Prin plasa de fier ruginit, vedeam cum terenurile de joacă sunt demolate. Pământul era răscolit de niște buldozere, care adulmecau orice sămânță de copilărie rămasă. Leagănele erau duse la fier vechi, toboganele erau strivite cu dinții mașinilor de teren. Vegetația era zdrobită și macerată până la uscare. În locul vieții vesele și ingenue, locul privea cu ochi de strigoi împrejurimile orașului. Ce dărâma mașina industrială și ce aducea nou?

Vegetația murise. Albastrul cerului căpăta culoarea morbidă de roșu. Ca într-un tablou expresionist, aerul era înțesat de respirația cadavrelor. Tot ce era ingenuu se usca în mașinile de câmp, pe lopețile muncitorilor, pe bocancii soldaților din cazarmă, pe suflul armelor. Ca în poveștile cu Albă ca Zăpada, albul se amesteca cu roșeața din obrajii trecătorilor, formând o culoare sângerie. Ce trecea dincolo de conștiința multora se oprea pe câmpul de luptă. Visele lor de copii, cu ursuleți roz și somn neîntrerupt, se întrupau acum într-un coșmar nevizionat încă la televizor. Cineva apăsase din greșeală pe tasta delete ori dumnezeu se contopea cu un concept negativ, aruncat la întâmplare de un filosof ratat. Visele copiilor se molipseau de coșmarele adulților. Și toți uitau să se privească în ochi.

Albastrul nordului se unduia în ochiurile de mocirlă din pământ. O vastitate de moloz cu bucăți de rugină mai rămăsese din copilăria sutelor de suflete. Noaptea avea să domine corpuri triste de vrăbii, piese metalice, și alte sute de obiecte de plastic lăsate să crească într-o singură entitate. Între zi și noapte, lopețile străluceau pe câmpul de luptă. Ele aveau să devină eroii zilelor războiului.
Un clown stătea spânzurat pe un țăruș de lemn, clevetind a ură și a moarte. Gura lui întredeschisă rostea un început de cântec. Un refren de luptă, de încurajare pentru armatele viitorului. Luna se retrăgea ca o regină supusă perversiunii luminii solare. Cerul era un pictor bătrân care își stropea casa în culorile tristeții. În lumina anemică, orașul finlandez își arăta oasele albe, eroinele pământului-lopețile industriale.

Încet, printre scurmăturile pământului, viața colcăia. Morții se trezeau ca după un somn de milenii, trosnind din încheieturi, adunându-și oasele împrăștiate prin cotloanele întunericului. Unduirea fremătată a trezirii lor depășea viața de la suprafață-lopețile se vor înfrupta din carnea unor suflete trecute, trezite din secerarea lor milenară. Poate veneau să își rostească povestea vieții lor, să râdă grotesc la un soare de ceară. Întindeau mâinile să cuprindă picăturile de umezeală de la suprafață, scrâșnind amenințător din dinți. Doreau viața celor de la suprafață. Doreau răzbunare milenară.

În ultima zi de secerare, pe câmpul de luptă apăruse iedera. Molipsitoare și uscată, se retrăgea din calea soarelui, dorind un corp rece pe care să-l iubească chiar și o noapte. Ca o fantomă, ea prevestea viitorul și amintea de trecut. În umbra ei, orașul devenea o strângere de brațe încolăcite, luptându-se să treacă dincolo de propria încătușare.
Din zi în zi, lopețile industriale loveau sacadat pământul rânced. Se loveau de fosile, de viermi, de oase, de rădăcini, alipind totul unui zgomot infernal de scrumare. Duhnind a carne putrezită, orașul își privea câmpul de luptă ca un copil prematur, vânjos și orgolios. Va deveni un soldat puternic, o punte de legătură între interior și suprafață. Morții se vor scula și vor începe să își ceară dreptatea milenară. Între roșul sângeriu din obrajii trecătorilor și albastrul închis de pe cer, pământul va fi singura ființă care va știi de ce luptă. Tasta delete apăsată rapid și mii de suflete umane vor dispărea din hard disk. O memorie insuficientă, paralitică și imbecilizată de zgomotul lopeților industriale. Oamenii se vor da la o parte, printr-un erase universal, și vor lăsa pământul pe mâna dinților de fier. Pictorul bătrân de deasupra va plânge ostentativ la fiecare erase, apoi va lovi prin trăznete miile de lopeți învingătoare. Măcel între om și lopată, între carne și fier.

Cine se va căzni să deschidă gura la maxim și să urle de durere?