte, de parcă i-aș fi fost cel mai apropiat colaborator. M-au mirat întotdeauna candoarea și încrederea cu care îmi vorbea, eu care sînt obișnuit cu ironiile și suspiciunea. N-am simțit niciodată la el vreo urmă de condescendență sau, dimpotrivă, de invidie. Nu ne vedeam des, dar știam că ține la mine, așa cum și eu țineam, de departe, la el.
Cel mai mult îmi era drag pentru copilăriile lui. L-am văzut îmbrăcat în cămașă țărănească cu broderii de ar-
nici (așa s-or numi?), cînd trebuia să se întîlnească cu o franțuzoaică. Recunosc că-i stătea extraordinar. L-am văzut cu părul ciopîrțit îngrozitor și cu un petec fără păr într-o parte, cam cît o monedă de cincizeci de lei (încercase să se tundă singur). L-am văzut cu o barbă de cincisprezece zile cînd murise tatăl său. L-am văzut, la Arad, într-o noapte cu enorm de multă băutură, cu dans și cu pălăvrăgeală literară, cum a fost suit pe o masă și o țipă în rochie mulată pe corp i-a așezat pe cap o cunună triumfală din... peliculă de film: fusese declarat cel mai bun prozator al generației noastre. în 1989 — mai erau cîteva luni pînă la revoluție — am înghețat împreună pînă la Bacău într-un compartiment de personal cu ferestrele sparte dis-cutînd situația atît de aprins, încît nu ne-am dat seama decît cînd am ajuns că puteam să fi mers în alt vagon, la căldură. Iar cîțiva ani mai tîrziu, pe cînd înnebuneam de singurătate în mansarda unei case din Amsterdam — eram acolo de mai multe luni și scriam la roman, și în rest nu făceam nimic și nu mă vedeam cu nimeni — am primit deodată un telefon, pe la patru după-amiază: „Ce faci, bre... olandezule?" Vocea era imposibil de confundat. „Mircea! Ce fad, bre?" „Ce să fac, șed în cur și beau tutun. N-aveam ce face, aici la birou, și m-am gîndit să-ți dau un telefon." Am vorbit vreo douăzeci de minute, și-n tot acest timp m-am întrebat de ce mă sună. Trebuia să aibă vreo treabă cu mine. Cînd am închis receptorul, am rămas cu gura căscată: mă sunase doar din prietenie. Toată săptămîna care a urmat m-am simțit mai bine.
Ca toată lumea, am acceptat și eu, întotdeauna, un fel de preeminență a lui Nedelciu asupra mea. Cînd eram mai mulți Mircea undeva, numai lui i se zicea Mircea pur și simplu. Ceilalți deveneam automat Cărtărescu sau Mi-hăieș... Nimeni nu l-a privit vreodată cu dispreț și nici nu l-a contestat, deși trecutul lui nu este fără pată. De fapt, Mircea a fost singurul lider adevărat al generației '80, singurul iubit și respectat, singurul impus de la sine, liniș-
tit, fără luptă sau rezistență. Firește, lucrul acesta nu se-ntîmplă aproape niciodată, este un miracol- a t^ ritatea și charisma unui om sînt de fapt daruri nat' ° inexplicabile și inimitabile. Dacă nu le ai, ipostaza d r' der nu-ți poate aduce decît resentimente și izolare. Să fi fost această boală monstruoasă, care l-a ales probab'l din greșeală, căci n-are loc nicăieri în schema puterni 3 a destinului acestui om, Mircea ar fi devenit unul dintr acei scriitori fericiți care îmbătrînesc într-un cerc de prieteni și discipoli devotați, fără dușmani și fără îngrijorare pentru viitorul operei lor.
O ultimă amintire: sîntem în centru, la o terasă de pe lîngă Inter, bem bere la halbă, eu am vreo 22 de ani, el vreo 28 și plănuim să mergem undeva în munți. Sîntem extrem de serioși, stabilim traseul (mai era și un al treilea
cu noi, nu mai știu cine), logistica, deși știu prea bine__
și știe și el probabil — că noi doi n-o să plecăm niciodată împreună undeva, că sîntem total incompatibili, că eu voi fi mereu complexat de inteligența și forța lui, iar el plictisit de veșnicele mele tăceri. Dar stăm cu capetele aplecate asupra unei hărți, și deasupra noastră fîlfîie în vînt copertina de la Societe Generale, și e un soare puternic de primăvară, și noi sîntem încă foarte tineri.