agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-25 | [This text should be read in romana] |
Alunecos om. Uneori pare atât de aproape încât îi poți simți respirația pe obraz apoi dispare de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Greu de imaginat că este o ființă reală. Și mai greu e să reziști armatei lui de cuvinte.
.................................................... În copilăria dintâi Ica mă lua în brațe mă închina la icoane apoi mă ridica până sus în soarele care se strecura sfios prin vitraliile înalte, țin minte și acum că soarele îmi intra în ochi desfăcut în culori fantastice și eu începeam să râd, era cald și îmi plăcea mirosul acela de busuioc uscat, de tămâie, de umbră. Liniștea aia de biserică pustie. Chiar și acum după atâția ani iubesc liniștea bisericilor pustii. Dacă singurătatea e perfectă doar în mijlocul mulțimii, împăcarea cu tine și cu întunericul din afara și din înlăuntrul tău e desăvârșită în mijlocul unei biserici pustii. Stai așa, cu mâinile cuminți atârnând pe lângă trup, nu mai e nimeni în toată biserica și te simți deodată bătrână cât pământul. Plânsul urcă încetișor în trepte, se întinde pe toți pereții, pe tavanul pictat cu sfinți și lei cu ochi de om, stai privind spre tavan și vine deodată Bunul Dumnezeu și îți pune mâna pe umăr și totul devine simplu și limpede. Devii iubire și din iubire te naști iar și iar, senin, translucid. Odată un preot mi-a spus că suntem cu toții aici o mare familie. Vorbele astea ale lui erau atât de simple și de limpezi încât am crezut în ele. Încă mai cred. Ica mă închina la icoane apoi îmi spunea: "să dea Dumnezeu să n-ai parte de lacrimi", așa îmi spunea, acum când mă gândesc la vorbele ei mi se par mai degrabă un blestem. La moartea tatei nu am plâns, doar am tăcut îndelung. Când am aflat de moartea mamei mă întâlnisem întâmplător pe stradă cu o vecină care mi-a dat vestea, am început să râd în hohote vii, nu știu de unde veneau hohotele acelea dar erau atât de vii încât biata femeie s-a speriat și a fugit lăsându-mă în mijlocul străzii. Am oroare de lacrimi, nu îmi plac oamenii care plâng la vedere. Mai ales bărbații care plâng, Doamne, ăștia sunt cel mai greu de suportat. Se uită în ochii tăi și îți spui, uau, ce ochi negri, verzi, albaștrii în fine ce culori or mai fi având, și deodată falnicul personaj începe să plângă cu lacrimi uriașe, atunci apare din senin țopăind ca un pitic cu saboți uriași un moment penibil, nu știi ce să faci, poate să îi tragi o palmă, poate s-ar liniști, poate să o iei la fugă, poate ar începe să râdă. ................................................... Știi de ce a părăsit-o Ianuarie pe Adriana? Ianuarie e numele pe care i l-am dat lui Thomas, ăsta e obiceiul meu, dau fiecărui prieten câteun nume nou și îndeajuns de ciudat, numele i se potrivește atât de bine încât rămâne cu el și toată lumea începe să îl strige pe numele cel ciudat. Am un prieten căruia i-am spus Zgăibărici, îți dai seama ce încântat e de poreclă, mai ales că are în jur de 60 de ani și e și prof. universitar. Rabdă și tace, e prieten cu mine și deci mă îngăduie. Pe mine toți mă îngăduie și mă iubesc, nu au încotro. I-am spus clar, când va renunța să se scarpine în cap înainte de a răspunde la o întrebare voi renunța și eu să îi mai spun Zgăibărici. Oricum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu el îmi pregătesc un set cât mai mare de întrebări. Ador să îl văd cum se încruntă, sprâncenele îi tresaltă și începe să se scarpine prelung în cap după fiecare întrebare. Să revin la Ianuarie. Are cea mai frumoasă, inteligentă și cuminte femeie din tot arealul în care ne zbatem noi, animăluțele astea cu aripi care suntem eu și prietenii mei, femeia este cuprinsă total și purtujur de amoare, mai degrabă copleșită de snobismul lui Thomas(Ianuarie) zic eu, mie nu mi-a plăcut niciodată vorbăria lui, și el a recunoscut că adoră să epateze aruncând în urechile demoazelelor tot felul de fraze pompieristice și textulețe pline de gingășie lipicioasă. Fetele, în general, sunt mai impresionate de un tip care le scrie poezele pe bandă rulantă și le cântă serenade la umbra boscheților în floare decât de mașini, bani și alte chestii de genul ăsta. Fii bărbat! spune-i unei urâte că e frumoasă ca luna-n zori și va fi a ta pentru măcar 2 zile(spunerea asta face parte din manualul meu scris la cerere pentru amicii singuri-cuc). Povestea cum că toate dar toate fetele aleargă 1000 de km garduri după tot feluri de chestii aurite e spusă în general de tipii urâți care n-au niciun sfanț și nici un număr cât de cât decent de neuroni și deci la simpla lor apariție orice umbră de sex feminin(tânără cât de cât) se face dispărută cât ai urla cu foc fugiți că a venit. Deci... Ianuarie o părăsește(iar!, a nu știu câta oară) pe Adriana. Toată pădurea de prieteni pică la pământ secerată de uraganul mirării. Adriana rămâne frumoasă Penelopă, inteligentă, fină, pletoasă și neconsolată. Ianuarie apare după câteva zile de la regretabila întâmplare cu o achiziție nouă, bună de speriat hoții din Obor. Fără exagerare. Parametrii uriași. Lungime astronomică. Lățime planetară. Conversația decurge bine, în sensul că domnișoara cea nouă nu spune decât îhî și aha, ahaha și îhîhî, la intervale regulate de timp. Curajoasă ca întotdeauna îl târăsc pe Ianuarie într-un colț mai retras ferit de privirea fistichie a însoțitoarei sale și îl întreb în numele tribului de prieteni ce și de ce, pentru ce, de când până când, cine, unde, despre ce, despre cine, și totuși cum. Răspunsul lui Ianuarie: Adriana este prea prea pentru mine. Mă simt ciudat lângă ea. Seamănă prea mult cu mine. Tu nu ai observat că suntem identici? Pentru Dumnezeu, e prea mult, prefer să fiu unic și neasemuit. Și parcă totuși îi sunt inferior într-un fel. Cu femeia asta nouă alături mă simt stăpân pe mine și dețin supremația în stat. Auzi la el, ăsta bărbat! să renunți din 2 în 2 luni la o femeie frumoasă și inteligentă, plină de distincție și bun simț doar pentru că simți tu că ea te pune în inferioritate deși sunteți asemănători... Hmmm, superbe creaturi bărbații dar totuși inferiori cam în prea multe cazuri!, plantez și eu o vorbă, încă o generalizare pe lume nu dăunează grav. Știu sigur că într-una din zilele viitoare Ianuarie va plânge cu lacrimi de crocodil în fața Adrianei iar ea se va bucura și îl va primi înapoi tăcută. E o fată cu mult bun simț. Apoi el va pleca iar și iar se va întoarce și tot așa până la sfârșitul lumii lor și înapoi. ...................................................... O ascultam cu atenție pe fata asta plină de viață, culoare și sensuri atât de neașteptate ale frazelor.Deși mă obosea oarecum o lăsam să vorbească fără să o întrerup și asta pentru că ar fi tăcut și atunci nimic nu ar mai fi fost la fel. Alergau prin Orașul Părăsit 1000 de cavaleri îmbrăcați în armuri ce străluceau fără seamăn în lumina lunii. Dinspre Turnul cu Ceas coborau umbre ciudate. Am închis ochii, somnul venea adus în valuri strălucitoare de ea, mai bine spus de cuvintele ei atât de numeroase. Alunecam înspre o poveste care devenise într-un anume fel foarte ciudat și a mea. În somn, fără nicio teamă, am pornit deodată unul lângă celălalt, un pas, apoi încă unul, drumul șerpuia lung și părea nesfârșit. Abia spre dimineață mi-am dat seama că nu era de fapt somn, era doar o stare de veghe la căpătâiul unui om care spunea prea multe cuvinte. Voiam să îi ofer o lumină și nu puteam să fac asta decât ascultând-o în tăcere. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy