agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-21 | [This text should be read in romana] |
Viața mea e ca o portocală. Iau uneori o felie și o ating cu buzele și sucul îmi curge pe bărbie și mă șterg cu dosul mîinii și devin lipicioasă și delicioasă. Alteori iau o felie și e uscată, dezhidratată, aproape fără gust, dar o mănînc și așa pentru că am nevoie de fibră și vitamina C. Cînd am venit în Alaska, mi-am pierdut portocala. Întîlnirea cu Marta m-a făcut să aflu despre știința de a alege portocalele.
Pe Marta o cunoscusem la un meetup. Atunci a fost și prima oară cînd am aflat ce înseamnă un meetup. Inițial căutasem pe net o modalitate de învățat italiana mai repede că se apropia vremea să merg în Italia să-mi termin filmul și țipa soră-mea că ea nu are timp să umble cu mine, să fac bine să pun mîna pe carte și să mi-o bag în cap. Limba. Și uite-așa dau de două grupări cu interese comune în Anchorage, aproape de casa mea, una cu raw food și alta de mame cu bebeluși peste 35. Adică, noi astea expirate. Mă înscriu repede la amîndouă, cu dorița de a deveni și vegetariană instant (mai devenisem de trei ori anul ăsta), numai ca să mă împrietenesc cu cineva, să am cu cine comunica, pentru că într-un stat cu șase sute de mii de oameni , întinși pe un teritoriu de cîteva ori mai mare ca România, (nu știu exact cît și mi-e lene să caut acum), e mare lucru să vorbești zilnic cu careva în afară de familie. Și cum zilele sunt lungi la propriu - încă nu se face noapte complet la unsprezece seara și la patru dimineața soarele-i sus - aștept cu nerăbdare să le cunosc pe fete. Găsesc adresa ușor pentru că aici toate străzile se numesc A, B, C, și se intersectează cu 1, 2, 3. Bat la ușă și Marta deschide cu un țipăt, apoi sare să-mi ia bebelușul din brațe pe motiv că așa păr la cinci luni n-a mai văzut și că ea are fată cheală și e dispusă chiar la un schimb. Eu încep să negociez de la ușă pentru că la batalionul de acasă mi-ar prinde bine încă o reprezentantă cu drept de vot. După ce află ce caut în Alaska, strîmbă nemulțumită din nas și-mi spune că n-o să gasesc, mă întreabă și care-i primul lucru care m-a impresionat aici. Fără să stau pe gînduri am zis că indicatoarele de circulație, nu toate ci doar cele găurite de gloanțe. Și ce-i drept unul pe care nu l-am văzut nicăieri în lume: “Don’t trash Alaska!” . În care un moose ține în coarne un cauciuc și o cutie de conservă. Apoi zic, al doilea, moose-ul din spatele casei mele. E o pădure și o potecuță pe care mă plimbasem o vreme pînă l-am văzut și m-am speriat așa de tare că n-am mai mers pe acolo. Þin să subliniez că stau în centrul orașului, pe o stradă “aglomerată”, într-o casă cu vecini, așa comandasem bărbatului meu și așa găsi el casa înainte să vin eu cu copiii. Noaptea nu circulă nimeni și se face o liniște absolută și ăsta e al treilea lucru care m-a impresionat plăcut. Al patrulea este traficul. De luni de zile nu-mi amintesc ce-i ăla. Intru și-mi scot pantofii la intrare, un obicei pe care alaskienii îl respectă fără excepție și știu de ce. Înăuntru mai era Alieska. O rusoaică frumoasă, blondă și lungă rău. Bebelușa ei tocmai adormise și ne făcu semn să vorbim încet. Ne așezăm toate trei la o cafeluță. Cafeloaie, de fapt. Îndoită și cu lapte nonfat. Zăr, cum ar zice tata și ar scuipa repede. Apă chioară. Bebelușii dorm și noi dăm drumul politicii. Marta mă informează că de obicei suntem mai multe, uneori chiar și cinsprezece, dar iulie și august ne subțiem pentru că multe suntem haihui cu casa în spinare prin sălbăticie, de obicei cele cu bărbați pescari mergem în weekend spre sud, pe rîuri după solmon și halibut, iar cele cu vînători mergem nord dincolo de Fairbanks, unde vînatul e mai din belșug. Încă nu m-am decis unde stau și am zis și eu așa la nimereală că din păcate bărbatul meu e bîtă la orice activitate care iese în afara biroului său și a dormitorului nostru. Fetele schimbă fețe între ele și Marta zice Alieskăi, “las că am eu grijă de ea...” Mai aflu că guvernatoarea, a avut azi accident, a intrat ea în unul sau unul a intrat în ea nu era sigură, vai ce păcat, uite acuma se vede ce prostie a făcut cînd a promis la alegeri că va renunța la limuzină, șofer și avion. Apoi schimbăm scutece, criticăm vaccinurile și trecem la punctul doi pe lista de azi. Șaptesprezece. Atunci aflu că ele întotdeauna vorbesc de șaptesprezece. Adică nu mai ai probleme să îți cumperi avion. Adică tot al șaptesprezecelea locuitor al Alakăi este milionar. Aici tac, pentru că mi-am schimbat prioritățile. După fiecare eșec îmi schimb de fapt prioritățile. Poate greșesc cînd spun eșec. Mai bine să zic lecție. Deci Roberta și-a luat avion. Habar n-am cine e Roberta, dar a dat douăsutecincizeci. Dar de fapt n-am mai invidiat-o pe Roberta pentru că am trecut repede la prețul benzinei pe care îl va înghiți pasărea ei uriașă, apoi la piața imobiliară și la calitatea biberoanelor. Vezi să nu uităm că la mall au primit niște pantofi superbi. Timpul a trecut repede și aș fi plecat acasă la portocala mea uscată dacă Marta nu ar fi dispărut în bucătărie și nu s-ar fi întors cu o cutie mare și mi-ar fi dat-o. “Să știi că trebuie să-mi golesc congelatoarele.” Cu gura încercam să refuz politicos, dar cu mîinile am înfășcat să văd ce e acolo. Cîteva pachete de solmon, halibut, carne de moose și un borcan mare cu dulceață de zmerură. I-am mulțumit îndoit la telefon, cînd am hotărît că nu există pește mai bun pe lume decît halibutul și că m-am șters deocamdată de pe meetup-ul cu vegetarieni, cel puțin pînă mi se golește congelatorul... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy