Boris avea o preferință neobișnuită pentru rotule. Era semnătura lui să îi împuște pe toți datornicii sau adversarii săi în rotulă, iar apoi să îl lase pe asistentul său Vania să calce în picioare, în repetate rânduri punctul împușcat. Dacă prin minune glonțul rata vena, rotula spartă în sute de bucățele mici și ascuțite avea să o ciuruiască totuși sub piciorul greu al zdrahonului de Vania. Era foarte conștient de faptul că puține lucruri dor mai mult decât un glonț în genunchi și că efectele lui rămân pe tot parcursul vieții. Știa asta pentru că o pățise la 10 ani, fiind împușcat chiar de tatăl său, și de mai bine de 35 de ani șchiopăta, târâindu-și puțin piciorul stâng.
Boris era cel mai puternic traficant și cămătar din sudul părții europene a URSS-ului, adică de pe teritoriul Ucrainei și al Moldovei de astăzi. Marinarii și căpitanii de nave din Odessa îl cunoșteau ca omul căruia îi puteau vinde orice, mafioții îl cunoșteau ca omul care poate să le facă rost de orice, de la arme la țigări, iar oamenii de rând îl știau doar de frică. Avea reputația de a fi neîndurător cu toți rău-platnicii și câteva sute de rotule sfărmate și alte câteva zeci de dispariții misterioase o confirmau. Nu îi era frică de nimeni și de nimic. Nici de polițiile secrete pentru că era devotat partidului și pentru că le mituia constant, nici de americani pe care îi numea pe față „porci capitaliști”, nici de ceilalți mici contrabandiști de prin zonă, toate afacerile fiind la rădăcină aprobate de el. Deși Odessa era capitala lui de afaceri, Boris făcea naveta în fiecare zi, mergând cu limuzina proprie până într-un sat din apropiere , unde avea o casă superbă și unde îl aștepta de fiecare dată familia lui. Refuza să locuiască în orașul-port pentru că era scârbit de el și nu avea de gând să-și crească copii acolo.
Intra în fiecare seară pe ușă obosit și îmbătrânit de tot urâtul Odessei și încruntarea plină de riduri îi pierea imediat ce își vedea cei doi copii jucându-se pe covor. Soția lui, Irina, se ridica de fiecare dată din fotoliul ei de croșetat și îl întampina cu o îmbrățișare caldă și un sărut pasional. Îl iubea enorm pentru că la rândul ei se simțea iubită și de cele mai multe ori îi era de ajuns, dar în fiecare îmbrățișare, îi trecea prin minte gândul că palmele ce le simte pe spate sunt pătate de sânge nevinovat și asta o făcea să-și piardă din entuziasm. El era un soț minunat, exact opusul omului din afaceri. Acasă se juca cu cele două fete ca și cum ar fi fost de vârsta lor, schimba becuri, își iubea soția și își ascundea foarte bine toate pistoalele de ochii copiilor. Dimineața însă, era o altă zi și trebuia să își pună masca de traficant însetat de sânge și să se întoarcă cu Vania la încă o zi de mizerii în portul Odessei. De fapt, Boris era atât de împăcat cu cele doua vieți ale sale încât nu mai știa care e o mască și care nu. Îi era aproape indiferent dacă trebuie să se prefacă pentru copiii lui sau dacă trebuie să se prefacă pentru clienții lui. Era pierdut în două lumi total diferite și asta nu îl deranja deloc.
Afacerile lui Boris erau oarecum simple, lua la negru de pe navele care acostau în port ,dădea celor care plăteau mai bine sau împrumuta bani celor care aveau nevoie și îi primea înapoi cu o dobândă imensă. Erau mulți bărbați care nu se mai puteau baza pe piciorul stâng și aveau în permanență în privire un țipăt de durere în Odessa, dar asta era chiar o mândrie pentru Boris, era felul lui de a spune: „Aici eu sunt Stalin!”. Într-una din zile, un băiețel de 8 ani s-a accidentat cu bicicleta și s-a lovit la genunchi. Puștiul a traversat tot orașul șchiopătând pe partea stângă făcându-i pe toți să creadă că Boris era de vină pentru asta. Aflând de la Vania părerea oamenilor, cămătarul nici nu s-a obosit să dezmintă zvonul, zicând că așa or să îl știe mai bine de frică.
Boris iubea comunismul, îl iubea cu toată ființa lui și ar fi ucis pe oricine l-ar fi vorbit de rău . Arbora cu mândrie la birou și în fața casei steagul roșu, avea pe pereți tablouri cu tovărașii Lenin și Stalin, iar într-un exces de zel chiar a sponsorizat construirea unei statui a lui Lenin la marginea Odessei. Iubea comunismul , desigur, pentru că nu îl cunoștea cu adevărat și pentru că avea doar de profitat de pe urma lui, dar trăia cu iluzia că e într-adevăr cel mai bun regim politic. Era ignorant la problemele oamenilor pentru că el își permitea „luxurile” occidentului, nu cunoștea sărăcia din rândul populației și nu realiza că singurul motiv pentru care afacerile lui de contrabandă funcționau era acela că bunurile vândute de el nu veneau din nici o altă parte. Se poate spune că era unicul importator și din asta nu avea decât de câștigat. De aceea în 1991, căderea URSS-ului i-a adus pierderi materiale uriașe și l-a făcut să cedeze emoțional. Oamenii își puteau cumpăra totul legal și la prețuri mult mai bune, ceea ce nu a putut să însemne decât prăbușirea totală a afacerilor lui Boris. Pe el însă, îl preocupa mai puțin asta, dezamăgirea lui cea mai mare fiind una ideologică. La aflarea vestei, Boris și-a pus capul între palme și a început să plângă deznădăjduit. „Tovarășe Stalin, fac de rușine numele tău și al uniunii”, țipa el printre lacrimi.
Primele zile de democrație și le-a petrecut înfundat în canapea și uitându-se la reluări ale desenelor rusești „nu, pogodi!”, cele cu iepurele și lupul, fără să scoată o vorbă, mâncând și mișcându-se foarte puțin, spre îngrijorarea Irinei.
După 5 zile în care Boris a lenevit nespălat și nebărbierit, soția lui avu plăcerea să-l găsească curat și îngrijit, vorbind cu copii:
- Cum vă spuneam. Toate obiectele din jur sunt făcute din multe obiecte foarte mici, dar identice cu cele pe care le compun.
- Chiar și scaunul, întrebă micuța Lina, chiar și scaunul e făcut din multe scăunele mici?
- Chiar și scaunul, răspunse Boris zâmbind.
- Chiar și... mâna?
- Sigur, chiar și mâna!
Toată scena i-ar fi readus complet liniștea Irinei dacă nu ar fi luat o direcție proastă
- La școală doamna profesoară ne-a zis că toate obiectele sunt făcute din atomi și molecule, spuse Aliona, fetița mai mare a lui Boris.
- Asta e o minciună, îi raspunse tatăl iritat de contrazicere.
- Nu știu, ne-a arătat poze și părea destul de convingătoare
Boris afirmația Alionei ca pe o jignire și a izbucnit țipând:
- Pe cine o să crezi, pe tac-tu care te îmbracă și te hrănește sau pe tâmpita aia de profesoară? Vă bagă în cap tot felul de minciuni capitaliste și voi sunteți obligați să înghițiți toate porcăriile alea! Obiectele sunt făcute din obiecte identice, dar mai mici și ăsta-i adevărul pur! Nu mă face să te conving cu cureaua! Fetița se puse pe plâns, iar Boris plecă din cameră negru de furie.
Irina începu să creadă că soțul ei nu mai era același om și timpul avea să îi confirme acest lucru. Rămas singur acasă în dimineața următoare, Boris revăzu portretul lui Stalin și ca din senin începu să se pălmuiască, ca și cum s-ar pedepsi pentru toate greșelile de până acum, după care luă din vitrină un cuțit cu mâner de aur încrustat cu diamante, primit cadou de la un vechi prieten. Irina reveni acasă după câteva ore și își găsi soțul culcat pe podea și însângerat în fața unui perete scrijelit și plin de sânge pe care scria: „ Borise ni brii curei”, adică „Borise, nu bărbierii găinile”. După câteva zile de spitalizare Irina a decis că cel mai bine pentru întreaga familie era să îl interneze într-un sanatoriu bun. Alesese unul în Franța pentru că își permiteau acest lux din banii puși deoparte, însă convingerea lui Boris nu a fost foarte ușoară. Acesta a reacționat violent spunând că nu vrea să meargă „la nebuni” și cu atât mai mult, nu vrea să mergă la „hoții capitaliști”. A fost dus totuși acolo în baza unui certificat de internare forțată. În primele zile Boris a rănit 4 paznici și 12 pacienți, lovindu-i pentru neobediență în fața marelui Stalin, fapt ce a forțat doctorii să-i dea o serie de droguri puternice. Acum era calm, dar foarte palid și slăbit, lipsit de vlagă și deprimat. Irina nu greșise cu nimic. Îi era în continuare loială și îi era în fiecare zi alături, încurajându-l. Acum îl iubea mai mult ca niciodată, căci Boris nu mai era un criminal cu sânge rece, ci doar un bolnav neajutorat, iar ea, pentru prima oară își dovedise că îl iubește pentru cine e și nu pentru că i-a oferit toate posibilitățile materiale. Terapia însă nu evolua, iar el se simțea mai rău pe zi ce trece, așa că, la recomandarea medicilor, Irina a trebuit să plece pentru ca soțul ei să înceapă un nou tip de terapie care implica și detașarea completă de cei dragi.
Boris începu un program de recuperare deosebit și anume „terapia prin artă”. Doctorii considerau că o canalizare a energiilor distructive ale pacientului în artă urma să îl readucă la normalitate, așa că i-au scăzut considerabil cantitatea de pastile și au început cu cromoterapia. Aceasta consta în expunerea îndelungată la o anumită culoare pentru a induce o stare afectivă. I se arătau mereu culori pastelate, dar neșterse pentru a îl calma și a-i readuce vitalitatea. Terapia a continuat cu artele plastice, Boris pictând dealuri cu copaci și făcând scrumiere din lut. Deși aparent tot ce făcea acest program era să îi ocupe timpul, într-o zi ceva semnificativ chiar s-a întâmplat. Boris a fost pus față în față cu „țipătul” lui Munch, un tablou ce portetizează psihoza perfect. Pacientul l-a privit îndelungat prima dată pierdut, apoi uimit,apoi speriat
-Ei ce zici, îl întrebă doctorul, cum ți se pare?
Boris a rămas mut la întrebarea pusă și a evitat răspunsul, purtându-se ca un copil ce nu vrea să-și recunoască vina. Era completamente dat peste cap. El, cel care niciodată nu a putut să-și exprime furia și nervii altfel decât prin pumni, picioare, împușcături, țipete a fost vexat de cât de simplu și cât de frumos a putut să transmită tipul acesta „Munch”, tot ce simțea el înauntru. A părăsit ședința înainte să îi curgă vreo lacrimă. Fostul cămătar a început să prindă gustul artelor și pe parcurs a realizat că are și o înclinație reală către acestea. O serie de teste psihologice au arătat o predispoziție spre tot ceea ce ține de material, de volum, iar doctorii s-au gândit la sculptură. Din nefericire, prima lecție nu a mers foarte bine, Boris spărgând rotula unui alt pacient deranjant cu ajutorul dălții și ciocănelului din dotare. Lunile ce treceau aveau să îl pună față în față cu toate curentele și genurile sculpturale: de la Grecia Antică, la Michelangelo, la Bernini, la Rodîn, la Brâncuși, la Miro. Apoi a făcut cunoștință cu operele anilor 60-70, cele de protest politic. Timp de 9 luni Boris și-a îmbunătățit tehnica semnificativ și chiar era considerat un adevărat talent de către profesorii săi.
Irina este chemată să îl revadă și vine cu primul avion la Paris. Ajunși din nou împreună, cei doi soți se îmbrățișează și se sărută încercând parcă să recâștige tot timpul pierdut în doar câteva secunde. După toate discuțiile mărunte de recuperare a noutăților, „ce mai fac fetele, ce mai e pe acasă, cum mai e viața”, Boris a simțit că trebuie să-i mărturisească Irinei schimbarea prin care a trecut și a ales să facă asta arătându-i o mică sculptură în marmură albă cu chipul ei, de o reprezentare aproape perfectă. În șocul momentului, Irina nu știa cum să reacționeze, să râdă de bucurie că soțul ei și-a revenit sau să plângă pentru că nu mai e același?
Doctorii au dispus eliberarea lui Boris, iar acesta s-a întors acasă, de această dată în Odesa, pentru că, din lipsa banilor Irina a trebuit să vândă vila de la țară. Vechii competitori în afaceri erau în ruină acum în Odesa. Vedea Ucraina urâtă, săracă și fără nimic sacru. În tot acest timp, el continua cu sculptura, dar de fiecare dată operele sale ieșeau mai triste și mai crude. Vedea la televizor cum SUA se ridica mai mult cu fiecare zi, cum se implică în războaie care nu o privesc , pe când oamenii din țara sa câștigau într-o săptămână cam contravaloarea unui Happy Meal la McDonalds. Simțea că fostul URSS este înjosit și că americanii profită enorm de pe urma căderii lui.
Sătul de Odessa, Boris dorea să viziteze casa de la țară, în speranța că acolo va regăsi ceva din ceea ce a fost odată. Nu a ajuns în Moldova. La ieșirea din oraș a văzut ceva ce l-a făcut să aibă o revelație artistică. S-a dus acasă, a luat câteva frânghii puternice și s-a întors la ieșirea din oraș să dărâme statuia lui Lenin construită de el acum 10 ani. A agățat sforile de monument și de bara din spate a mașinii și a accelerat până ce statuia a căzut de pe soclul ei, după care a târâit-o până la locuința sa, nepăsându-i de trafic sau de orice altceva. Ajuns acasă a ridicat statuia în picioare și a vopsit-o în alb, după care a sculptat într-un bloc din cel mai murdar beton pe care l-a găsit în ruinele vechilor fabrici o replică a statuii libertății . După câteva luni de muncă, Boris își terminase complet opera. Se numea: „Lenin se mărită” și îl arăta pe fostul dictator rus îmbrăcat în rochie de mireasă la braț cu statuia liberății, dichisită în frac și cu un kalașnikov în mână în loc de torță. Opera a strârnit controverse în lumea artistică, fiind apreciată pentru curajul cu care a ridiculizat politica, valorile familiale și războiul rece încheiat doar formal . Astfel, Boris a ajuns unul dintre cei mai puternici susținători ai liberei exprimări prin artă. Acesta era el: un comunist cu viață capitalistă, un criminal cu suflet de artist, un afacerist sobru cu minte de nebun. Boris.